Râsul roșu (Lynx rufus), numit și bobcat, este una dintre cele patru specii extante din genul de felide sălbatice de mărime medie Lynx. Originar din America de Nord, arealul său se întinde pornind de la sudul Canadei și trece prin majoritatea Statelor Unite contigue până în statul Oaxaca din Mexic. Este listat ca specie neamenințată cu dispariția pe Lista roșie a IUCN începând din anul 2002, datorită răspândirii sale întinse și a populației mari. Cu toate că a fost vânat la scară largă atât pentru blană, cât și ca activitate sportivă, populațiile s-au dovedit a fi stabile, deși sunt în scădere în unele zone.
Are bare negre distinctive pe picioarele din spate și coada sa cu vârf negru este asemănătoare cu un ciot. Atinge o lungime totală (incluzând coada) de până la 125 cm. Este un prădător adaptabil ce viețuiește în zone împădurite, semideșerturi, periferii urbane, periferii de păduri și medii mlăștinoase. A rămas în câtva din arealul său original, dar unele populații sunt vulnerabile la cauzată de coioți și animale domestice. Deși râsul roșu preferă să vâneze iepuri, vânează și insecte, găini, gâște și alte păsări, rozătoare și cervide. Selectarea prăzii variază în funcție de locație și habitat, anotimp și abundență. La fel ca majoritatea felidelor, râsul roșu este teritorial și în mare parte solitar, deși există ceva suprapunere la domeniile vitale. Folosește câteva metode pentru a își marca granițele teritoriale, printre care se numără scrijelituri făcute cu gheara și adunăturile de urină și fecale. Râsul roșu se împerechează și se reproduce din iarnă până prin primăvară și are o perioadă de gestație de circa două luni.
Două subspecii sunt recunoscute: una la estul Marilor Câmpii, iar cealaltă la vestul Marilor Câmpii. Este menționat în unele povești ale populațiilor indigene din America de Nord și America Centrală, precum și în folclorul locuitorilor cu descendență europeană ai Americilor.
Taxonomie și evoluție
Felis rufa era denumirea științifică propusă de în anul 1777, locația tipului fiind Provincia New York. În secolul al XIX-lea și al XX-lea, următoarele au fost descrise:
Lynx floridanus propus de în 1817 era un râs cu tentă cenușie și pete brune-găbenii din Florida. Lynx fasciatus propus tot de Rafinesque în 1817 era un râs brun-roșiatic cu blana deasă de la coasta de nord-vest. Lynx baileyi propus de în 1890 era un râs femelă care a fost împușcat în Munții San Francisco. Lynx texensis propus de în 1895 pentru a înlocui denumirea mai veche Lynx rufus var. maculatus. Lynx gigas propus de în 1897 era pielea unui râs mascul adult împușcat în apropierea satului . Lynx rufus eremicus și Lynx rufus californicus propuse de în 1898 erau craniile și pieile a doi râși adulți uciși în comitatul San Diego, California. Lynx rufus peninsularis propus de Oldfield Thomas în 1898 era un craniu și o piele rufescentă palidă a unui râs mascul din Peninsula Baja California. Lynx fasciatus pallescens propus de Merriam în 1899 era pielea unui râs cenușiu ce a fost ucis aproape de . Lynx ruffus escuinapae propus de Allen în 1903 era un craniu și o piele rufescentă palidă a unui râs femelă adult din din Mexic.
Lynx rufus superiorensis propus de Randolph Lee Peterson și Stuart C. Downing în 1952 era un schelet și o piele a unui râs mascul ucis în apropierea fostului oraș . Lynx rufus oaxacensis propus de George Goodwin în 1963 se baza pe trei cranii și șase piei de râși uciși în din Mexic.
acestor subspecii a fost contestată în 1981 datorită diferențelor minore dintre specimenele din variatele regiuni geografice ale Americii de Nord.
De la revizuirea taxonomiei felidelor din 2017, numai două subspecii sunt recunoscute drept taxoni valizi: L. r. rufus – la estul Marilor Câmpii L. r. fasciatus – la vestul Marilor Câmpii
Filogenie Genul Lynx împarte o cladă cu genurile Puma, și Felis datată la acum 7,15 milioane de ani în urmă; Lynx s-a despărțit în urmă cu aproximativ 3,24 milioane de ani.
Se presupune că râsul roșu a evoluat din râsul eurasiatic (Lynx lynx), care a ajuns până în America de Nord prin intermediul podului terestru Beringia în timpul Pleistocenului, progeniturile ajungând cel devreme în urmă cu 2,6 milioane de ani. A apărut pentru prima oară în timpul stadiului acum 1,8 milioane de ani. Primul val de râși roșii s-a mutat în porțiunea sudică a Americii de Nord, care curând a fost întrerupt în partea de nord de ghețari; populația a evoluat în râșii roșii moderni acum vreo 20.000 de ani. O a doua populație a ajuns din Asia și s-a stabilit în nord, dezvoltându-se în râși canadieni (Lynx canadensis) moderni. Uneori poate avea loc hibridare între râsul roșu și râsul canadian. Populațiile din estul și vestul Marilor Câmpii au fost probabil separate în timpul perioadelor inerglaciare ale Pleistocenului din cauza aridizării regiunii.
Descriere miniatura|Ciufurile mici din vârful urechilor râsului roșu sunt dificil de observat chiar și la distanță moderată.
Râsul roșu se aseamănă cu alte specii ale genului de dimensiuni medii Lynx, dar este în medie cea mai mică specie dintre cele patru. Blana sa este de culori variabile, deși în general variază de la alutaceu până la cenușiu-brun, cu linii negre pe corp și bare negre pe picioarele din spate și pe coadă. Coloritul său pătat servește drept camuflaj. Urechile sunt ascuțite și au vârful negru și ciufuri scurte, negre. De obicei, o culoare albă-impură este vizibilă la buze, bărbie și părțile inferioare. Râșii roșii din regiunile deșertice ale sud-vestului au blana cea mai deschisă la culoare, pe când cei din regiunile împădurite, nordice, au blana cea mai închisă. Puii se nasc cu blană și o au pătată încă de la naștere. Câțiva râși roșii cu melanism au fost observați și capturați în Florida, SUA, și New Brunswick, Canada. Aceștia par a fi negri, dar blana lor încă poate avea un colorit cu pete.
Fața pare a fi largă datorită ciufurilor de păr extins de la dedesubtul urechilor. Ochii săi sunt galbeni, cu pupile negre, rotunde. Nasul său este rozaliu-roșu, iar râsul roșu are o culoare bazală de cenușiu, gălbeniu sau maroniu-roșu pe față, părțile laterale și spate. Pupilele se dilată pe durata activității nocturne pentru a maximiza receptarea luminii. Râsul roșu are văzul și auzul ascuțite, precum și un simț olfactiv bun. Este un cățărător excelent și înoată când este nevoit să o facă, dar în mod normal evită apa.
Un râs roșu adult are 47,5–125 cm în lungime de la cap până la baza cozii sale distinctive asemănătoare cu un ciot, dar în medie are 82,7 cm; lungimea cozii este de 9–20 cm. Denumirea „bobcat” (din cuvintele engleze bobbed și cat ce se referă la păr în stil , respectiv la felidă) provine de la asemănarea cozii cu un ciot. La adult, înălțimea până la greabăn este de 30–60 cm.
Greutatea masculilor adulți variază la 6,4–18,3 kg, în medie fiind de 9,6 kg; cea a femelelor la 4–15,3 kg, în medie fiind de 6,8 kg.Burnie, D. and Wilson, D.E. (Eds.), Animal: The Definitive Visual Guide to the World's Wildlife. DK Adult (2005), Cel mai mare râs măsurat cu acuratețe și înregistrat cântărea 22,2 kg, deși raportări neverificate precizează greutăți de 27 kg. De astfel, o raportare din 20 iunie 2022 a unui specimen ucis pe șosea din New Hampshire a listat greutatea animalului ca fiind de 27 kg.Schreiber, J. (2012). 60-pound bobcat turns up as roadkill . Union Leader Râșii roșii cu corpul cel mai mare au fost raportați în estul Canadei și nordul Noii Anglii, iar cei cu corpul cel mai mic în sudul Munților Apalași. În concordanță cu regula lui Bergmann, râsul roșu este mai mare în partea nordică a arealului și în habitate deschise. Un studiu al comparării mărimii morfologice în estul Statelor Unite a descoperit o divergență în locația celor mai mari specimene de masculi și femele, sugerând variate constrângeri ale selecției pentru sexe. Mușchii scheletici constituie în jur de 58,5 % din greutatea corporală a râsului roșu. La naștere cântărește 270–340 g și are cam 25 cm în lungime. La vârsta de un an cântărește în jur de 4,5 kg.
Urmele labelor miniatura|Urme în noroi ale labelor unui râs roșu prezentând imprimarea labei din spate (sus) acoperind parțial imprimarea labei din față (centru)
Urmele lăsate de labele râsului roșu prezintă patru degete fără marcaje provocate de gheare, datorită ghearelor sale retractabile. Urmele variază în dimensiune la 25–76 mm; media este de aproximativ 44 mm. Când se plimbă sau merge grăbit, urmele sunt distanțate aparte de circa 20–46 cm. Râsul roșu face pași mari când aleargă, adesea de la 1,2–2,4 m.
La fel ca toate felidele, râsul roșu „imprimă direct”, adică urmele labelor sale din spate nimeresc de obicei exact pe urmele labelor din față. Urmele labelor râșilor roșii pot fi în general deosebite de urmele labelor pisicilor de casă sau prin observarea dimensiunii lor mai mari: în jur de 13 cm² contra 9,7 cm².
Răspândire și habitat dreapta|miniatura|Râs roșu în împrejurimi urbane, aici văzut cățărându-se pe un stâlp de telegraf de la Centrul Spațial Kennedy. Arealul speciei nu pare a fi limitat de populațiile umane, atât timp cât râsul roșu încă poate găsi habitate propice.
Râsul roșu este o specie adaptabilă. Preferă regiuni împădurite—de foioase, de conifere sau mixte—dar nu depinde exclusiv de păduri adânci. Arealul său se întinde de la mlaștinile umede ale Floridei până la terenurile deșertice ale Texasului sau zonele montane accidentate. Își face casa lângă zone agricole, dacă sunt prezente periferii stâncoase, mlaștini sau suprafețe împădurite; coloritul pătat al blănii îi servește drept camuflaj. Populația râsului roșu depinde în principal de populația prăzii sale; alți factori principali în alegerea tipului de habitat includ protecția împotriva vremii severe, exceptarea de la perturbare, disponibilitatea zonelor de odihnire și de vizuini și existența unui covor vegetal dens care este util la vânătoare și pentru a scăpa de pericole.
Arealul râsului roșu nu pare a fi limitat de populațiile umane, ci de către disponibilitatea habitatului propice; numai suprafețele întinse, intens cultivate sunt nepotrivite pentru specie. Animalul se poate ivi în curți din spate în medii din „periferii urbane”, unde dezvoltarea umană se intersectează cu habitatele naturale. În cazul în care este urmărit de un câine, de obicei se cațără într-un copac.
Arealul istoric al râsului roșu se întindea pornind de la sudul Canadei, trecea prin Statele Unite și ajungea cel mai departe în sud până în statul mexican Oaxaca, iar acum încă persistă de-a lungul unei mari părți a acestei suprafețe. În secolul al XX-lea, se presupunea că a pierdut teritoriu în Vestul Mijlociu și în părți din nord-est, incluzând sudul Minnesotei, estul Dakotei de Sud și o mare parte din Missouri, în principal din cauza schimbărilor asupra habitatului cauzate de practicile agricole moderne. Deși se crede că nu mai există în vestul New Yorkului și în Pennsylvania, mai multe observări de râși roșii (printre care și de specimene moarte) confirmate au fost raportate recent în din New York și , iar un râs roșu a fost capturat în 2018 pe o barcă turistică în orașul Pittsburgh, Pennsylvania. În plus, observări de râși roșii au fost confirmate în nordul statului Indiana, iar unul a fost ucis lângă , Michigan, în 2008. La începutul lunii martie 2010, un râs roșu a fost observat (și capturat mai târziu de autorități care se ocupă cu controlarea animalelor) într-un garaj de parcare din orașul Houston. Începând cu anul 2010, râșii roșii par să fi recolonizat multe state, găsindu-se în fiecare dintre cele 48 de state contigue cu excepția statului Delaware.