Războaiele Napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul domniei lui Napoleon Bonaparte în Franța (1799 – 1815), care s-au sfârșit odată cu înfrângerea lui Napoleon Bonaparte în Bătălia de la Waterloo de către britanici. Într-o oarecare măsură, aceste conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanșate de Revoluția franceză din 1789, fiind continuate la rândul lor de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu Francez din 1852 - 1870. Aceste războaie au revoluționat armatele europene, precum și tehnicile și sistemele militare și au avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării sistemului mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reușind să cucerească cea mai mare parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă, începând cu 1812, Imperiul Napoleonian fiind în cele din urmă învins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.
Nu există un consens printre istorici privind momentul în care s-au încheiat războaiele revoluționare franceze și au început războaiele napoleoniene. Un astfel de moment poate fi considerat data de 18 Brumar (7 noiembrie) 1799, când Napoleon a preluat puterea. O altă dată posibilă poate fi considerată aceea a izbucnirii războiului cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, din 1803, care a urmat efemerei păci de la Amiens din 1802. Războaiele napoleoniene au luat sfârșit la 20 noiembrie 1815, după înfrângerea lui Napoleon la Waterloo și după semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris. Perioada aproape continuă de război din 20 aprilie 1792 până la 20 noiembrie 1815 este denumită uneori Marele război francez.Buffinton, Arthur H. Al doilea război de o sută de ani, 1689-1815. New York: Henry Holt and Company, 1929.Crouzet, François. "Al doilea război de o sută de ani: Câteva reflecții". Istoria Franței 10 (1996), pag. 432-450.Scott, H. M. Reeditare: Al doilea „război de o sută de ani” 1689-1815. Jurnalul istoric 35 (1992), pag. 443-469.
Prima coaliție 1792 - 1797
Primele încercări de zdrobire a Primei Republici Franceze au fost făcute de Prima Coaliție între 1792 și 1797. Această coaliție a fost formată din:
Imperiul Austriac Regatul Sardiniei Regatul Neapolelui Prusia Spania Regatul Marii Britanii
Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generală (levée en masse), reforma militară și războiul total, au contribuit la înfrângerea Primei coaliții. Campania italiană a lui Napoleon Bonaparte din 1796 și 1797 a scos din război Regatul Sardiniei, (Armistițiul de la Cherasco, 26 aprilie 1796). Regatul Sardiniei, unul dintre membrii originari ai coaliției, a amenințat granița franco-italiană timp de patru ani, până când Bonaparte și-a asumat comanda armatei franceze din Italia. Lui Napoleon i-a trebuit numai o lună pentru a-i învinge pe piemontezi și a-i forța pe austrieci să se retragă.
Francezii au învins forțele papale la Urbino în 1796, forțându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneze un armistițiu pe 22 iunie 1796 și mai apoi un tratat provizoriu de pace. Contraofensivele succesive austriece din Italia au eșuat. Napoleon a luptat împreună cu generalul Joubert în campania din 1796 precum și în bătălia de la Rivoli, însă cel din urmă și-a pierdut viața în dezastruoasa bătălie de la Novi din 1799. Bonaparte a intrat învingător în Friuli. Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a forțat pe austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a rămas singura forță antifranceză care mai lupta în 1797.Encyclopædia Britannica 1911
A doua coaliție 1798 - 1801
A Doua Coaliție (1798-1801) avea ca membri:
Imperiul Rus Marea Britanie Imperiul Austriac Imperiul Otoman Portugalia Regatul Neapolelui Statele Papale
Guvernul francez, divizat și corupt în timpul Directoratului, a suferit din cauza proastei finanțări. Republica aproape că s-a prăbușit, iar, când Bonaparte și-a asumat puterea în 1799, el a găsit numai 60.000 de franci în vistieria națională.
Implicarea Rusiei în război a marcat o schimbare importantă față de războiul primei coaliții. Forțele rușilor au luptat în Italia sub comanda unui comandat recunoscut ca sălbatic, dar, în egală măsură, plin de succes pe plan militar, Alexandr Suvorov.
Republica Franceză nu s-a bucurat de serviciile lui Lazare Carnot, ministru de război care condusese Franța spre victorii prin intermediul reformelor fundamentale din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Mai mult, Bonaparte era implicat în campania din Egipt, care avea ca obiectiv amenințarea posesiunilor britanice din India. Fără două dintre cele mai importante personalități militare ale țării, republica a suferit o serie de înfrângeri în fața inamicilor revitalizați, aduși în conflict de britanici și de banii lor.
După o campanie prost concepută, în timpul căreia francezii au pierdut aproximativ 40.000 de soldați ca urmare a atacurilor britanice și otomane, Bonaparte a reușit să se întoarcă din Egipt în Franța pe 23 august 1799. El a preluat controlul guvernului francez pe 9 noiembrie 1799 (lovitura de stat din 18 brumar), răsturnând Directoratul cu ajutorul ideologului Emmanuel Joseph Sieyès.
thumb|left|Napoléon traversând Alpii (Jacques-Louis David) Ofensiva austriacă pe Rin și în Italia a reprezentat o amenințare la adresa Franței, dar trupele rusești s-au retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe țarul Pavel I să opteze pentru neutralitate (1801) ca urmare a celei de-a doua bătălii de la Zürich. Napoleon a reorganizat armata franceză și a creat o armată de rezervă, care era menită sprijinirii oricăruia dintre fronturile de pe Rin sau din Italia. Atacul francez i-a luat pe austrieci prin surprindere. În acel moment, armata franceză avea 300.000 de soldați angajați în luptă cu forțele coaliției. În Italia, presiunea austriacă în creștere a schimbat situația în favoarea lor, astfel încât Napoleon a trebuit să mobilizeze armata de rezervă. Rezistența esențială a lui Masséna la Genova a permis operațiunile primului consul Bonaparte și desfășurarea cu succes a bătăliei de la Marengo pe 14 iunie 1800, care s-ar fi încheiat cu victoria austriecilor, dacă nu ar fi intervenit în luptă la timp generalii Desaix și Kellermann, reușind să răstoarne situația în favoarea francezilor. Desaix a fost ucis în luptă, iar Napoleon l-a onorat pentru bravura arătată prin ridicarea de monumente și prin gravarea numelui său pe fața Arcului de Triumf din Paris. Bătălia decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când armata franceză cu un efectiv de 130.000 de soldați a luptat cu cea austriacă, care număra 120.000 de oameni în Bătălia de la Hohenlinden (3 decembrie). Austriecii au fost învinși, fiind nevoiți să nu se mai implice în conflict pentru o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie 1801).
thumb|Napoleon conducându-și trupele peste podul de la Arcole (noiembrie 1796). Bonaparte și-a câștigat renumele pentru că a condus atacul din prima linie și pentru modul în care a ridicata moralul trupelor sale.
Înfrângerea Austriei l-a lăsat pe Napoleon să se îngrijească doar de problema britanică. Regatul Unit a rămas un factor important de influență a puterilor continentale, încurajând lupta lor antifranceză. Londra era principalul sprijinitor financiar al coaliției, iar Bonaparte și-a dat seama că fără înfrângerea britanicilor sau fără semnarea unui tratat de pace cu aceștia, nu ar fi putut să se bucure de liniște. Britanicii aveau o armată terestră puțin numeroasă și reprezenta o amenințare mică împotriva Franței, dar Royal Navy era o amenințare continuă asupra transporturilor maritime franceze și a coloniilor din Caraibe. În plus, britanicii aveau suficienți bani ca să convingă marile puteri continentale să-și unească eforturile împotriva Franței și, în ciuda numeroaselor înfrângeri, armata austriacă a rămas un pericol permanent pentru Franța napoleoniană. Napoleon nu putea invada direct Marea Britanie. Amiralul britanic Jervis a afirmat: "Eu nu spun, domnilor, că francezii nu vor veni. Eu spun numai că ei nu vor veni pe mare." Amiralul Horatio Nelson a învins flota franceză în Bătălia de pe Nil (1 august 1798), iar trupele terestre britanice au înfrânt rapid expediția franceză trimisă în Irlanda în sprijinul insurecției irlandeze (înainte de debarcare, corpul expediționar a traversat o furtună care a dispersat flota; din cauza asta, jumătate din armată s-a întors în Franța).
Pacea de la Amiens și reluarea războiului franco-britanic
Tratatul de la Amiens (25 martie 1802) a dus la o pace temporară între Regatul Unit și Franța și a marcat sfârșitul celei de-a Doua Coaliții. Tratatul era de la început greu de respectat, nu mulțumea nicio parte, și ambele puteri semnatare au început să-l încalce curând. Pacea nu a durat mult: francezii s-au implicat în luptele interne din Elveția (Stecklikrieg) și au ocupat mai multe orașe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul Unit a ocupat Malta.David G. Chandler, The Campaigns of Napoleon. New York: Simon & Schuster, 1995. ISBN 0-02-523660-1, pag. 304 Napoleon s-a folosit de scurtul răgaz dat de marina britanică pentru a restaura controlul colonial în Antile. Expediția, care părea un succes la început, s-a terminat cu un dezastru, comandantul francez, cumnatul lui Bonaparte, Charles Leclerc, murind de febra galbenă, întreaga forță expediționară fiind decimată de boli și de atacurile feroce ale rebelilor.
Ostilitățile dintre Marea Britanie și Franța au reînceput pe 18 mai 1803 cu declarația de război a Angliei. Țelurile aliaților s-au schimbat de-a lungul conflictului: nu numai că trebuiau să-l oprească pe Bonaparte, dar în Franța trebuia restaurată monarhia.
Senatul francez (prin sénatus-consulte) a proclamat Imperiul Francez pe 18 mai 1804, validat ulterior printr-un plebiscit. Napoleon s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe 2 decembrie. Arthur Chandler, „The Napoleonic Expositions”
A treia coaliție 1805
300px|thumb|right| Bătălia de la Austerlitz din 2 decembrie 1805 – victorie franceză împotriva armatelor ruso-austriece.
Napoleon a plănuit o invazie a Insulelor BritaniceGeopolitica relațiilor anglo-irlandeze din secolul XX, pag. 103Muzeul Național MaritimScrisoare legată de acest subiect și a masat 180.000 de soldați la Boulogne. Pentru a reuși în tentativa sa de invazie, el avea nevoie să câștige superioritatea navală, sau cel puțin să îndepărteze flota britanică din Canalul Mânecii. Un plan complex de atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii prin amenințarea posesiunilor engleze din Indiile de Vest a eșuat atunci când flota franco-spaniolă condusă de amiralul Villeneuve nu a reușit să obțină o victorie în timpul Bătăliei de la Capul Finisterre de pe 22 iulie 1805. Royal Navy l-a blocat pe Villeneuve în Cádiz până când acesta s-a hotărât să plece spre Neapole pe 19 octombrie, dar Horatio Nelson a interceptat flota franceză și a învins-o în bătălia de la Trafalgar pe 21 octombrie. În această luptă, amiralul Nelson și-a pierdut viața, ucis fiind de un trăgător de elită, dar Napoleon nu va mai avea ocazia să înfrunte flota britanică. Napoleon i-a trimis amiralului Villeneuve nouă planuri diferite, dar acesta din urmă a continuat să ezite. În cele din urmă, Napoleon a abandonat planul de invadare a insulelor Britanice și și-a întors atenția către inamicii de pe continent. Armata franceză a părăsit Boulogne și s-a deplasat către granițele Austriei.