miniatura|300x300px| Fuga papei Grigore al VII-lea din Roma 1084 (sus), exilul și moartea lui la Salerno (1085) (jos) (Otto de Freising, „Weltchronik”, Jena, Biblioteca de Stat a Universității Turingia, q. 6, fol. 79r). Controversa pentru învestitură este numită, începând din secolul al XIX-lea, perioada din secolele al XI-lea și al XII-lea în care s-a desfășurat disputa dintre Dinastia Salică și reformiștii papalității privind relația dintre puterea ecleziastică (Sacerdotium) și cea laică (Imperium). Problema principală a fost învestirea episcopilor și a stareților,Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 7. deși trebuie subliniat că ea a apărut abia după anul 1077, când a avut loc episodul numit „Drumul pocăinței de la Canossa”.Bernd Schneidmüller, Stefan Weinfurter (ed.): Deutsche Herrscher des Mittelalters, Historische Portraits von Heinrich I. bis Maximilian I., (919–1519), Editura Beck, Kempten 2003, ISBN 978-3406509582, p. 173.
Controversa pentru învestitură a fost cel mai mare conflict laico-ecleziastic din Europa medievală, având originile în Imperiul Franc, din timpul lui Carol cel Mare. În ziua de Crăciun a anului 800 papa l-a încoronat ca împărat pe Carol cel Mare ceea ce a dus la un dezacord între puterea ecleziastică și cea laică. Pe de-o parte Carol cel Mare primise puterea de împărat creștin de la papă - reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ - și ca urmare el se considera îndreptățit să exercite dreptul de a învesti episcopi. Pe de altă parte papa se considera o autoritate deasupra împăratului, deoarece el îl încoronase pe împărat. Acest conflict poate fi privit ca origine a controversei pentru învestitură ce s-a desfășurat de-a lungul secolelor al XI-lea și al XII-lea. Papii au subminat puterea împăratului romano-german și a altor monarhi europeni, iar controversa pentru învestitură a dus la aproape 50 de ani de război civil în Sfântul Imperiu Roman.
Lupta pentru putere dintre regele Henric (1056–1106) și papalitate a început în 1075 când papa Grigore al VII-lea (1073–1085), care susținea reforma radicală, a pus sub semnul întrebării ordinea existentă privind papalitatea și imperiul.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 57. În 1084 Henric a ocupat Roma și apoi a fost încoronat de antipapa Clement al III-lea. Părea că Henric a repurtat o victorie completă, dar triumful lui nu a durat mult. Fiii săi s-au întors împotriva lui unul după altul, iar reformatorii și-au adunat din nou puterile. Noul papă Urban al II-lea a chemat la un pelerinaj armat în Țara Sfântă: prima cruciadă, reușind astfel să se prezinte drept vârful de lance al creștinismului. Fiul cel mic al lui Henric, devenit ulterior Henric al V-lea, s-a aliat cu papa, și-a arestat tatăl la sfârșitul anului 1105 și l-a forțat să abdice pe 31 decembrie însă acesta a reușit să scape. Un alt conflict armat părea inevitabil când împăratul a murit pe 7 august 1106 la Liège. Pe patul de moarte împăratul și-a iertat fiul, iar tânărul rege a continuat inițial politica tatălui său: l-a luat prizonier pe papa Pascal al II-lea și a forțat recunoașterea învestiturii laiceJacques Le Goff: Weltgeschichte. Das Hochmittelalter, vol 11, Editura S. Fischer, Augsburg 2005, ISBN 9783596600113, p. 92. și încoronarea sa.Bernd Schneidmüller, Stefan Weinfurter (ed.): Deutsche Herrscher des Mittelalters, Historische Portraits von Heinrich I. bis Maximilian I., (919–1519), Editura Beck, Kempten 2003, ISBN 978-3406509582, p. 119. În 1112 această concesie a fost anulată în Conciliul de la Roma.Jacques Le Goff: Weltgeschichte. Das Hochmittelalter, vol 11, Editura S. Fischer, Augsburg 2005, ISBN 9783596600113, p. 92. Abia în 1122 Henric a cedat în disputa cu papa Calixt al II-lea.
Prin Pactum Calixtinum sive Heinrichianum (numit de la sfârșitul secolului al XVII-lea și Concordatul de la Worms)Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 104. Henric al V-lea a renunțat la învestitura cu inel și toiag, dar și-a rezervat dreptul de a obiecta. Învestitura cu bunuri temporale a continuat să fie rezervată împăratului.Jacques Le Goff: Weltgeschichte. Das Hochmittelalter, vol 11, Editura S. Fischer, Augsburg 2005, ISBN 9783596600113, p. 93. În istoriografia tradițională acest moment este considerat sfârșitul controversei pentru învestitură, chiar dacă disputa dintre puterea clericală și cea imperială a durat până în secolul al XIV-lea.Jacques Le Goff: Weltgeschichte. Das Hochmittelalter, vol 11, Editura S. Fischer, Augsburg 2005, ISBN 9783596600113, pp. 93-94.
În alte state, ca de exemplu Regatul Franței și Regatul Angliei, au existat conflicte similare cu cele din Sfântul Imperiu Roman, dar mult mai puțin violente.Jacques Le Goff: Weltgeschichte. Das Hochmittelalter, vol 11, Editura S. Fischer, Augsburg 2005, ISBN 9783596600113, p. 91. În 1106 regele francez Filip I, excomunicat cu mult timp înainte, a ajuns la un acord cu papa, iar un an mai târziu și regele englez Henric I.
Termenul „învestitură” Prin termenul „învestitură”, provenind din latinescul investire (a îmbrăca), se înțelege în contextul Evului Mediu un „act formal prin care un laic sau un cleric este înzestrat cu drepturi și posesiuni sau este numit într-o funcție”.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 29. Simbolurile actului învestirii nu era mereu aceleași și nici ceremonialul care urma nu era unul specific. Învestirea avea implicații în dreptul canonic ca și în dreptul laic. Pentru cercetătorii actuali o problemă importantă este aceea că autorii medievali nu foloseau un termen specific care să corespundă în totalitate termenului actual de „învestire”.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 29
În primele forme de înfeudare din Evul Mediu timpuriu, se obișnuia ca transferul bisericilor sau domeniilor către vasal să fie o act simbolic - de exemplu primirea frânghiilor clopotelor, paielor, pânzelor de altar, bulgărilor de pământ sau a cheilor - pentru care se folosea cuvântul învestire. La începutul secolului al XIX-lea, termenul a fost folosit și pentru acordarea funcțiilor bisericești, act care fusese anterior deseori denumit „donum regis”. La mijlocul secolului al XIX-lea acest act a fost numit „investitura”,Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 30. dar el nu poate fi privit ca fiind echivalentul termenului modern de „învestitură”.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 29 Cauze
Sistemul bisericii proprii și sistemul bisericii imperiale În Imperiul Franc regii aveau dreptul de a numi episcopi și stareți. Ei justificau acest drept prin legea ecleziastică ce permitea proprietarului unui domeniu pe care era construit un lăcaș de cult (denumit „biserică proprie”) de a desemna și de a demite preoți sau stareți fără a avea nevoie de autorizarea episcopului. Wolfgang Hage: Das Christentum im frühen Mittelalter (476–1054). Vom Ende des weströmischen Reiches bis zum west-östlichen Schisma, Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1993, ISBN 9783525335901, pp. 80-82.
Începând din secolul al X-lea urmașii carolingienilor din Francia Răsăriteană au încercat să continue politica predecesorilor care „au avut întotdeauna episcopiile la discreția lor”,Jan Dhont: Weltgeschichte. 10. Das frühe Mittelalter, Editura Weltbild, Augsburg 2000, ISBN 3-8289-0400-9, p. 200. dar și strângerea legăturii dintre administrația imperială și cea a bisericii. Pași importanți în acest demers a făcut regele Henric I prin înființarea capelei curții, incluzând stareți și episcopi în administrația imperiului și, de asemenea, Otto I prin crearea așa-numitului „sistem bisericesc imperial Ottonian-Salian”.Wolfgang Hage: Das Christentum im frühen Mittelalter (476–1054). Vom Ende des weströmischen Reiches bis zum west-östlichen Schisma, Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1993, ISBN 978-3-525-33590-1, p. 123. Interesul lui Otto I a fost să transforme episcopii în instrumente agreabile în lupta împotriva adversarilor săi. În acest sens succesorii săi au extins semnificativ puterile, privilegiile și teritoriile clerului, legând astfel episcopii mai strâns de puterea regală prin numirea lor într-un anumit scop.Jan Dhont: Weltgeschichte. 10. Das frühe Mittelalter, Editura Weltbild, Augsburg 2000, ISBN 3-8289-0400-9, p. 201. Unii clerici au condamnat această acțiune încă din secolul al X-lea, dar în ansamblu politica lui Otto a fost în general acceptată de cler.Jan Dhont: Weltgeschichte. 10. Das frühe Mittelalter, Editura Weltbild, Augsburg 2000, ISBN 3-8289-0400-9, p. 202. Marele conflict dintre cler și imperiu avea să izbucnească sub dinastia Saliană.
Drumul spre conflict – reforma monahală și bisericească
Reforma monahală din Lorena-Burgundia De la începutul secolului al X-lea, pornind de la Abația Gorze în Lorena și Abația Cluny în Burgundia, a luat naștere o mișcare de reînnoire care urma să cuprindă tot creștinismul occidental. Această mișcare este cunoscută astăzi mai ales sub denumirea de „reforma monahală din Lorena-Burgundia”.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 23.
Scopul principal al acestei reforme a fost reorganizarea și reglementarea vieții monahale, care suferise foarte mult datorită prăbușirii Imperiului franc, invaziilor popoarelor străine și războaielor civile din timpul fiilor lui Ludovic cel Pios.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, pp. 23-24. Viața comunității monahale era strict reglementată și orientată spre credință. Aceasta ajunsese centrul vieții monahale, în timp ce munca fizică trecuse în plan secundar ceea ce într-o anumită măsură era în contradicție cu regulile benedictine, care cereau un echilibru între muncă și rugăciune.Wolfgang Hage: Das Christentum im frühen Mittelalter (476–1054). Vom Ende des weströmischen Reiches bis zum west-östlichen Schisma, Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1993, ISBN 9783525335901, p. 122. În abația Cluny înțelesul abației însemna dimpotrivă: „o comunitate de rugăciune deplin funcțională” în care călugării nu munceau fizic și acordau rugăciunii șase - șapte ore pe zi.Jan Dhont: Weltgeschichte. 10. Das frühe Mittelalter, Editura Weltbild, Augsburg 2000, ISBN 3-8289-0400-9, p. 241. Ideile de la Cluny și Gorze s-au răspândit în vestul Europei, în nordul Spaniei și Italiei, precum și în Anglia și Franța, în toate mănăstirile subordonate direct abației Cluny.Wolfgang Hage: Das Christentum im frühen Mittelalter (476–1054). Vom Ende des weströmischen Reiches bis zum west-östlichen Schisma, Editura Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen 1993, ISBN 9783525335901, p. 122. La momentul apogeului peste 1000 de mănăstiri erau subordonate asociației mănăstirești centralizate. În unele locuri mișcările de reformare proprii unor mănăstiri s-au amestecat cu eforturile de reformare monahală din Lorena și Burgundia.Claudia Zey: Der Investiturstreit, Editura Beck, München 2017, ISBN 9783406706554, p. 25.
Reforma monahală și conducătorii germani miniatura| Papa Grigore cel Mare (590–604) și întronarea unui conducător - un călugăr îi înmânează Codexul (primul sfert al secolului al XI-lea, Biblioteca de Stat din Bamberg)