(, „muncitor răsăritean”) a fost o denumirea dată de autoritățile naziste pentru muncitorii sclavi străini adunați din toată Europa Centrală și de Est pentru efectuarea de muncă forțată în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial. Germanii au început să deporteze civili la începutul războiului și au continuat să facă acest lucru la niveluri fără precedent după declanșarea Operațiunii Barbarossa din 1941. Ei au reținut Ostarbeiter din districtele germane nou formate: Reichskommissariatul Ucraina, Districtul Galiției (el însuși atașat Guvernământului General) și Reichskomisariatul Ostland. Aceste zone cuprindeau Polonia ocupată de germani și teritoriile cucerite în Uniunea Sovietică. Conform afirmațiilor lui Pavel Polian, peste 50% din Ostarbeiteri au fost cetățeni sovietici originari din teritoriul Ucrainei, urmați de lucrătoare poloneze (până la 30% din total). Printre muncitorii estici se numărau etnici ucraineni, polonezi, belaruși, ruși, armeni, tătari și alții.Estimările privind numărul Ostarbeiteri variază între 3 și 5,5 milioane de oameni.
Până în 1944, majoritatea lucrătorilor noi aveau sub 16 ani, deoarece cei mai în vârstă erau de obicei recrutați pentru a servi în Germania; 30% aveau vârste cuprinse între 12 și 14 ani când au fost luați de la casele lor. Limita de vârstă a fost redusă la 10 ani în noiembrie 1943. Ostarbeiterii femei au fost adesea victime ale violului, ca urmare a actelor sexuale forțate au apărut zeci de mii de sarcini.Cezary Gmyz, revista Wprost (nr. 17/18/2007),
Ostarbeiterii primea de multe ori rații de hrană total insuficiente și au fost forțați să trăiască în lagăre de muncă păzite. Mulți muncitori răsăriteni au murit din cauza subnutriției, a suprasolicitării, a bombardamentelor (li s-a refuzat frecvent accesul la adăposturile antiaeriene), a abuzurilor și a execuțiilor efectuate de supraveghetorii lor germani. Acestor lucrători li s-au refuzat adesea salariile; când au fost plătiți, au primit plata în bonuri valorice, care nu putea fi folosite decât pentru a cumpăra anumite produse din taberele în care locuiau. După încheierea războiului, puterile învingătoare au repatria din zonele aliate de ocupație din Germania au repatriat un număr mare dintre cele peste 2,5 milioane de muncitori răsăriteni eliberați. . Dintre cei care au fost repatriați în URSS, mulți au fost ostracizați social. Autoritățile americane au interzis repatrierea Ostarbeiter în octombrie 1945, iar unii dintre muncitorii răsăriteni au emigrat în SUA, precum și în alte țări din afara blocului estic. În anul 2000, guvernul german și mii de companii germane au efectuat o plată unică de puțin peste 5 miliarde euro către victimele Ostarbeiter ale regimului nazist.
Terminologia Documentele oficiale germane de la sfârșitul verii anului 1944 arătau că 7,6 milioane de lucrători civili străini și prizonieri de război se aflau pe teritoriul "Marelui Reich German". Cei mai mulți dintre aceștia fuseseră aduși la muncă cu forța. Astfel, acești muncitor reprezentau aproximativ un sfert din totalul lucrătorilor înregistrați în întreaga economie a celui de-al Treilea Reich la acea vreme.
Autoritățile naziste au creat un sistem de clase pentru Fremdarbeiter (muncitori străini) aduși în Germania. Sistemul pe mai multe niveluri s-a bazat pe straturi de ierarhii naționale. Gastarbeitnehmer, așa-numiții "lucrători oaspeți" proveneau din popoarele germanice, Scandinavia, Romania și Italia. Ei s-au bucurat de cel mai înalt statut. Zwangsarbeiter (lucrători supuși la muncă forțată) includea Militärinternierte (internații militari), prizonierii de război, Zivilarbeiter (lucrătorii civili) și prizonieri polonezi din Guvernământul General. Ei au primit salarii și rații alimentare reduse și au fost nevoiți să lucreze mai multe ore decât Gastarbeitnehmerii, nu au putut folosi facilitățile publice (cum ar fi transportul public, restaurantele sau bisericile), li s-a interzis să dețină anumite obiecte, iar unora li s-a cerut să poarte un semn distinctiv atașat de hainele lor. Ostarbeiterii erau muncitorii estici, în primul rând din Reichskomisariatul Ucraina. Aceștia purtau pe haine o insignă pe care scria „OST” („est”) și au fost supuși unor condiții și mai dure decât lucrătorii civili. Ei au fost forțați să trăiască în lagăre speciale care au fost împrejmuite cu sârmă ghimpată, s-au aflat sub o pază continuă și au fost expuși în special acțiunilor arbitrare ale Gestapoului și al gărzilor uniților industriale. La sfârșitul războiului, 5,5 milioane de Ostarbeiteri au fost repatriate în URSS.
Istoric La sfârșitul anului 1941, a apărut o nouă criză în Germania. În urma mobilizării bărbaților în armată, țara s-a confruntat cu un deficit de forță de muncă care lucrau în domeniul industriei militare. Pentru ca să rezolve această penurie, Göring a hotărât să aducă oameni din teritoriile ocupate în Europa Centrală și de Est în timpul Operațiunii Barbarossa. Acești muncitori au fost numiți Ostarbeiteri. Criza s-a adâncit odată cu continuarea războiului cu Uniunea Sovietică. Până în 1944, politica s-a transformat în răpiri în masă ale aproape oricăror persoane disponibile pentru acoperirea nevoilor de forță de muncă ale Organizației Todt și a altor alte proiecte similare. Între 40.000 și 50.000 de copii polonezi cu vârste cuprinse între 10 și 14 ani au fost răpiți de forțele germane de ocupație și transportați în Germania ca muncitori-sclavi în timpul așa-numitei Heuaktion („recoltarea fânului”). Heuaktion a fost denumirea găsită pentru operațiunea de adunare a copiilor despre care s-a pretins că sunt fără adăpost, orfani și neîncadrați într-o formă de protecție, pentru care germanii aveau să le devină „tutori legali”. După ce au ajuns în Germania, copiii au fost predați Serviciului de Muncă al Reich-ului sau lucrărilor de avioane Junkers. Scopul secundar al acestor răpiri a fost să forțeze adulții să se înregistreze în locul copiilor.
Recrutările și răpirile
Prima campanie de recrutare pentru plecarea muncitorilor în Germania a fost lansată în ianuarie 1942 de către Fritz Sauckel. „Pe 28 ianuarie, primul tren special va pleca în Germania cu mese calde la Kiev, Zdolbunov și Przemyśl", se arată într-un anunț. Primul tren cu muncitori a avut toate locurile ocupate când a plecat de la Kiev pe 22 ianuarie. Campania propagandistică a continuat în lunile următoare. „Germania te cheamă! Du-te în frumoasa Germanie! 100.000 de ucraineni lucrează deja în Germania liberă. Tu ce ai de gând?", se arată într-un anunț într-un ziar din Kiev pe 3 martie 1942. În regiunile de recrutare au venit însă rapid vești despre condițiile de sclavie în care erau forțați să lucreze ucrainenii în Germania, iar campania nu a reușit să atragă suficienți voluntari. S-a trecut la recrutarea forțată a muncitorilor, deși propaganda îi înfățișa încă pe muncitorii din est ca voluntari.Europe at Work in Germany "Background "
Odată cu veștile despre condițiile groaznice cu care s-au confruntat mulți ostarbeiteri în Germania, numărul voluntari a scăzut rapid. Ca urmare, germanii au ales să recurgă la arestări în masă, vizând adeseori adunări mari, cum au fost participanții la slujbele bisericești și mulțimile de la evenimente sportive. Grupuri întregi au fost conduse sub amenințarea armei și încărcare în camioanele de vite care urmau să asigure transportul în Germania.
Bonele O categorie specială a fost cea a tinerelor recrutate ca să lucreze ca bone. Hitler a susținut că multe femei și-ar dori să aibă copii, iar multe dintre s-au ferit să rămână gravide din cauza lipsei ajutorului în gospodărie. Deoarece bonele ar fi lucrat cu copiii germani, dar și pentru că acestea ar fi putut fi exploatate sexual, tinerele destinate acestei activități trebuiau să fie eligibile pentru germanizare.Nicholas, p. 255 Heinrich Himmler a vorbit despre recâștigarea sângelui german și despre avantajele de care s-ar fi bucurat femeile, care ar fi avut parte de o creștere a statutului social prin munca în Germania și s-ar fi putut bucura chiar și de șansa încheierii unei căsători în Reich. Tinerele ar putea fi putut fi atribuite numai familiilor cu mulți copii, care aveau în plus capacitatea să instruiască în mod corespunzător bonele. Aceste misiuni au fost efectuate de Nationalsozialistische Frauenschaft (Asociația Femeilor Național-Socialiste) . Inițial, această recrutare a fost efectuată numai în teritoriile anexate ale Poloniei, dar lipsa femeilor care să treacă de procesul de selecți a dus la extinderea procesului în toată Polonia, iar mai apoi și în teritoriile ocupate din URSS..
Condițiile de viată În Germania, ostarbeiterii locuia fie în tabere private deținute și administrate de marile companii, fie în tabere speciale păzite de servicii de poliție privată, cunoscute sub numele de Werkschutz. Lucrau în medie 12 ore pe zi, șase zile pe săptămână. Lucrătorii din est au fost plătiți cu aproximativ 30 % din salariile muncitorilor germani. Cea mai mare parte a banilor au fost cheltuiți pentru alimente, îmbrăcăminte și masă. „Arbeitskreis” din cadrul RSHA, autoritatea germană din domeniul muncii, s-a plâns că multe firme îi considerau pe acești muncitori drept „prizonieri civili”, i-au tratat în consecință și nu le-au plătit niciun salariu. Cei care au primit plata au primit bonuri de valoare special tipărite și timbre de economii, pe care le-au putut folosi doar pentru achiziționarea unui număr limitat de articole în magazinele speciale din tabere. Muncitorilor din est li s-au dat conform reglementărilor legale rații alimentare mai proaste decât altor grupuri supuse la muncă forțată. Lor li s-au asigurat rații de înfometare și condiții primitive de cazare în Germania.Ostarbeiterii au fost obligați să își limiteze deplasările doar în locurile în care erau cazați, care erau lagăre de muncă în unele cazuri. Pentru că din punct de vedere etnic erau slavi, ei au fost clasificați de autoritățile germane drept Untermenschen („sub-oameni”), care puteau fi bătuți, terorizați și uciși pentru încălcarea legilor. Cei care au încercat să evadeze au fost spânzurați în locuri unde trupurile lor puteau fi văzute de alți muncitori. Părăsirea locurilor de muncă fără autorizație sau evadarea au fost pedepsite cu moartea. Naziștii au emis interzis relațiile sexuale între germani și muncitorii din est. Himmler a cerut pe 7 decembrie 1942 ca orice „act sexual neautorizat” să fie pedepsit cu moartea. În conformitate cu noile legi rasiale, toate relațiile sexuale, chiar și cele care nu avea ca rezultat o sarcină, au fost aspru pedepsite ca Rassenschande (contaminare rasială).. În timpul războiului, sute de bărbați polonezi și ruși au fost executați pentru relațiile sexuale cu femeile germane,. chiar dacă principalii „infractori” – a scris Ulrich Herbert – au fost în principal lucrătorii civili francezi și italieni, cărora nu li s-a interzis contactul social cu femeile germane..
Femeile ostarbeiter au căzut victime violurilor și, ca rezultat, au apărut mii de sarcini în urma abuzurilor sexuale fost extrem de frecvent și a dus la zeci de mii de sarcini. Victimele violurilor au născut un număr atât de mare de copii, încât au trebuit să fie create sute de centre speciale „Ostarbeiterkinderpflegestätten” (creșe pentru copii muncitoarelor din est).
Mulți ‘‘ostarbeiteri au murit în timpul bombardamentelor aliate, care au vizat fabricile unde lucrau, în condițiile în care autoritățile germane au refuzat să le permită intrarea în adăposturile antiaeriene.