framed|right|260px|Germani expulzați din Sudetenland Strămutarea/refugierea și expulzarea germanilor după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial se referă la fuga și deportarea în masă a celor considerați a fi de etnie germană (atât Reichsdeutsche cât și Volksdeutsche) din zonele ocupate de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) în Europa, imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial și în primii trei ani postbelici (1946–1948).

Prima etapă a procesului de expulzare a reprezentat-o evacuarea haotică a populației civile organizată de autoritățile germane în mai multe părți ale țării. Au urmat deportările celor care rămăseseră după prima etapă, care în multe părți se aflau în zonele ocupate de Armata Roșie, și care erau concepute anume pentru crearea statelor naționale omogene din punct de vedere etnic. Expulzările în masă ale minoritarilor germani au fost hotărâte în timpul Conferinței de la Potsdam din 1945, care stabileau că strămutările urmau să fie făcute „în ordine și într-un mod uman”. În atmosfera postbelică, ale cărei caracteristici imediate erau haosul, foametea, bolile, vremea potrivnică, criminalitatea, milițiile populare răzbunătoare și violențele gratuite, pierderile de vieți omenești din rândurile populației civile germane s-au ridicat la cifre apreciate de unele surse ca fiind de ordinul milioanelor. Estimările variază de la o sursă la alta, dar este acceptată o cifră de unu până la trei milioane de civili, care și-au pierdut viața. În conformitate cu sursele Aliaților date publicității după 1990, deportarea și migrația etnicilor germani au afectat în jur de 16,5 milioane de oameni și a fost cea mai mare dintre migrațiile postbelice orchestrate de puterile victorioase ale Aliaților occidentali și ale Uniunii Sovietice staliniste. Alături de germani au mai fost deportați polonezi, români din Basarabia și Bucovina, ucraineni, maghiari, evrei din întreaga Uniune Sovietică și Europa Răsăriteană.

Majoritatea expulzărilor au fost făcute din zonele care au revenit Uniunii Sovietice și Poloniei după război. Alte deportări de mai mică amploare au fost făcute din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia (în special din Voievodina), Lituania și alte regiuni din Europa Centrală și Răsăriteană. Acei care au migrat sau au fost deportați erau fie cetățeni germani adevărați, dintre care unii își dobândiseră cetățenia germană în timpul ocupației naziste, fie persoane care au fost în mod greșit considerate de etnie germană, dar și oameni care s-au declarat germani pentru a scăpa de regimurile comuniste. Unele dintre aceste persoane au fost persecutate pentru acțiunile lor din timpul războiului, dar cele mai multe au fost persecutate doar pentru simplul fapt că erau de etnie germană.

La mai mult de o jumătate de secol după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, relațiile dintre Germania unificată și unii dintre vecinii ei est-europeni rămân umbrite într-o oarecare măsură de controversele legate de moralitatea expulzărilor și de drepturile deportaților („Heimatvertriebene”). Multe dintre controverse sunt alimentate de pretențiile unor grupuri ale deportaților sau ale descendenților acestora pentru revocarea decretelor de expulzare, pentru primirea de scuze oficiale, pentru punerea sub acuzație a celor considerați vinovați de migrația forțată a germanilor, sau pentru primirea de compensații pentru proprietățile pierdute. Deosebite pentru aceste controverse sunt neînțelegerile asupra responsabilităților pentru expulzări, asupra motivațiilor și asupra moralității deportărilor.

Deși în acest caz nu a fost sesizat nici o instanță, se poate considera că orice deportare a populației poate fi considerată crimă împotriva umanității în conformitate cu prevederile dreptului internațional și cu practica Tribunalului Penal Internațional. În accepțiunea judiciară modernă, deportările pot fi considerate purificare etnică.

Cadrul general

Unele dintre motivele din spatele hotărârilor pentru expulzări au fost bazate pe istoria Germaniei în Europa, în special în Europa Răsăriteană. Colonizarea și migrațiile care au avut loc de-a lungul unui mileniu au dus la formarea unor zone compacte locuite de germani prin toată Europă Răsăriteană și în Rusia europeană. Existența acestor zone a fost folosită de naționaliștii germani, în special de naziști, pentru justificare unor războaie de agresiune, care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. Expulzarea de la sfârșitul celei de-a doua conflagrații mondiale a fost parte a înțelegerilor negociate între puterile învingătoare pentru redesenarea granițelor naționale și "transferuri ordonate de populație", pentru îndepărtarea minorităților etnice văzute ca sursă de necazuri. Cronologia evenimentelor Dacă participanții la conferința de la Potsdam au avut în vedere "transferuri ordonate de populație", realitatea de pe teren a fost cu totul alta. Orice transfer de asemenea amploare poate fi dificil, chiar și în condiții mai bune. Încercările de a transfera un număr așa de mare de oameni în condițiile de haos, distrugere și lipsuri din Europa de după război nu puteau să se încheie decât într-o catastrofă umanitară.

Acordul de la Potsdam a cerut împărțirea egală a germanilor transferați între zonele de ocupație americană, britanică, franceză și sovietică din Germania. În realitate, aproape de două ori mai mulți germani decât se stabilise la Potsdam s-au refugiat în zonele care aveau să devină după 1949 "Germania Occidentală", mult mai mulți decât au migrat în "Germania Răsăriteană" (zona sovietică de ocupație). Un mare număr de germani au migrat în alte țări ale globului, printre care SUA, Canada, Argentina și Australia.

Ca parte a politicii de naționalizare la care toți cetățenii statelor comuniste au trebuit să facă față, proprietățile germanilor sau care au aparținut Germaniei au fost confiscate și au intrat în patrimoniul statului, sau au fost redistribuite populației locale.

În unele cazuri, minoritarii germani nu au fost expulzați. În Cehoslovacia, numeroși muncitori calificați germani sudeți nu au fost forțați să plece și au continuat să locuiască și să muncească în zonele din care proveneau. De asemenea, în regiunea Opole (Oppeln) din Silezia Superioară, germanii originari din zonă au fost considerați "autohtoni", mai mult, au primit ajutorul statului în domeniul economic sau al învățământului public. Statutul lor de minoritate etnică a fost acceptat în 1955.Rocznik Polsko-Niemiecki Tom I " Mniejszość niemiecka w Polsce w polityce wewnętrznej w Polsce i w RFN oraz w stosunkach między obydwu państwami" Piotr Madajczyk Warszawa 1992

România Strămutarea germanilor din România după 23 august 1944 Pentru înlăturarea spionajului și menținerea ordinii în spatele armatei de operațiuni, în decembrie 1944 s-au luat măsuri pentru arestarea bărbaților și femeilor de origine etnică germană de pe teritoriul județelor Caraș, Severin, Timiș-Torontal, Hunedoara și Arad. Urmau să fie ridicați cei care s-au înrolat în unitățile militare germane, cei care au depus jurământ statului german sau lui Adolf Hitler, cei care au făcut o intensă propagandă și au sprijinit trupele germane în rezistența contra Armatei Române și Aliate, precum și conducătorii Grupului Etnic German. Toți aceștia urmau să fie internați într-un lagăr din localitatea Darova (jud. Severin), fiind obligați a se hrăni și întreține singuri. Totodată, s-au luat măsuri de restricție pentru întreaga populație de etnie germană din Banat, precum interzicerea circulației între localități și confiscarea aparatelor de radio și telefonie. Arestaților li se permitea să ia bagaje în greutate de maximum 50 kg, cu bunuri absolut necesare traiului. De asemenea, Prefectura Județului Timiș-Torontal, cu avizul Ministerului de Interne, în baza unui ordin telefonic din data de 12 septembrie 1944, a dispus imediat la punerea în disponibilitate a funcționarilor de origine etnică germană și maghiară. În baza acestui ordin, un număr mare de notari comunali din județele Timiș-Torontal, Arad, Caraș și Severin au fost destituiți din funcții. Mai mult decât atât, în perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945, împotriva etnicilor germani de pe cuprinsul întregii țări s-au luat următoarele măsuri: arestarea și condamnarea membrilor Grupului Etnic German și ridicarea dreptului de vot al acestora; închiderea întreprinderilor care au produs pentru armata germană; suspendarea cursurilor școlilor germane în care s-a făcut propagandă nazistă. În 1945 a urmat Deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică pentru „muncă de reconstrucție”.Deportarea cetățenilor români de etnie germană din Banat în Uniunea Sovietică

Cehoslovacia

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, președintele cehoslovac Edvard Beneš a fost apărătorul unei politici de tratare "fără milă" a germanilor, el indicând că "problema germană" trebuie rezolvată prin transferul de populație. Declarațiile sale au înrăutățit sentimentele cehoslovacilor de rând față de populația germană.

Chiar înainte de anexarea de către Germania a zonei Sudeților, aproximativ o treime din populația Cehoslovaciei era formată din germani. <ref>The Czech Republic: From Liberal Policy to EU Membership], Dušan Drbohlav, Charles University</ref> După război, germanii trăitori în zonele de graniță ale Cehoslovaciei au fost expulzați la sfârșitul anului 1945. Mai multe mii de germani au fost uciși în timpul deportărilor, iar alții au murit de foame sau de bolile contractate în timpul exodului în masă. În 1946, s-a estimat că 1,3 milioane de germani fuseseră deportați în zona de ocupație americană din Germania. Cam 800.000 de germani au fost deportați în zona sovietică de ocupație. [http://www.radio.cz/en/article/65421

Unele dintre actele de violență împotriva etnicilor germani din Cehoslovacia au fost acelea de răzbunare ale unor localnici, deși există voci care afirmă că de fapt au fost acțiuni planificate. Au existat cazuri de masacre efectuate de grupuri paramilitare, care, deși erau ilegale, aveau strânse legături cu unele partide politice. Astfel de acțiuni au fost efectuate, dacă nu cu aprobarea Armatei Roșii, atunci cu complicitatea acesteia. S-a sugerat că una dintre motivațiile unor asemenea acte de violență spontană sau supervizată de stat a fost aceea de a asigura argumentele necesare participanților la conferința de la Potsdam pentru aprobarea inițiativelor de expulzare a germanilor. Raționamentul posibil ar fi fost acela că transferul de populație ar fi fost o cale umană de a pune capăt violențelor. Mai trebuie spus că, în anumite cazuri, autoritățile au pus capăt violențelor bandelor locale.

În vara anului 1945 au fost mai multe incidente și masacre locale ale populației germane, descrise într-un studiu al European University Institute din Florența. Expulzarea comunităților germane din Europa Răsăriteană la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial , Steffen Prauser și Arfon Rees, European University Institute, Florență. HEC No. 2004/1. pag. 18.

Incidentul Prerov – 71 de bărbați, 120 de femei și 74 de copii, germani slovaci în trecere prin stația de cale ferată Prerov, au fost scoși din vagoane, duși în afara orașului pe dealul "Svedske sance" unde, după ce au fost forțați să-și sape propriile gropi, au fost împușcați. 30.000 de germani au fost obligați să-și părăsească locuințele din Brno, fiind transferați în lagăre de muncă din apropierea graniței austriece. Se estimează că mai multe sute de oameni au murit în timpul marșului forțat către lagărele de muncă. Masacrul din Ústí – se estimează că între 30–50 și 600–700 de civili germani au fost asasinați. Există dovezi că un număr de femei și copii au fost aruncați în Elba de pe podul de peste râu și, cei care nu se înecaseră, au fost împușcați.

Altă sursăZ. Beneš, et. al, p. 221 amintește de masacrul de la Postoloprty și zonele adiacente, unde 763 de oameni au fost uciși, și estimează că numărul victimelor din Brno ar fi de 800 de oameni.