thumb|Biserica armenească de rit oriental din București thumb|Biserica armenească de rit oriental din Constanța thumb|Biserica catolică armenească din Dumbrăveni thumb|Biserica catolică armenească din Gherla Armenii din România constituie o comunitate etnică veche de aproximativ un mileniu, fiind prezenți în toate regiunile României. Aceștia au avut o prezență importantă, în special ca negustori în secolul al XIV-lea. În prezent comunitatea numără doar câteva mii de membri. Armenii au fost asimilați de-a lungul timpului, însă după Revoluția din 1989 aceștia au trecut printr-o renaștere culturală.
Originile armenilor din România
După implantările sporadice de populație armeană în Balcani, efectuate de împărați bizantini, stabilirea armenilor în Europa de Est a fost determinată de câteva exoduri din secolele al XI-lea—al XIV-lea, cauzate de căderea regatului Armeniei Mari. Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în 1064, când populația a emigrat spre Cilicia, Crimeea și Polonia. Al doilea exod, după invazia tătărească din 1239, a avut ca direcții Polonia și Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială ulterior în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului din 1319, care a distrus orașul Ani, precum și foametei provocate de acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor în Armenia apuseană, în 1342.
Dintre emigranții armeni așezați în Crimeea în 1045, când Ani a fost ocupată de bizantini, iar populația sa deportată, și apoi în 1064, cei care căutau locuri mai stabile au plecat mai departe, spre Galiția, Polonia, Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formațiuni stabile, acești nouveniți alcătuind acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu întemeierea noilor state dornice să-și impună suveranitatea, a început fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a adoptat religia catolică oficială.
Cea mai veche mărturie atestată a prezenței armenilor în zona țărilor române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripției menționează: „Această cruce este gravată la 416” (data aparține cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967).
În Transilvania este semnalată prezența aproape simultană a unei colonii armenești. Cronicarii maghiari Simon de Kezai și Thuroczi scriu că, în timpul ducelui Géza (972-997) și al regelui Ștefan I (997-1038), s-au stabilit în regat, pe lângă boemi, poloni, greci, spanioli și alții, un număr de armeni care au fost înzestrați cu privilegii și cu titluri nobiliare: Praeterea (inquit) intraverunt Hungariam tam tempore Ducis Geizae et Sancti regis Stephani, quam diebus regum aliorum Bohemi, Poloni, Graeci, Hispani, Hismaelitae, Bessi, Armeni etc. qui diutius in regno commorando, quam vis illorum generatio nesciatur, per matrimonium diversorum contractus, Hungaris immixti nobilitatem pariter et descensum sunt adepti”..
Armenii stabiliți în secolele al X-lea—al XI-lea pe teritoriul ce avea mai târziu să devină Principatul Moldovei veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, când localitatea Caffa din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formați ca negustori la genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care le rămăsese spre Orient. Primii refugiați din Armenia aparțineau păturilor avute – aristocrați, negustori, meșteșugari care își salvau viața, bunurile, dar și credința – și, datorită privilegiilor pe care aveau să le obțină și comerțului pe care l-au inițiat în noile lor așezări venind cu caravanele în secolele al XI-lea–al XII-lea, orașele din Galiția, Polonia și Moldova au prosperat. Bun cunoscător al istoriei armenilor din România, Nicolae Iorga afirma în „Choses d'art arméniennes en Roumanie” (1935): „S-a constatat prin documente existența armenilor din Moldova de prin secolul al XIV-lea. Ei erau aici înainte chiar de întemeierea principatului. Cum principatul Moldovei a fost în realitate creat pe calea comerțului, acei cari au urmat această cale a comerțului au devenit colaboratori la crearea statului național în Moldova. Așa încît armenii sunt oarecum părinții Moldovei”.
În Țara Românească, armenii s-au așezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia și Crimeea. Prezențe armenești sunt menționate în anii 1400-1435 la București, Târgoviște, Pitești, Craiova, Giurgiu, iar începând din 1500 este semnalată existența armenilor la Babadag, în Dobrogea. Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum și alte evenimente din secolele al XVI-lea–al XVII-lea au adus alte valuri de imigranți armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviștea era capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar în secolul al XVII-lea vin și se stabilesc la București și la Pitești armeni din Bulgaria, care se așezaseră acolo după căderea Constantinopolului și nu-și mai păstrau limba.
Clericul Cristophor Lukacsi, în „Historia Armenorum Transilvaniae” (Viena, 1859), explică existența elementului armean în Transilvania citându-l pe istoricul Ghevond, care afirmă că în secolul al VIII-lea armenii din oastea unei căpetenii hazare din Caucaz, numiți de acesta în posturi de comandă datorită vitejiei lor, s-au alăturat altor șapte triburi hazare ale ungurilor, luând parte, împreună cu acestea, la cucerirea de teritorii în Europa. De altfel, armenii ar fi putut trece în Transilvania din Balcani, unde au ajuns cu oastea bizantină mobilizată sub împărații Mauriciu și Focas împotriva avarilor și bulgarilor (secolele al VI-lea – al VII-lea), apoi odată cu pavlicienii duși în Bulgaria în secolul al X-lea. Între armeni și țările dunărene trebuie să fi existat, cum conchide și Joseph Strzygowski în „Die Baukunst der Armenier und Europa” (Viena, 1917), strânse legături comerciale.
Formarea comunităților armene în Principate Moldova
thumb|Biserica Armeană din Iași Drumul negustorilor armeni din Crimeea spre Galiția, în secolele al XII-lea – al XIII-lea, trece prin Cetatea Albă. Așa se explică faptul că aici, unde în secolul al XII-lea a fost înălțată prima biserică armenească din Țările Române, s-au păstrat cele mai vechi urme ale prezenței armenilor în această regiune. La epigraful anterior menționat, se pot adăuga alte mărturii: o inscripție religioasă din 1174 și monede bătute de regii Armeniei Ciliciene, cu care negustorii armeni din Crimeea, Galiția și Moldova au avut relații comerciale. La începutul secolului al XIV-lea armenii din Caffa au migrat la Cracovia și la Lemberg, iar de acolo au trecut în Camenița și în Moldova. Întrucât în 1365 Eparhia Armeană din Lemberg primea sub jurisdicția sa pe armenii din Moldova, se poate deduce că în centrele comerciale importante existau de-acum colonii armenești. Cel mai vechi monument arhitectonic clădit de armeni pe aceste meleaguri și păstrat până astăzi este Biserica Sfânta Maria din Botoșani, târnosită în 1350, așa cum afirmă Nicolae Șuțu în „Notion statistiques sur la Moldavie” (Iași, 1849): „Din secolul al XI-lea, armenii, părăsindu-și așezările invadate de perși, s-au refugiat în Polonia și în Moldova. Emigrări ulterioare au avut loc în 1342 și 1606. Ei au biserici în Moldova, dintre care cele mai vechi sunt cele din Botoșani, construită în 1350, și cea din Iași, care datează din 1395.” Faptul că în această biserică se păstraseră două Evangheliare copiate la Caffa în 1351 și 1354 poate fi încă o dovadă a vechimii lăcașului și, implicit, a coloniei din Botoșani. În orice caz, lăcașul reprezintă dovada existenței târgului Botoșani la 1350, deci cu un veac mai devreme decât atestările documentare cunoscute. thumb|Biserica armenească din Roman La rândul său, biserica armenească Sfânta Maria din Iași, pe a cărei piatră de fondare, încastrată în bolta de la intrarea în edificiul actual, este gravat anul 1395, constituie un atestat de existență a orașului, de vreme ce armenii își construiau bisericile mai întâi din lemn, deci ei se așezaseră acolo chiar mai de mult. Textul epigrafului este: „Cu mila lui Dumnezeu s-a pus temelia bisericii Sfînta Născătoare de Dumnezeu, prin osteneala părintelui Iacob și a lui hagi Marcar și Grigor. 1395”. Episcopul Melchisedec scrie în „Inscripțiunile bisericilor armenești” din Moldova:
N. Bogdan, în monografia sa „Orașul Iași” (Iași, 1913), argumentează: „Dacă lucrul acesta este așa, atunci e o dovadă mai mult că orașul Iași exista cu mult mai înainte de data citată (=1395), cu unul sau două veacuri cel puțin, căci pentru ca o colonie armeană, popor recunoscut din vechime ca comerciant și industriaș, să vie în această localitate îndepărtată de țara sa, și să se așeze într-un număr așa de mare, ca să poată să-și zidească o biserică costisitoare și impunătoare, trebuia ca orașul acesta să fi existat de multă vreme și să-și fi avut o populație numeroasă și cuprinsă.”
„Coloniile armenești din Moldova” – spune Iorga – au constituit prima burghezie a orașelor moldovenești. „Rolul armenilor așezați în Moldova înainte de întemeierea principatului a fost, deci, acela de a fi creat nuclee stabile, care apoi au fost dezvoltate prin venirea din Crimeea a negustorilor armeni formați în comerțul cu genovezii, așadar apți de a impulsiona economia noii lor țări de adopțiune. Tot Nicolae Iorga descrie astfel, în România cum era până la 1918, activitatea armenilor: „Negustorul armean, din Galiția mai ales, harnic, ager, foarte curat și purtător al unei civilizații răsăritene și apusene mai înalte. El a durat bolți și case de cărămidă, a cuprins între ele străzi pline de zgomot și de mișcare, s-a îmbogățit și a îmbogățit pe cărăușii și meșterii, pe oamenii de muncă mai grea ai țării.”
Lucrul acesta l-a înțeles Alexandru cel Bun, care, ca și Ștefan cel Mare ulterior, a acordat armenilor drepturi și privilegii, stimulând astfel contribuția lor la dezvoltarea comerțului și economiei moldovenești. Regăsim argumentul, accentuat, la B. P. Hasdeu: „Cată să observăm că armenii știau a se arăta în împrejurările cele mai momentoase destul de buni patrioți români spre a fi meritat cu totul dreptul unei asemenea distincțiuni”..