alt=Muslim pilgrims standing in front of the Safa mount from which Hajj and Umrah can start.|miniatura| Pelerini musulmani care stau în fața muntelui Safa de la care pot începe Hajj și Umrah. Sociologia religiilor este studiul credințelor, practicilor și formelor de organizare ale religiilor folosind instrumentele și metodele sociologice. Această analiză obiectivă poate include atât utilizarea metodelor cantitative (anchete pe bază de chestionar, sondaje de opinie, analize demografice și de recensământ) cât și a celor calitative (cum ar fi observarea participativă, intervievarea și analiza materialelor de arhivă, istorice și documentare).
Sociologia modernă ca și disciplină academică a început cu analiza religiei prin studiul asupra ratelor sinuciderii în rândul catolicilor și protestanților a lui Émile Durkheim din 1897. Această operă fundamentală pentru cercetarea socială a ajutat la distingerea sociologiei de alte discipline precum psihologia. Lucrările lui Karl Marx (1818-1883) și Max Weber (1864-1920) au evidențiat relația dintre religie și structura economică sau structura socială a societății. Dezbaterile contemporane s-au axat pe probleme precum secularizarea, religia civilă și coeziunea religiei în contextul globalizării și al multiculturalismului. Sociologia contemporană poate cuprinde de asemenea sociologia ireligiozității (de exemplu, analiza sistemelor de credințe umanist seculare).
Sociologia religiilor se distinge de filozofia religiilor deoarece nu încearcă să evalueze validitatea credințelor religioase. Procesul de comparare a mai multor dogme care se contrazic poate necesita ceea ce Peter L. Berger a descris ca „ateism metodologic” inerent.Berger, Peter L. The Sacred Canopy: Elements of a Sociological Theory of Religion (1967). Anchor Books 1990 paperback: De asemenea, sociologia religiilor diferă mult de teologie, asumând o poziție indiferentă față de supranatural, dar teoreticienii tind să recunoască reificarea socio-culturală și practicile religioase.
Sociologia clasică Teoreticienii clasici, de marcă ai sociologiei de la sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 precum Émile Durkheim, Max Weber și Karl Marx au fost extrem de interesați de religie și efectele acesteia asupra societății. La fel ca ideile lui Platon și Aristotel din Grecia Antică și a filozofilor iluminiști din secolul 17 până în secolul 19, ideile exprimate de acești sociologi continuă să fie examinate și astăzi. Durkheim, Marx și Weber au avut teorii foarte complexe și dezvoltate despre natura și efectele religiei. Dintre aceștia, Durkheim și Weber sunt adeseori mai dificil de înțeles, în special din cauza lipsei de context și a exemplelor din textele lor originale. Religia a fost considerată a fi o variabilă socială extrem de importantă în lucrările celor trei.
Karl Marx Potrivit lui Kevin J. Christiano et al., „Marx a fost produsul Iluminismului, îmbrățișând apelul său de a înlocui credința cu rațiune și religia cu știința”. Dar el „nu a crezut în știință de dragul științei... el a considerat că a avansat și o teorie care ar fi … un instrument util … [în] pornirea unei revoluții a sistemului capitalist în favoarea socialismului”. Christiano 2008, p. 124 Ca atare, baza argumentelor sale a fost că oamenii sunt cel mai bine ghidați de rațiune. Religia, susținea Marx, era o piedică semnificativă în calea rațiunii, mascând în mod inerent adevărul și îndrumând greșit adepții acesteia. Marx a văzut alienarea ca fiind baza inegalităților sociale. Opusul acestei alienări este libertatea. Astfel, a promova libertatea înseamnă a prezenta indivizilor adevărul și a le oferi posibilitatea de a-l accepta sau nu. În acest sens, „Marx nu a sugerat niciodată că religia ar trebui interzisă”. Christiano 2008, p. 126
Centrală pentru teoriile lui Marx a fost situația economică opresivă în care acesta trăia. Odată cu ascensiunea industrialismului european, Marx și colegul său Friedrich Engels au fost martori și au răspuns la creșterea a ceea ce el a numit „plus valoare”. Viziunea lui Marx asupra capitalismului i-a înfățișat pe capitaliștii bogați devenind și mai bogați și pe muncitorii lor și mai săraci (decalajul, exploatarea, era „plusvaloarea”). Nu numai că muncitorii au fost exploatați, dar în acest proces au fost și mai înstrăinați de produsele pe care le-au creat. Prin simpla vânzare a muncii lor contra salariului, „muncitorii pierd simultan legătura cu obiectul muncii și devin ei înșiși obiecte. Muncitorii sunt devalorizați la nivelul unei mărfuri – unui obiect…” Christiano 2008, p. 125 Din această obiectivare vine înstrăinarea. Muncitorul obișnuit este făcut să creadă că el sau ea este un instrument care poate fi înlocuit și este înstrăinat până la un punct de nemulțumire extremă. Aici, în ochii lui Marx, intră religia. Capitalismul folosește tendința noastră către religie ca instrument sau aparat ideologic de stat pentru a justifica această alienare. Creștinismul ne învață că cei care adună bogății și putere în această viață aproape sigur nu vor fi răsplătiți în următoarea ("este mai greu pentru un bogat să intre în Împărăția Cerurilor decât pentru o cămilă să treacă prin urechile unui ac ...") oamenii care suferă de asuprire și sărăcie în această viață, dacă își cultivă bogăția spirituală vor fi răsplătiți în Împărăția lui Dumnezeu. De aici renumitul citat al lui Marx – „religia este opiul popoarelor ”, deoarece îi liniștește și le amorțește simțurile față de durerea opresiunii. Unii savanți au observat recent că aceasta este o metaforă contradictorie (sau dialectică), referindu-se la religie atât ca fiind o expresie a suferinței, cât și ca fiind un protest împotriva acesteia. McKinnon, AM. (2005). 'Reading ‘Opium of the People’: Expression, Protest and the Dialectics of Religion'. Critical Sociology, vol 31, no. 1-2, pp. 15–38.
Émile Durkheim Émile Durkheim s-a plasat în tradiția pozitivistă, ceea ce înseamnă că a considerat studiul său despre societate ca fiind obiectiv și științific. Era profund interesat de ceea ce ținea împreună societățile moderne complexe. Religia, a susținut el, a fost o expresie a coeziunii sociale.
În munca de teren care a dus la faimoasa lucrare Forme elementare ale vieții religioase, Durkheim, un francez laic, a analizat date antropologice de la australieni indigeni. Interesul său fundamental a fost să înțeleagă formele de bază ale vieții religioase pentru toate societățile. În Forme elementare, Durkheim susține că totemurile pe care aborigenii le venerează sunt de fapt expresii ale propriilor concepții despre societate. Acest lucru este valabil nu numai pentru aborigeni, susține el, ci și pentru toate societățile.
Religia, pentru Durkheim, nu este „imaginară”, deși el o privează de ceea ce mulți credincioși consideră esențial. Religia este foarte reală; este o expresie a societății însăși și, într-adevăr, nu există societate care să nu aibă religie. Noi ca indivizi percepem o forță mai mare decât noi înșine, care este viața noastră socială, și dăm acestei percepții o înfățișare supranaturală. Ne exprimăm apoi religios în grupuri, ceea ce mărește puterea simbolică, după Durkheim. Religia este o expresie a conștiinței noastre colective, care este fuziunea tuturor conștiințelor noastre individuale, care apoi creează o realitate proprie.
Din acesta rezultă, așadar, că societățile mai puțin complexe, cum ar fi aborigenii australieni, au sisteme religioase mai puțin complexe, implicând totemuri asociate cu anumite clanuri. Cu cât o anumită societate este mai complexă, cu atât sistemul religios este mai complex. Pe măsură ce societățile intră în contact cu alte societăți, există o tendință ca sistemele religioase să sublinieze universalismul într-o măsură din ce în ce mai mare. Cu toate acestea, pe măsură ce diviziunea muncii face ca individul să pară mai important (un subiect pe care Durkheim îl tratează pe larg în celebra sa lucrare Diviziunea muncii sociale), sistemele religioase se concentrează tot mai mult pe mântuirea și conștiința individuală.
Definiția religiei a lui Durkheim, din Forme elementare, este următoarea: „O religie este un sistem unificat de credințe și practici legate de lucrurile sacre, adică lucrurile puse deoparte și interzise – credințe și practici care se unesc într-o singură comunitate morală numită Biserică și toți cei care aderă la acestea”. The Elementary Forms of the Religious Life (1915): Translated by Joseph Ward Swain, p. 47 Aceasta este o definiție funcțională a religiei, adică explică ceea ce face religia în viața socială: în esență, ea unește societățile. Durkheim a definit religia ca fiind o distincție clară între sacru și profan, de fapt aceasta poate fi paralelă cu distincția dintre Dumnezeu și oameni.
De asemenea, această definiție nu stipulează ce anume poate fi considerat sacru. Astfel, sociologii de mai târziu (în special Robert Neelly Bellah) au extins cunoștințele durkheimiene pentru a vorbi despre noțiunile de religie civilă sau religia unui stat. Religia civilă americană, de exemplu, s-ar putea spune că are propriul său set de „lucruri” sacre: steagul Statelor Unite, Abraham Lincoln, Martin Luther King Jr. etc. Alți sociologi au luat conceptul lui Durkheim despre ceea ce este religia și l-au aplicat în direcția religiei sporturilor profesioniste, a armatei sau a muzicii rock.
Max Weber Max Weber a publicat patru texte majore despre religie în contextul sociologiei economice și teza sa de raționalizare: Etica protestantă și spiritul capitalismului (1905), Religia în China: confucianism și taoism (1915), Religia în India: sociologia hinduismului și budismului (1915) și a Iudaismului antic (1920).
În sociologia sa, Weber folosește termenul german „Verstehen” pentru a descrie metoda sa de interpretare a intenției și a contextului acțiunii umane. Weber nu este un pozitivist; el nu crede că putem descoperi „informații factuale” în sociologie care pot fi legate cauzal. Deși crede că se pot face unele afirmații generalizate despre viața socială, nu este interesat de afirmațiile pozitiviste dure, ci mai degrabă de legături și secvențe, de narațiuni istorice și de cazuri particulare. Bjørn Thomassen, Rosario Forlenza, Catholic Modernity and the Italian Constitution, History Workshop Journal, Volume 81, Issue 1, Spring 2016, Pages 231–251
Weber pledează pentru a da sens acțiunii religioase în proprii ei termeni. Un grup religios sau un individ sunt influențați de tot felul de lucruri, spune el, dar dacă pretind că acționează în numele religiei, ar trebui să încercăm să înțelegem mai întâi perspectiva lor asupra motivelor religioase. Weber acordă religiei credit pentru modelarea imaginii unei persoane despre lume, iar această imagine a lumii poate afecta viziunea persoanei asupra intereselor sale și, în cele din urmă, modul în care decide să acționeze.
Pentru Weber, religia este cel mai bine înțeleasă ca răspunzând nevoii umane de teodicee și soteriologie. Ființele umane sunt tulburate, spune el, de întrebarea teodiceei – cum poate să coexiste puterea extraordinară a unui zeu divin cu imperfecțiunea lumii pe care a creat-o și pe care o stăpânește. Oamenii trebuie să știe, de exemplu, de ce există noroc nemeritat și suferință în lume. Religia oferă oamenilor răspunsuri soteriologice sau răspunsuri care oferă oportunități de mântuire – scutire de suferință și sens liniștitor. Căutarea mântuirii, ca și căutarea bogăției, devine o parte a motivației umane.
Deoarece religia ajută la definirea motivației, Weber credea că religia (și în special calvinismul) a ajutat de fapt la nașterea capitalismului modern, așa cum a afirmat în lucrarea sa cea mai faimoasă și controversată, Etica protestantă și spiritul capitalismului.