Israeliți

miniatura|Harta celor douăsprezece triburi (seminții) ale lui Israel (înainte de mutarea lui Dan la nord), bazată pe Cartea lui Iosua

Israeliții (în , „Copiii lui Israel” sau „Fiii lui Israel”) au fost o confederație de triburi vorbitoare de limbi semitice care au locuit, începând cu Epoca Fierului, într-o mare parte a Canaanului în mileniul I î.Hr., iar relatarea lor istorică tradițională este reflectată în Biblia ebraică. În Biblie sunt consemnate episoade din perioada tribală și, ulterior, din perioada monarhică. Israeliții, sau evreii antici, au creat în Palestina antică, numită de evrei Țara lui Israel, o cultură materială și spirituală complexă, religioasă, literară și filozofică, transmisă posterității în principal prin cărțile Bibliei și ale Talmudului.

Un regat israelit, a cărui istoricitate și configurație sunt dezbătute în rândul cercetătorilor, a fost ulterior divizat în două regate înrudite, Israel și Iuda, care au existat timp de câteva secole în Palestina antică. Regatul de nord al lui Israel, cu capitala la Samaria (Sebastia), a fost distrus în jurul anului 720 î.Hr., când a fost cucerit și anexat de Imperiul Neo-Asirian; Regatul lui Iuda, la sud, cu capitala la Ierusalim, a fost cucerit și el și anexat în 587 î.Hr. de către Imperiul Neobabilonian. Israeliții, sau evreii antici, au pus bazele religiei iudaice, de caracter monoteist, al cărei cult s-a concentrat timp de secole în jurul Templului din Ierusalim. În epoca dominației persane, religia iudaică a cunoscut o renaștere la Ierusalim, devenind ulterior religia oficială a unui stat iudeu în epoca elenistică – Regatul Hasmoneilor. Cucerirea romană din secolul I î.Hr. a pus capăt entităților statale ale israeliților antici, care în ultima perioadă au fost conduse de dinastia irodiană, întemeiată de Irod cel Mare (familia lui Antipater).

Evreii moderni și samaritenii sunt considerate grupuri etno-religioase descendente ale israeliților.

Prezentare generală În Biblia ebraică, termenul „israeliți” este folosit adesea interschimbabil cu „cele douăsprezece triburi sau seminții ale lui Israel”. Deși înrudite conceptual, termenii „evrei”, „israeliți” și „iudei” nu sunt sinonimi în toate contextele. „Israeliții” (israelim în ebr.) desemnează poporul descris în mod specific de Biblia ebraică drept descendent din fiii patriarhului Iacov (numit ulterior Israel); descendenții săi sunt denumiți colectiv „Israel”, incluzând și persoanele convertite la credința lor și la cultul lui Iahveh. Termenul „evrei” este utilizat într-un sens mai larg pentru a desemna atât populațiile semitice antice asociate cu Canaanul, cât și descendenții istorici și moderni ai israeliților (inclusiv evreii și samaritenii). „Iudei” (iehudim în ebr.) se referă în principal la descendenții israeliților asociați cu seminția lui Iuda și cu regatul lui Iuda, mai ales după declinul regatului de nord.

miniatura|Mozaic din secolul al XX-lea reprezentând cele douăsprezece triburi (seminții) ale lui Israel, la sinagoga Etz Yosef din Givat Mordechai, Ierusalim

În perioada monarhiei divizate, termenul „israeliți” era folosit inițial mai ales pentru locuitorii regatului nordic al lui Israel, fiind extins ulterior, în perioada postexilică, pentru a desemna ansamblul populației descendente din triburile lui Israel, inclusiv pe cei din Iuda.Robert L. Cate, „Israelite”, în Watson E. Mills, Roger Aubrey Bullard, Mercer Dictionary of the Bible, Mercer University Press, 1990, p. 420.

Eforturile de a confirma literal originile biblice ale israeliților prin arheologie, odinioară larg răspândite, au fost în mare parte abandonate ca neproductive, mulți cercetători considerând aceste relatări drept narațiuni cu caracter mit național, cu valoare istorică limitată.

Pe baza dovezilor arheologice, conform consensului academic actual, israeliții și cultura lor nu s-au impus în regiune printr-o cucerire militară masivă, ci s-au dezvoltat în mare parte din populațiile canaanite indigene care locuiau de mult timp în Levantul sudic (inclusiv zona Siriei, a Israelului antic și a Transiordaniei), printr-o evoluție treptată a unei religii inițial monolatre, ulterior monoteiste, centrate pe Iahveh. Această evoluție religioasă, pornind dintr-un context de politeism canaanit, a contribuit la formarea unei identități etnice distincte israelite. Totuși, israeliții au păstrat numeroase elemente culturale comune cu ceilalți canaaniți, inclusiv utilizarea unuia dintre dialectele canaanite, ebraica, singurul descendent viu al acestui grup lingvistic.

Conform narațiunii religioase din Biblia ebraică, originea israeliților este urmărită până la patriarhii și matriarhele biblice: Avraam și soția sa Sara, prin fiul lor Isaac și soția acestuia, Rebeca, apoi prin Iacov (numit ulterior Israel) și soțiile sale Lea și Rahela, precum și roabele Zilpa și Bilha. Evreii și samaritenii moderni sunt considerați, în tradițiile religioase și în numeroase lucrări istorice, descendenți ai israeliților.

În sens larg, în Iudaism, termenul „israelit” este folosit pentru a desemna un membru laic al poporului evreu, în opoziție cu ordinele sacerdotale ale kohanimilor și leviților. În textele de lege iudaică, precum Mișna și Gemara, termenul Yehudi (evreu) apare mai rar în unele contexte juridice, fiind utilizate frecvent etnonimul ישראל (Israel) sau „israelit” pentru a desemna colectiv evreii. Samaritenii nu se identifică drept „iudei” (Yehudim), ci se referă adesea la ei înșiși și la evrei, în sens larg, ca israeliți, definindu-se ca „samariteni israeliți”.John Bowman, Samaritan Documents Relating to Their History, Religion and Life, 1977.

Etimologie miniatura|Stela lui Merneptah. Deși există traduceri alternative, majoritatea arheologilor biblici interpretează un grup de hieroglife ca desemnând „Israel”, reprezentând prima mențiune textuală a numelui Israel în sursele istorice.

Numele Israel apare pentru prima dată în surse non-biblice în jurul anului 1209 î.Hr., într-o inscripție a faraonului egiptean Merneptah. Textul este foarte scurt și afirmă, în esență: „Israel este pustiit, seminția lui nu mai există”. Inscripția se referă la un grup uman, nu la un individ sau la un stat organizat.

Unii egiptologi au sugerat că numele Israel ar putea apărea și într-un relief topografic datând fie din perioada Dinastiei a XIX-a (posibil din timpul domniei lui Ramses al II-lea), fie chiar mai devreme, din Dinastia a XVIII-a.Van der Veen, Peter et al., „Was Israel in Canaan (Much) Earlier than Pharaoh Merenptah? A Fresh Look at the Berlin Statue Pedestal Relief 21687”, Journal of Ancient Egyptian Interconnections, pp. 15–25. Această interpretare rămâne însă controversată.Thomas Römer, The Invention of God, Harvard, 2015, p. 75.Meindert Dijkstra, „Canaan in the Transition from the Late Bronze to the Early Iron Age from an Egyptian Perspective”, în Lester Grabbe (ed.), The Land of Canaan in the Late Bronze Age, Bloomsbury, 2017, p. 62, n. 17.

Numele Israel apare pentru prima dată în Biblia ebraică în Geneza (Facerea) 32:29, unde este atribuit lui Iacov după lupta sa cu un înger, deoarece „a luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și a biruit”.Scherman, Rabbi Nosson (ed.), The Chumash, The Artscroll Series, Mesorah Publications, 2006, pp. 176–77.Kaplan, Aryeh, Jewish Meditation, Schocken Books, New York, 1985, p. 125.

Potrivit unei etimologii populare, numele „Israel” este derivat din elementele isra („a lupta”, „a birui”, „a se strădui”) și El, care înseamnă „zeu”, rezultând sensul de „cel care luptă cu Dumnezeu” sau „Dumnezeu luptă”. Cercetarea lingvistică modernă interpretează însă adesea El ca subiect, în sensul „El (Dumnezeu) domnește” sau „El luptă”, derivat din rădăcina ebraică śarar („a conduce”, „a stăpâni”), înrudită cu sar („prinț”, „conducător”) și cu termeni semitici similari care desemnează ideea de conducere sau stăpânire.

Termeni înrudiți

Iuda, iudeu, evreu Termenul grecesc Ioudaios („iudeu”) a fost inițial un exonim care desemna membrii tribului lui Iuda și, prin extensie, locuitorii Iudeii și ai regatului lui Iuda. Ulterior, termenul a fost adoptat ca auto-desemnare de către comunitățile din , care se identificau ca fiind loiale Dumnezeului lui Israel și Templului din Ierusalim.Caroline Johnson Hodge, If Sons, Then Heirs: A Study of Kinship and Ethnicity in the Letters of Paul, Oxford University Press, 2007, pp. 52–55.Markus Cromhout, Jesus and Identity: Reconstructing Judean Ethnicity in Q, James Clarke & Co, 2015, pp. 121 ff.Daniel Lynwood Smith, Into the World of the New Testament: Greco-Roman and Jewish Texts and Contexts, Bloomsbury, 2015, p. 124.Stephen Sharot, Comparative Perspectives on Judaisms and Jewish Identities, Wayne State University Press, 2011, p. 146.

Samaritean miniatura|Un bătrân samaritean participă la slujbele de rugăciune de Paște pe Muntele Garizim

Samaritenii își revendică descendența în principal din triburile lui Efraim și Manase (și, pentru linia preoțească, din Levi prin Aaron), însă această genealogie este contestată de o parte a tradiției iudaice, care i-a considerat descendenți ai unor populații strămutate în Țara lui Israel de către asirieni, în cadrul politicii imperiale de relocare a populațiilor.

Termenii evrei și samariteni au înlocuit în mare măsură denumirea mai veche „Copiii lui Israel” ca etnonim uzual pentru aceste comunități.Stephen M. Wylen, Settings of Silver: An Introduction to Judaism, Paulist Press, 2000, p. 59.

Narațiune biblică miniatura|Hartă a Țara Sfântă, Pietro Vesconte, 1321, arătând alocațiile triburilor lui Israel. Descrisă de Adolf Erik Nordenskiöld ca „prima hartă non-ptolemeică a unei țări definite”. miniatura|Model al Mishkanului (Tabernacolului) în Parcul Timna, Israel. Conform Bibliei ebraice și tradiției religioase iudaice, israeliții își au originea în patriarhii biblici, în special în Iacov, nepotul lui Avraam, care a fost redenumit „Israel”. Cei doisprezece fii ai lui Iacov sunt considerați strămoșii celor douăsprezece triburi ale lui Israel, cu excepția lui Iosif, ale cărui descendențe tribale sunt reprezentate de fiii săi Manase și Efraim.

Narațiunea biblică relatează că descendenții lui Iacov s-au stabilit în Egipt, unde au ajuns ulterior în robie. Eliberarea lor este atribuită lui Moise, care, potrivit tradiției, i-a condus în cadrul Exodului din Egipt spre Sinai. Acolo, israeliții ar fi încheiat un legământ cu Dumnezeu și ar fi primit Legea (Tora), devenind un popor religios distinct organizat în jurul cultului lui Iahveh și al sanctuarului mobil, Mishkanul.

După perioada de rătăcire în deșert, israeliții ar fi intrat în Canaan sub conducerea lui Iosua și s-ar fi stabilit în teritoriu, împărțit între triburi. Ulterior, conform relatării biblice, triburile s-au organizat într-o monarhie, mai întâi sub Saul, apoi sub David și Solomon, perioadă asociată cu formarea monarhiei unite și construirea Primului Templu din Ierusalim.

După moartea lui Solomon, regatul s-ar fi divizat în Regatul Israel (în nord) și Regatul lui Iuda (în sud). Textele biblice descriu ulterior cucerirea regatului de nord de către asirieni și, mai târziu, distrugerea regatului lui Iuda și a Templului din Ierusalim de către babilonieni, evenimente asociate cu Exilul babilonian. Tradiția biblică consemnează și întoarcerea unei părți a populației sub dominația persană, reconstruirea Templului și reorganizarea comunității religioase sub conducerea unor figuri precum Ezra și .

Israeliții istorici

Origini