Iluzia cea mare (în ) este un film francez de război din 1937 regizat de Jean Renoir, care a scris scenariul împreună cu Charles Spaak. Povestea se referă la relațiile de clasă dintr-un grup mic de ofițeri francezi care sunt prizonieri de război în timpul Primului Război Mondial care pun la cale o evadare. Titlul filmului este inspirat din cartea omonimă din 1909 (The Great Illusion) a jurnalistului britanic Norman Angell, care susținea că războiul este inutil din cauza intereselor economice comune ale tuturor națiunilor europene. Perspectiva filmului este generos umanistă pentru personajele sale de diferite naționalități.
Filmul Iluzia cea mare este considerat de criticii și istoricii de film drept una dintre capodoperele cinematografiei franceze și unul dintre filmele considerate cele mai bune. Orson Welles a numit Iluzia cea mare ca unul dintre cele două filme pe care le-ar lua cu el „pe [o] arcă” (fără a-l denumi pe al doilea).Welles citează „La Grande Illusion”, dar nu numește cel de-al doilea film – el spune doar „altul” (4m 35s)." YouTube, 15 September 2007. Retrieved: 20 March 2017. Filmul a fost votat pe locul 5 în prestigioasa listă la Expoziția Mondială din 1958. În 1995, Vaticanul a inclus Iluzia cea mare în lista sa cu cele mai bune 45 de filme la categoria „Artă”. În 2010, revista Empire l-a clasat pe locul 35 în lista sa cu „100 cele mai bune filme ale cinematografiei mondiale”."The 100 best films of world cinema: 35, 'La Grande Illusion'." Empire. Retrieved: 20 March 2017.
A fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun film.
Rezumat
În timpul Primului Război Mondial, doi aviatori francezi, căpitanul de Boëldieu (un aristocrat) și locotenentul Maréchal (un muncitor), au pornit într-o misiune de recunoaștere pentru a examina un loc neclar din fotografiile dintr-o misiune anterioară de recunoaștere aeriană. Ei sunt doborâți de un as al aviației și aristocrat german, Rittmeister von Rauffenstein și amândoi sunt luați prizonieri de armata imperială germană. La întoarcerea pe aerodrom, von Rauffenstein trimite un subordonat să afle dacă aviatorii sunt ofițeri și, dacă da, să-i invite la prânz. În timpul mesei, Rauffenstein și Boëldieu descoperă că au cunoștințe reciproce - o reprezentare a familiarității, dacă nu a solidarității, în cadrul claselor superioare care depășește granițele naționale.
Boëldieu și Maréchal sunt apoi duși într-un lagăr de prizonieri de război, unde se întâlnesc cu un grup divers de prizonieri francezi și organizează un spectacol de tip vodevil imediat după ce germanii au cucerit în epica bătălie de la Verdun. În timpul spectacolului, se răspândește vestea că francezii au recucerit fortul. Maréchal întrerupe spectacolul, iar prizonierii francezi încep să cânte spontan „La Marseillaise”. Ca urmare a acestei perturbări, Maréchal este pus în izolare, unde suferă foarte mult din cauza lipsei de contact uman și a foametei; fortul este pierdut din nou de francezi în timp ce el este închis. miniatura|220px|left| Pierre Fresnay și Erich von Stroheim în Iluzia cea mare
Boëldieu și Maréchal își ajută, de asemenea, colegii prizonieri să termine de săpat un tunel de evadare. Cu toate acestea, chiar înainte de finalizare, toată lumea este mutată în alte lagăre. Din cauza barierei lingvistice, Maréchal nu poate transmite vestea existenței tunelului unui prizonier britanic care le ia locul în celulă.
Boëldieu și Maréchal sunt mutați din lagăr în lagăr, ajungând în cele din urmă la Wintersborn, o închisoare fortăreață montană comandată de von Rauffenstein, care a fost atât de grav rănit în luptă încât a fost promovat, dar a fost mutat departe de front, spre regretul său. Rauffenstein le spune că din Wintersborn nu se poate evada.
La Wintersborn, cei doi se întâlnesc cu un coleg prizonier, Rosenthal, din lagărul inițial. Rosenthal este un evreu francez bogat, cetățean francez naturalizat, fiul unui tată polonez și al unei mame daneze, care împarte cu generozitate pachetele de mâncare pe care le primește. Boëldieu vine cu o idee, după ce a observat cu atenție modul în care gardienii germani răspund la o urgență. Se oferă voluntar să distragă atenția gardienilor pentru cele câteva minute necesare pentru ca Maréchal și Rosenthal să scape. După o zarvă pusă în scenă de prizonieri (cu fluiere, apoi cu vesela), gardienilor li se ordonă să-i adune pe toți în curtea fortăreței. În timpul în care se face prezența, se descoperă că Boëldieu este lipsă la apel. Acesta începe să cânte la un fluier, sus pe cetate, atrăgând gărzile germane în urmărirea sa. Maréchal și Rosenthal profită de ocazie pentru a coborî de la o fereastră cu o frânghie și pentru a evada. miniatura|220px| Château du Haut-Kœnigsbourg, fortăreața care apare în film.
Rauffenstein îi oprește pe gardieni să tragă în Boëldieu cu puștile lor și îl roagă pe colegul său aristocrat să se predea. Boëldieu refuză, iar Rauffenstein, fără tragere de inimă, trage în el cu pistolul, țintindu-i picioarele, dar lovindu-l în stomac. Supravegheat în ultimele sale momente de Rauffenstein îndurerat, Boëldieu deplânge că întregul scop al nobilimii și utilitatea lor atât pentru cultura franceză, cât și pentru cea germană a fost distrus de război. Își arată mila pentru von Rauffenstein, care va trebui să-și găsească un alt scop în perioada postbelică.
Maréchal și Rosenthal se strecoară prin mediul rural german, încercând să ajungă în Elveția neutră. Rosenthal se rănește la picior, încetinindu-l pe Maréchal. Se ceartă și se despart, dar apoi Maréchal se întoarce să-și ajute tovarășul. Ei se refugiază în ferma modestă a unei germane, Elsa, care și-a pierdut soțul la Verdun, alături de trei frați, în bătălii pe care, cu o ironie tăcută, ea le descrie drept „cele mai mari victorii ale noastre”. Ea îi primește cu generozitate și nu îi trădează unei patrule ale armatei germane care trece prin zonă. Maréchal începe să se îndrăgostească de ea, și ea de el, dar el și Rosenthal pleacă în cele din urmă din simțul datoriei față de efortul de război, după ce Rosenthal își revine după rănire. Maréchal își declară intenția de a se întoarce după Elsa și fiica ei, Lotte, la sfârșitul războiului.
O patrulă germană îi observă pe cei doi fugari traversând o vale acoperită de zăpadă. Soldații trag câteva cartușe, dar apoi comandantul lor le ordonă să înceteze focul, spunând că cei doi au trecut deja în Elveția. Sunt arătați în ultima scenă de la distanță, mergând cu greu prin zăpada adâncă, iar viitorul lor este incert.
Distribuție Jean Gabin - locotenentul Maréchal, un ofițer francez, dintr-un mediu social modest Marcel Dalio - locotenentul Rosenthal, un ofițer francez, de ascendență evreu așkenaz Pierre Fresnay - căpitanul de Boëldieu, un as al aviației francez și membru al nobilimii franceze Erich von Stroheim - căpitanul (mai târziu maiorul) von Rauffenstein, un as al aviației german și membru al nobilimii germane Dita Parlo - Elsa, o fermieră germană și văduvă de război Julien Carette - Cartier, interpretul de vodevil Gaston Modot - un inginer Georges Péclet - un ofițer Werner Florian - sergentul Arthur Jean Dasté - un profesor Sylvain Itkine - locotenent Demolder
Producție Potrivit memoriilor lui Renoir, Erich von Stroheim, în ciuda faptului că s-a născut la Viena, Austria (pe atunci Imperiul Austro-Ungar) nu vorbea prea bine limba germană și s-a zbătut să învețe limba împreună cu replicile sale în pauzele de filmare.
Exterioarele de la „Wintersborn” au fost filmate la Castelul Koenigsbourg de Sus din Alsacia. Alte exterioare au fost filmate la cazarma de artilerie de la Colmar (construită de Wilhelm II) și la Neuf-Brisach pe Rinul de Sus.
O versiune timpurie a scenariului conținea o scenă în care Rosenthal și Maréchal sunt de acord să se întâlnească într-un restaurant la sfârșitul războiului. În scena finală, toți cei de acolo ar fi sărbătorit armistițiul, dar două scaune de la masă ar fi fost goale.
Teme politice și istorice
Renoir a folosit Primul Război Mondial (1914–1918) ca o lentilă prin care să examineze Europa în timp ce se confrunta cu spectrul în ascensiune al fascismului (în special în Germania nazistă) și cu apropierea iminentă a celui de-al Doilea Război Mondial (1939–1945).Nixon, Rob and Felicia Feaster. Critica lui Renoir asupra politicii și ideologiei contemporane celebrează umanitatea universală care transcende granițele naționale și rasiale și naționalismul radical, sugerând că experiențele comune ale omenirii ar trebui să prevaleze peste diviziunea politică și extinderea ei: războiul.Pendo 1985, p. 107.
Renoir însuși a spus, într-o reclamă a filmului de la relansarea filmului în 1958, că filmul este „o poveste despre relațiile umane. Sunt încrezător că o astfel de problemă este atât de importantă astăzi încât, dacă nu o rezolvăm, va trebui doar să ne luăm „la revedere” de la lumea noastră frumoasă.” În ciuda interesului larg răspândit față de subiect, lui Renoir i-a fost greu să găsească un producător și un distribuitor, fiind nevoit să „comercializeze” proiectul ani de zile.Feaster, Felicia.
Clasele sociale ca temă Filmul examinează relațiile dintre diferitele clase sociale din Europa. Două dintre personajele principale, Boëldieu și Rauffenstein, sunt aristocrați. Ei sunt reprezentați ca bărbați cosmopoliți, educați în multe culturi și cunoscători a mai multor limbi. Nivelul lor de educație și devotamentul față de convențiile și ritualurile sociale îi fac să se simtă mai aproape unul de celălalt decât de clasa inferioară a propriei națiuni. Ei împărtășesc experiențe sociale asemănătoare: luând masa la restaurantul Maxim's din Paris, având relații de curtoazie cu aceeași femeie și chiar se cunosc unul pe altul prin diferite cunoștințe. Ei vorbesc unul cu celălalt în franceză și germană extrem de formal, iar în momentele de conversație personală intimă, evadează în engleză ca și cum pentru a ascunde aceste comentarii de omologii lor din clasa inferioară.
Renoir descrie rolul aristocrației în Iluzia cea mare ca fiind în declin, pentru a fi înlocuită de o nouă ordine socială în curs de dezvoltare, condusă de oameni care nu s-au născut pentru privilegii. El subliniază că aristocrația, clasa lor, nu mai este o componentă esențială a politicii națiunii respective.Pendo 1985, p. 107. Atât Rauffenstein, cât și Boëldieu văd serviciul militar ca pe o datorie și văd războiul ca având un scop; ca atare, Renoir îi înfățișează ca niște personaje lăudabile, dar tragice, a căror lume dispare și care sunt prinse într-un cod al vieții care devine rapid fără sens.Paris 1995, p. 50. Ambii sunt conștienți că timpul lor a trecut, dar reacția lor la această realitate este diferită: Boëldieu acceptă soarta aristocrației ca pe o transformare, într-o îmbunătățire pozitivă, în timp ce Rauffenstein nu este de acord, deplângând ceea ce el numește sarcastic „moștenirea fermecătoare a Revoluției Franceze”.
În Iluzia cea mare, Renoir pune în contrast aristocrații cu personaje precum Maréchal (Gabin), un mecanic din Paris. Personajele din clasa inferioară au puține în comun între ele; au interese diferite și sunt naivi în părerile sau educația lor. Cu toate acestea, simt că există între ei un fel de rudenie, prin sentimentele și experiențele comune.Nixon, Rob.