Willem van Rubroeck sau Guillaume de Rubrouck sau de Rubroeck, în , cunoscut și ca Willem van Ruysbroeck, ori Willielmus de Rubruquis, născut probabil în anii 1210 sau 1220 la Rubrouck (comitatul Flandra, Regatul Franței) și mort, potrivit surselor, în anii 1270 sau după 1293., a fost un franciscan de limbă flamandă, supus și intim al Sfântului Ludovic. 250px|thumb|right|Muzeul dedicat lui Willem van Rubroeck / Guillaume de Rubrouck în localitatea natală, Rubrouck, din nordul Franței. S-a dus în Mongolia în 1253-1254, precedându-l astfel pe Marco Polo. A vizitat Karakorum, capitala Imperiului despre care a dat câteva descrieri. Neputând, la întoarcere, să ajungă la rege, acesta i-a scris o scrisoare lungă în care relatează călătoria sa în Imperiul Mongol, sursă esențială și mare operă literară, dar care nu avea să cunoască popularitatea cărții lui Marco Polo.
Primele contacte ale creștinătății cu mongolii Contextul geopolitic la mijlocul secolului al XIII-lea Mongolii lui Ögödei, fiul lui Genghis Han, au cucerit Moscova în 1238, apoi Kievul, în 1240. Au invadat apoi Polonia, au amenințat Viena, au ocupat Zagrebul, nu departe de Adriatica. Vestea morții lui Ögödeï a provocat retragerea căpeteniilor mongole care au plecat, pentru a rezolva problemele de succesiune, în inima Asiei Centrale. Întregul Occident a tremurat, dar posibilitățile de înțelegere par mai mari cu popoarele stepelor de cât cu lumea islamică, care a rămas principalul dușman din secolul al XI-lea. Hoardele mongole nu s-au integrat încă în lumea islamică și se știa că ele numărau, în rândul lor, creștini nestorieni. După ruptura cu restul creștinătății, Biserica Nestoriană s-a refugiat, în fapt, în Persia. De acolo, ea a radiat până în Tibet și în China.
Misiunile lui Giovanni da Pian del Carpine (1244) și ale lui Ascelin de Lombardia La sfârșitul anului 1244, papa Inocențiu al IV-lea i-a trimis spre Orient, să se întâlnească cu Marele Han, pe franciscanul Giovanni da Pian del Carpine / Jean de Plan Carpin și un dominican cu numele de Ascelin de Lombardia. Plecați din Lyon spre Orient, ei erau purtători ai unor scrisori care reprobau masacrele și distrugerile provocate de mongoli și îi invitau pe căpeteniile lor să reintre pe calea cea dreaptă.
Noul Mare Han, Güyük, fiu al lui Ögödei, pe care Giovanni da Pian del Carpine a reușit să-l întâlnească aproape de Karakorum, s-a arătat foarte iritat. «Hanul oceanic al întrgului mare popor» i-a răspuns papei Inocențiu al IV-lea că nu are nicio intenție anume să se supună vreunei autorități temporale sau spirituale. Cel mult vrea să-l recunoască pe căpetenia creștinilor drept vasal al său.
Misiunea lui Ascelin la șeful armatelor mongole din Persia nu s-a terminat mai rău. Baidju l-a trimis înapoi pe dominican, dar flancat de doi ambasadori însărcinați să predea Papei o scrisoare care evoca posibilitatea unei alianțe între franci și mongoli. Inocențiu al IV-lea i-a răspuns cu nerăbdare în noiembrie 1245.
Câteva luni mai târziu, Altigidai, comisar mongol în Transcaucazia, i-a propus lui Ludovic al IX-lea o acțiune militară comună. Sfântul Ludovic se afla atunci în Cipru, de unde conducea cea de-A Șaptea Cruciadă. Potrivit planului, armatele france trebuiau să-l rețină pe Sultanul din Cairo în Sud, în timp ce mongolii să atace Califatul de la Bagdad, dinspre nord.
Misiunea lui André de Longjumeau În urma contactelor sale cu comisarul mongol Altigidai, Sfântul Ludovic a trimis în Mongolia, în 1249, o delegație condusă dominicanul André de Longjumeau. Când aceasta a ajuns la curte, Güyük tocmai murise. Văduva sa, regenta Oghul Qaimish a primit cu satisfacție cadourile oferite de Sfântul Ludovic, printre care se numărau relicve ale Sfintei Cruci. Ea însăși se baza pe cuvintele trimișilor francezi ca și cum ar veni de la suveranul lor. Dar declarații trufașe însoțesc o invitație adresată Sfântului Ludovic să se considere vasalul mongolilor.
Nu s-au înregistrat progrese de la misiunea lui Plan Carpin. André de Longjumeau a adus însă informații utile, atât despre neutralitatea riguroasă în chestiuni religioase a mongolilor, cât și despre prezența creștinilor nestorieni în înalta administrație și chiar în apropierea tronului. De asemenea, a întâlnit mulți creștini deportați: georgieni, maghiari, cumani, alani...
Sfântul Ludovic a hotărât să trimită în Mongolia o nouă ambasadă. Se spune că mama și mai multe soții ale împăratului Mongku erau creștine. Se mai vorbea și despre Sartaq, un strănepot al lui Genghis Han, care comanda în numele împăratului între Don și Volga. Totul se întâmpla ca și cum întreaga aristocrație a stepelor ar fi pe cale să treacă de partea creștinilor.
Misiunea lui Willem van Rubroeck Plecarea lui Willem (1253) Willem / Guillaume, originar din Rubrouck, un sat din Flandra franceză, era un frate minor de a doua generație (nu l-a întâlnit pe Francisc de Assisi). L-a întâlnit pe Sfântul Ludovic în Cipru, l-a urmat în Egipt apoi, după captivitatea sa, în Țara Sfântă, unde a putut, fără îndoială, să converseze cu André de Longjumeau în 1251. Pârlit de răspunsul hanului, care îi cerea să se supună formal, regele a preferat să nu dea un caracter prea oficial misiunii lui Willem. De altfel, se pare că și-a propus pentru prima dată scopul de a aduce mângâiere credinței creștinilor deportați de mongoli, în special germanilor despre care îi vorbise André de Longjumeau. Scrisorile pe care regele le-a remis lui Willem conțineau câteva formule de politețe pentru prințul tătar și îl ruga să-i autorizeze pe purtător și pe însoțitorul său, fratele Bartolomeo da Cremona, să rămână în țările pe care le controla „să învețe acolo cuvântul lui Dumnezeu”. Acestea sunt deci scrisori de recomandare, care nu îl vor împiedica pe Guillaume de Rubrouck să fie considerat ambasador de către mongoli. Sfântul Ludovic i-a cerut de asemenea lui Guillaume / Willem să-i facă un raport despre tot ce ar putea să afle despre tătari: expediția îmbrăca astfel un caracter în același timp misionar și geografic.
Povestirea lăsată de Guillaume de Rubrouck / Willem van Rubroeck (Voyage dans l'empire Mongol, Bibliothèque nationale, 1997) este, împreună cu aceea a lui Jean de Plan Carpin, una dintre rarele surse care există despre viața mongolă în secolul al XIII-lea precum și despre efemera capitală a Imperiului, Karakoroum.
După ce au studiat lucrările geografilor Solinus și Isidor din Sevilla, cei doi franciscani au părăsit Constantinopolul la 7 mai 1253. Willem era un flamand robust, în timp ce Bartolomeo, italianul, era mai slab, cu slăbiciuni ale tractului digestiv care îi confereau un ten verzui. Willem suporta mult mai bine dificultățile călătoriei decât tovarășul său, aflat mereu în pragul leșinului de oboseală, disconfort, frig, foame sau greață, cu un stomac incapabil să se adapteze la alimente exotice.
thumb|center|450px|Drumul parcurs de Willem van Rubroeck / Guillaume de Rubrouck (1253-1255)
Descoperirea lumii tătarilor 250px|thumb|Fermentarea cumâsului într-un sac de piele. Când au străbătut istmul Perekop și munții Tauridei, Willem și Bartolomeo i-au descoperit pe tătari și aveau impresia că «porțile infernului tocmai s-au închis în spatele lor». Descoperind stepa, Willem descrie o lume «fără pădure, fără munți, fără pietre, acoperită cu o iarbă magnifică». Willem a trebuit să accepte să mănânce hrana acestor «demoni» și să bea o ceașcă de lapte de iapă, cumâsul. De fapt, el s-a obișnuit destul de repede cu modul de viață al mongolilor, ceea ce i-a permis să se arate în continuarea povestirii destul de binevoitor față de ei.
Prima hoardă pe care a descoperit-o, pe malul răsăritean al Volgăi aproape de vărsare, este cea a lui Batu, un nepot al lui Genghis Han. Hoardă este un cuvânt de origine mongolă, care semnifică „tabără militară”. Locuința căpeteniei se afla în mijlocul taberei, iar fiecare își instala cortul mai aproape sau mai departe de centru, în funcție de locul său în ierahie. Administrată prin reguli autoritare, hoarda era și teatrul unei incredibile colcăieli de popoare diverse și de turme de animale de tot felul.
Prima întâlnire cu Batu s-a desfășurat în fața întregii curți. Batu era așezat pe un jilț lung, auriu, înălțat cu trei trepte deasupra solului. O trupă de înalți funcționari și de curteni îl înconjurau. Intrarea lui Willem și Bartolomeo a făcut liniște. Erau asistați de interpretul lor, Abdallah. Willem / Guillaume a deschis dezbaterea declarând «Cine va crede și va fi botezat va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit». Și a insistat din nou asupra pedepselor eterne care ar fi suportate inevitabil de oricine respinge adevărata credință. Întrecerea oratorică care a urmat s-a îndreptat mai mult sau mai puțin spre deruta celor doi călugări occidentali, fără îndoială pentru că curtea care asista la spectacol nu era chiar imparțială, dar Batu a rămas binevoitor față de vizitatorii săi, le-a oferit lapte într-o ceașcă împodobită cu pietre prețioase, ceea ce era un semn de mare favoare. Această poveste spusă de Guillaume este verificată printr-o relatare făcută de regele Armeniei, Hethum I / Aiton I, unui alt călugăr pe nume Jacques Iseo.
În tot cazul, Batu nu era căpetenia supremă a mongolilor, iar relațiile cu regele Franței îi depășeau competența. Doar împăratul Mongku era calificat să răspundă la această problemă. Willem și Bartolomeo trebuiau să meargă la Karakorum, în nordul deșertului Gobi. Conduși de un negustor mongol bogat, Willem și Bartolomeo, îmbrăcați acum în blănuri, cu o căciulă tătară și cizme de pâslă, au părăsit Volga, la 16 septembrie 1253.
Potrivit povestrii, le-a luat doar două luni și jumătate pentru a ajunge la Karakorum, la peste de kilometri distanță. E foarte puțin, chiar dacă călătoria le-a fost ușurată de serviciul poștal al Imperiului Mongol, pentru că au mai trebuit să străbată și trecătorile din munții Tarbagatai, ceea ce nu este o sarcină ușoară în toiul iernii.
Întâlnirea cu împăratul Mongku (3 ianuarie 1254) Willem și Bartolomeo au întâlnit hoarda lui Mongku înainte de sosirea la Karakorum. Mongku (sau Mangu), de 46 de an, era nepot al lui Genghis Han. Înainte să-i succeadă lui Güyük, în 1248, el a participat la campaniile mongole în Rusia. La Kiev, el ar fi căutat să salveze de la masacru bogățiile bizantine. Odată ajuns pe tron, după ce a descoperit un complot, s-a lansat într-o represiune sângeroasă în timpul căreia văduva împăratului Güyük, Oghul Qaimish, a fost cusută și sufocată într-un sac.
Willem și Bartolomeo au fost primiți de Mongku în palatul fiicei sale preferate, Cirina, creștină. Li s-a oferit alcool de orez. Toată lumea a băut mult, mai ales interpretul și împăratul, atmosfera era euforică, dar din acest prim contact, cei doi călători au obținut totuși permisiunea de a sta două luni la curte sau să meargă la Karakorum, la zece zile de mers. În fapt, ei au rămas în apropierea împăratului pe care au venit să-l evanghelizeze.
Hoarda lui Mongku era un turn de Babel care grupa, în afară de mongoli, populații, captive sau nu, venind din toate regiunile Imperiului. Păstori nomazi și războinici, la început analfabeți, cu puțini meșteșugari și puțini administratori, mongolii aveau obișnuința să utilizeze competențe exterioare, de oriunde ar fi venit, pentru a-și gestiona Imperiul.
Șederea la Karakorum (1254) Între timp, hoarda Mongku a pornit spre Karakorum. Au sosit la 5 aprilie 1254. Era prima oară când ambasadori occidentali creștini pătrundeau în oraș. Au fost întâmpinați, în mod solemn, de către nestorienii din oraș, veniți în procesiune în fața lor.