Puntea dentară
O punte este o restaurare dentară fixă folosită pentru a înlocui unul sau mai mulți dinți lipsă prin plasarea unui dinte artificial definitiv la dinții adiacenți sau la implanturile vecine.
Definiții
Punte fixă: O proteză dentară care este definitiv atașată de dinții naturali și care înlocuiește dinți lipsă.
Element de agregare: Coroana care acoperă dintele care suportă și susține proteza dentară.
Corp de punte: Dintele artificial care înlocuiește un dinte natural.
Retainer: Componenta atașată la elementul de agregare pentru retenția protezei. Acestea pot fi minore sau majore.
Unitate: Corpul de punte și elementele de agregare sunt denumite unități. Numărul total de unități din puntea dentară este egal cu numărul de corpuri de punte plus numărul de elemente de agregare.
Șa: Zona de pe creasta alveolară care este edentată și unde cel puțin un dinte lipsă urmează a fi înlocuit cu un dinte artificial.
Conector: Unește corpul de punte cu retainer-ul sau 2 retainere împreună. Aceștia pot fi ficși sau mobili.
Lungimea crestei alveolare: Distanța crestei alveolare dintre dinții naturali pe care va fi plasată puntea.
Dinte stâlp: Dintele sau implantul care suportă și susține puntea dentară.
Punte fixată adeziv: O proteză dentară unde corpul de punte este conectat cu suprafața dintelui natural care este fie nepreparată fie minim preparată.
Avantajele și dezavantajele înlocuirii dinților prin această metodă AvantajeDezavantajeRestaurează estetic (particularitate importantă pentru edentațiile din zona frontală)Pierderea substanței dure dentare (pregătirea dinților pentru elementele de agregare necesită, de obicei, o preparație semnificativă a dinților)Restaurează funcțiile ( masticatorie, fonatorie)Deteriorarea pulpei (prepararea dinților deschide tubii dentinari permițând o conexiune între bacteriile din cavitatea orală și pulpă). Prepararea avansată poate determina afectarea pulpeiStabilitate ocluzală (previne alunecarea, deplasarea, rotația și deplasarea verticală a dinților adiacenți/ opuși)Carii secundare (în jurul marginilor coronare, sub elementele de agregare)Preferințele pacientului Tipuri de punți
Puntea convențională
Punțile convenționale sunt punți care sunt susținute de coroane cu acoperire completă, de ¾, onlay-uri și inlay-uri pe dinții stâlpi. În aceste tipuri de punți, dinții stâlpi necesită o preparare și o reducere a țesuturilor dure dentare pentru a sprijini proteza. Punțile convenționale sunt denumite în funcție de felul în care corpurile de punte sunt atașate de retainer.
Punțile fixe
O punte fixă se referă la corpul de punte care este atașat de retainer pe ambele părți ale spațiului cu o singură inserție. Acest tip de design are un conector rigid la fiecare capăt care conectează dintele stâlp de corpul de punte. Deoarece bonturile sunt conectate rigid între ele, este esențial ca în timpul pregătirii dinților, suprafețele proximale ale dinților stâlpi să fie preparate astfel încât să fie paralele între ele.
Punțile cu extensie
O punte cu extensie este o punte, unde corpul de punte este atașat de dintele stâlp doar de o singură parte. Dintele stâlp poate fi mezial sau distal de corpul punții.
Mai există o variantă al acestui tip de punte, unde corpul de punte și dintele stâlp sunt unite printr-o bară metalică. De obicei, un dinte frontal lipsă este înlocuit și susținut de un dinte posterior. Acest tip de design nu mai este utilizat astăzi.
Punțile fixe mobilizabile
Corpul de punte este atașat ferm de un dinte stâlp la un capăt al punții(sprijin major) și atașat printr-o îmbinare mobilă la celălalt capăt (sprijin minor).
Un avantaj major al acestui tip de punte este că articulația mobilă poate acoperi diferențele de angulare ale dinților bont pe axa lungă, ceea ce permite o axă de inserție indiferent de alinierea dintelui stâlp. Acest lucru permite o abordare mai conservatoare, deoarece bonturile nu trebuie pregătite astfel încât să fie paralele unul cu altul. În mod ideal, conectorul rigid ar trebui să atașeze corpul de punte la dintele stâlp situat mai distal. Conectorul mobil fixează corpul de punte de dintele mezial, permițând mișcarea limitată a acestui dinte stâlp în direcție verticală.
Punțile adezive
O alternativă la punțile tradiționale sunt cele adezive (denumite și punte Maryland). O punte adezivă utilizează două `aripioare` fixate de corpul punții cu care se atașează de dinții stâlpi. Dinții stâlpi vor necesita o preparație minimă sau deloc. Se utilizează, de obicei, când dinții stâlpi sunt integri și fără vreo afectare de orice fel.
Design combinat
Aceste punți încorporează elemente diferite din punțile cu design convențional. O combinație populară este utilizarea unei proteze fixe cu o extensie.
Design hibrid
Punțile care încorporează elemente atât din design-ul celor convenționale, cât și din cele adezive.
Avantajele și dezavantajele design-ului punților convenționale AvantajeDezavantajePunțile fixeRezinstență maximă
Foarte retentive
Cel mai acceptat design pentru punțile care protezează o edentație mai mare
Construcția este relativ simplăPreparația trebuie sa fie paralelă ceea ce poate necesita o preparație extinsă a dintelui. Astfel dintele își pierde rezistența și pulpa poate fi afectată.
Realizarea unei preparații paralele pe dinții stâlpi reprezintă o provocare. Este important să se evite îndepărtarea inutilă de țesut dur dentar.
Dinții stâlpi sunt sprijinul principal și necesită o preparație extensivă.
Sunt cimentate ca o singură unitate, ceea ce poate reprezenta o provocare.Punțile fixe mobilizabileNu este necesară o preparație paralelă a dinților stâlpi, ceea ce evită astfel îndepărtarea excesivă de țesut dur dentar.
Preparația este mai conservatoare.
Permite mici mișcări ale dinților
Cimentarea este mai simplă deoarece componentele pot fi cimentate separat.Nu se recomandă pentru edentațiile mari.
Design complex care trebuie realizat în laborator
Puntea temporară este dificil de realizatPunțile cu extensieUn singur dinte stâlp este necesar, de aceea este o punte conservatoare
Preparația paralelă a dinților stâlpi nu este necesară
Cea mai potrivită punte pentru restaurarea dinților frontali
Îngrijirea și igiena orală sunt mai ușor de realizat de către pacient.Lungime edentației este limitată la un singur corp de punte din cauza efectului de pârghie pe dintele stâlp.
Design rigid pentru a preveni deformarea.
Înclinarea dinților stâlpi din cauza forțelor ocluzale. Avantajele și dezavantajele punților dentare adezive AvantajeDezavantajePunțile fixeSuprafața mare determină o bună retenție
Simplu de confecționat în laboratorSe poate descimenta, permițând cariilor secundare să se formeze sub coroane
Dinții stâlpi înclinați necesită o preparație extensivă pentru a atinge paralelismul necesar și să se obțină o retenție suficientă
În mod ideal, dinții stâlpi ar trebui să fie egal retentivi, ceea ce este dificil de realizat, în special în zona posterioară când dinții stâlpi sunt molari sau premolari.Punțile fixe mabilizabileDinții stâlpi sunt capabili să se miște independent
Retenția celor 2 dinți stâlpi nu trebuie să fie egală
Dinții stâlpi pot fi minim retentivi
Oprește înclinarea dinților stâlpi posterioriAcest tip de punte nu este recomandată pentru zona frontală
Nerecomandate pentru edentațiile întinse
Mai complex de confecționat în labaoratorPunțile cu extensieCea mai conservatoare cu țesutul dur dentar, necesitând o preparație minimă a unui singur dinte stâlp.
De elecție pentru înlocuirea edentațiile frontale simple
Pot fi utilizate pentru edentații posterioare scurte
Confecționare simplă în laborator
Pacienții sunt capabili să mențină o bună igienă orală, deoarece este ușor de curățat.Retenție limitată datorită suprafeței mici utilizate
Risc de descimentare datorită forțelor de torsiune
Poziționarea adecvată la cimentare poate fi dificilă
Alegerea cazului și planul de tratament miniatura|punte dentara din zirconiu Alegerea cazului
Selecția adecvată a cazurilor este importantă atunci când se ia în considerare tratamentul cu punți fixe. Ar trebui discutate așteptările pacientului și ar trebui să se obțină un istoric complet al acestuia. Înlocuirea dinților lipsă cu o punte fixă nu este întotdeauna indicată și trebuie luați în considerare atât factorii pacientului, cât și factorii de restaurare, înainte de a decide dacă este oportună utilizarea unei punți fixe. Durata de viață a punților poate fi afectată de lungimea ei, de zona unde se va fixa puntea și de dimensiunea, forma, numărul și starea dinților stâlpi utilizați. În plus, orice boală activă, inclusiv cariile sau boala parodontală, trebuie tratată și urmată de o perioadă de întreținere pentru a asigura respectarea de către pacient a unei igiene orale adecvate.
Dinții vitali sunt de preferat a fi tratați endodontic acolo unde urmează a se aplica elementele de agregare. Prin tratamentul endodontic, dinții pierd o cantitate mare din structura dintelui, ceea ce îi slăbește și îi face mai puțin capabili să tolereze forțe ocluzale adiționale. Pentru coroanele din zona posterioară s-a concluzionat în diverse studii că prezintă un risc mai mare de eșec.
În cazul punților fixate adeziv, dinții stâlpi ar trebui să fie în mod ideal nerestaurați și să aibă suficient smalț pentru a susține dispozitivul de fixare din metal. În plus, trebuie să existe suficient spațiu pentru a se adapta la lățimea minimă a conectorului de 0,7 mm și la înălțimea de 2 mm. Este acceptabil ca dintele stâlp să fie restaurat minimal cu mici restaurări din compozit, cu condiția ca acesta să fie sănătos. Se recomandă înlocuirea restaurărilor vechi din compozit înainte de cimentare pentru a asigura o rezistență optimă a legăturii prin intermediul stratului de oxid.
Dinții cu afecțiuni active, cum ar fi caria sau boala parodontală, nu ar trebui să fie folosiți ca dinți stâlpi până când afecțiunea nu este stabilizată. Odată stabilizați, dinții compromiși din punct de vedere parodontal pot fi utilizați ca dinți stâlpi, în funcție de raportul coroană/rădăcină descris mai jos.
Legea lui Ante, care prevede că rădăcinile dinților stâlpi trebuie să aibă o suprafață parodontală combinată în trei dimensiuni mai mare decât cea a structurilor radiculare lipsă ale dinților înlocuiți cu o punte, este utilizată în proiectarea punților. Această lege rămâne controversată în ceea ce privește dovezile clinice de susținere.
Raportul coroană-rădăcină reprezintă distanța de la suprafața ocluzală/incizală a dintelui până la creasta alveolară în raport cu lungimea rădăcinii în interiorul osului. Raportul minim dintre coroană și rădăcină este considerat a fi de 1:1, deși cel mai favorabil este un raport coroană/rădăcină de 2:3. Pe măsură ce proporția de dinte susținut de os scade, efectul de pârghie crește.
Configurația rădăcinii trebuie luată în considerare la alegerea dinților stâlpi. Rădăcinile divergente ale dinților posteriori oferă un suport mai mare în comparație cu rădăcinile convergente, fuzionate sau conice. Rădăcinile care se curbează apical oferă un suport sporit în comparație cu cele care au o conicitate fixă.
Numărul de dinți stâlpi necesari depinde atât de poziția dinților care urmează a fi înlocuiți, cât și de lungimea crestei edentate. Punțile cu extensie care utilizează un singur dinte stâlp sunt proiectate pentru a înlocui un singur dinte anterior și pot fi utlizate și pentru unul posterior.
Ar trebui evaluată ocluzia punții cu dinții antagoniști. Acest lucru poate determina ce tip de design este cel mai potrivit și, prin urmare, câți dinți stâlpi sunt necesari. În cazul punților adezive, corpul de punte trebuie să aibă un contact ușor în intercuspidare și niciun contact în mișcările de lateralitate.
Considerații biomecanice