Avortul (în latină: ab „fără", ortus „naștere") reprezintă întreruperea accidentală sau provocată a sarcinii, înainte ca fătul să fie viabil. Când vine vorba de avortul în spațiul românesc și de istoria acestuia, cel mai cunoscut este Decretul 770 dat de regimul Ceaușescu în 1966, în urma căruia au murit zeci de mii de femei. Totuși, problema avortului este mult mai complexă, existând probleme încă din perioada interbelică și ajungând chiar și în prezent.
În România, avortul este un subiect sensibil, iar cel la cerere a trezit și trezește numeroase controverse în spațiul public. Opoziția împotriva avortului vine de cele mai multe ori din partea organizațiilor religioase sau sunt aduse în discuție argumentele de tip demografic, prin care se pune presiune pe femei să facă copii, chiar împotriva voinței lor.
Există două categorii principale de avort: avortul medicamentos și avortul chirurgical.
Avortul medicamentos presupune două etape prin care se elimină sarcina nedorită. În prima etapă are loc administrarea pastilelor care au ca efect stoparea dezvoltării embrionului, deoarece blochează acțiunea progesteronului - hormonul care ajută la menținerea sarcinii. În lipsa progesteronului, endometrul se subțiază, iar embrionul se va desprinde și va muri. În a doua etapă se va administra preparatul (după 1-2 zile, fără supraveghere medicală, se ia acasă) care va provoca contractarea uterului și sângerarea vaginală pentru a avea loc expulzia conținutului sarcinii (embrionul și placenta, precum și alte țesuturi). În cazurile rare în care sarcina nu este întreruptă în urma administrării medicamentelor, medicul va efectua o intervenție pentru îndepărtarea ei (chiuretaj). Avortul medicamentos poate fi realizat numai în cazul unor sarcini mici/incipiente (până la 8-9 săptămâni).
Avortul chirurgical se poate realiza prin două tehnici, în funcție de vârsta sarcinii. În primul trimestru de sarcină (5-12 săptămâni) se va utiliza aspirația manuală cu vacuum implică aspirația țesuturilor uterului cu un tub de mici dimensiuni. În al doilea trimestru de sarcină (în jurul perioadei de 12 săptămâni) se utilizează o tehnică chirurgicală care presupune dilatarea forțată, chiuretajul și aspirarea cu vacuum, pentru eliminarea fătului și a placentei din uter.
Perioada interbelică Până în 1936, când a fost adoptat un nou Cod Penal, România a funcționat după cel emis prima dată sub Alexandru Ioan Cuza în 1864, cu prevederi împrumutate din Codul Penal Francez și Codul Penal Prusian. Sub articolul 246, avortul era pedepsit cu închisoarea atât pentru persoana gravidă, cât și pentru medicii, moașele sau alți specialiști care acceptau să facă avort. Oricine ar fi ajutat o altă persoană să facă avort prin orice mijloc disponibil putea fi acuzat sub Codul Penal și trimis la închisoare.
Pe fondul Marii Crize Economice, tot mai multe feministe au început să ia poziții privind avortul. Reprezentantele Asociației Cercurilor de Gospodine au elaborat un proiect de lege ce obliga doctorii și moașele care asistau la avort sau facilitau avortul să raporteze procedura în termen de trei zile, altfel riscau amendă sau suspendarea dreptului de a practica până la 12 luni. Inițiatoarele legii erau, însă, de acord cu avortul terapeutic, adică avortul făcut din considerente medicale, cu condiția ca acesta să fie aprobat de doi medici.
În 1934, Maria Baiulescu a publicat în „Ziarul Nostru”, publicație feministă susținută de Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române, un articol în care se poziționa împotriva dreptului la avort. Făcând apel la argumente religioase și naționaliste, care priveau sarcina și maternitatea ca datorii față de țară, autoarea susține că femeia nu este stăpână pe corpul ei, ci că ea aparține familiei și statului. De cealaltă parte, Medeea Niculescu publica în „Cuvântul femeilor” eseuri ce încurajau acordarea dreptului la avort. Ea considera sarcina forțată ca fiind un atentat la libertatea femeii și o catastrofă socială, din moment ce se vor naște mulți copii în nevoia de asistență din partea statului, sistemul neputând să facă față.
Un moment important în mișcarea feministă privind avortul se va întâmpla în mai 1932, la Congresul de la Iași al Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române. Se va isca o dezbatere aprinsă între feministele ce erau de acord cu legalizarea avortului și cele care susțineau interzicerea lui. Calypso Botez, Elena Meissner, Ella Negruzzi și Ortansa Satmary au adus în discuție argumente economice și sociale pentru a justifica liberalizarea avortului. În urma anchetelor consiliilor comunale, s-au constata mizeria și bolile la care erau expuse femeile ce locuiau la periferia orașelor, astfel acest lucru ar cere o limitare a natalității. Mai mult decât atât, ele au punctat că interesul statului era mai degrabă legat de mortalitatea infantilă, decât de cea maternă, acesta fiind dispus să sacrifice femeile gravide pentru viața fătului. Eugenia Popovici, Henrieta Gavrilescu și Maria Dimitriu-Castano, au susținut că avortul, în caz că va fi liberalizat, va deveni o scuză pentru femeile burgheze pentru a scăpa de maternitate, în dorința de a conserva frumusețea corpurilor lor. Pentru ele, avortul nu era legat de argumente economice, ci de dorința anumitor femei de a-și păstra libertate și de a nu-și îndeplini datoria de mamă.
Deoarece opiniile asupra avortului erau diverse, Congresul s-a încheiat fără asumarea unei poziții oficiale de către Asociație.
Ca urmare a dorinței adoptării unui nou Cod Penal, medicii au fost întrebați de către Parlament cu privire la subiectul avortului. Aceștia au fost în favoarea avortului social și al celui în caz de malformații ale fătului. Într-adevăr, în Codul Penal din 1936, avortul terapeutic și cel în caz de malformații ale fătului au fost legalizate. Cu toate acestea, avortul voluntar rămânea ilegal, cu pedepse de 3-5 ani pentru oricine provoca avortul și de 7-10 ani, în caz că avortul determina moartea femeii gravide.
Se făceau diferențe între persoanele căsătorite care avortau și cele necăsătorite. Articolul 482 prevedea că femeile căsătorite primeau între 6 și 12 luni de închisoare pentru avort, în timp ce cele necăsătorite primeau între 3 și 6 luni. În cazuri de urgență, medicul putea interveni fără aprobare, dar era obligat să anunțe Parchetul la cel mult 48 de ore după procedură. În alte cazuri, medicul avea nevoie de aprobarea Parchetului pentru a putea face avortul. Sarcina era evaluată de o comisie de 3 medici, care ofereau un aviz.
Perioada 1957 - 1966 România a urmat ordinele conducerii Uniunii Sovietice, iar pe 25 septembrie 1957 a fost legalizat avortul prin Decretul 463. În document se precizează că întreruperea sarcinii putea fi realizată la cererea femeii și că procedura „se efectuează în instituțiile medico-sanitare de stat”, potrivit Ministerului Sănătății și Prevederilor Sociale. miniatura|422x422px Centrele de avort erau organizate în spitale mari și medii, iar unitățile de ambulatoriu erau deținute de fabricile industriale care aveau o forță de muncă preponderent feminină. Femeile puteau solicita întreruperea sarcinilor nedorite în primele trei luni, nefiind nevoie de aprobarea prealabilă a unei comisii de avort.
Spre deosebire de reglementările din alte țări socialiste din Europa Centrală și de Est, nu au fost necesare formalități birocratice ample. Cu toate că date precum: numele, vârsta, numărul de nașteri/avorturi anterioare și ocupația au fost înregistrate într-un registru, acestea nu erau verificate pentru veridicitate.
În cartea „Abortion Legislation: The Romanian Experience”, autorii au scris că cele mai multe avorturi erau efectuate în regim ambulatoriu, pacienta fiind internată în camera de recuperare pentru câteva ore. Avortul nu era gratuit, ci costa 28 de dolari (valoarea din prezent), iar medicul primea jumătate.
Legea permitea medicilor să efectueze maxim 10 avorturi pe zi. Sarcinile cu o durată mai mare de trei luni puteau fi întrerupte numai în spitale și numai după ce fusese primită aprobarea medicală a comisiei de avort. Aceeași sursă menționează că statisticile despre avort în România nu erau disponibile.
Un studiu realizat în 1965, arată că în anul 1958 au fost efectuate 112.000 de avorturi. Numărul întreruperilor de sarcină a crescut la 219.000 sau aproape dublu în 1959. Deși nu sunt reprezentative pentru întreaga țară, rapoartele parțiale de la București și din alte orașe mari din România sugerează că femeile au căutat în mod repetat să efectueze avorturi și că rata a crescut în anumite zone geografice din țară în perioada 1960-1962.
Un exemplu oferit în studiu face referire la Filantropia, cel mai mare spital ginecologic din București, și se precizează că raportul dintre avorturi și nașteri a crescut de la 0,6 avorturi la o naștere în 1956, la 8,1 în 1959 și la 14,1 până în iulie 1962. Doar 1,0% dintre avorturile provocate au fost întrerupte din motive medicale. Autoarea sugerează că un procent semnificativ de avorturi au reprezentat sarcini nedorite și că întreruperile au avut loc din motive socio-economice sau din alte motive personale.
Câteva statistici despre avort au devenit disponibile după 1959. În 1966 a fost prezentat Plenului Comitetului Central al Partidului Comunist Român de către Ministerul Sănătății un raport în care se afirma că „numărul avorturilor a continuat să crească, atingând cifra de 1.115.000 în 1965” (patru avorturi pentru fiecare naștere a unui copil viu).
Pe parcursul deceniului natalitatea în România a continuat să scadă, de la 24,2 la 1.000 de locuitori în 1956, cu un an înainte de liberalizarea legii avortului, la 14,3 în 1966, mai arată studiul.
De asemenea, se menționează că autoritățile române au spus că „afișe cu instrucțiuni despre contracepție au fost afișate pe scară largă în centrele de avort, iar medicii au fost obligați din punct de vedere tehnic să ofere instrucțiuni privind utilizarea metodelor contraceptive sau să sugereze inserarea unui DIU după efectuarea unui avort”. Se menționează că există îndoieli considerabile cu privire la cât de multe instrucțiuni s-au produs efectiv.
Perioada 1966-1989
Decretul 770 În toamna anului 1966, Nicolae Ceaușescu abrogă Decretul 463 — cel adoptat în anul 1957 prin care predecesorul lider comunist, Gh. Gheorghiu Dej liberalizase avorturile conform vederilor clasice de stânga — și emite Decretul 770 pe 1 octombrie.
Decretul 770, promulgat sub semnătura lui Chivu Stoica, interzicea efectuarea avortului, cu excepția următoarelor cazuri:
sarcina pune viața femeii într-o stare de pericol care nu poate fi înlăturat printr-un alt mijloc; unul din părinți suferă de o boală gravă, care se transmite ereditar, sau care determina malformații congenitale grave; femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale; femeia este în vârstă de peste 45 de ani; femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire; sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.
România s-a plasat „alături de China cu ale sale politici ale avortului silit și de Germania nazistă cu politicile sale pro și antinataliste bazate pe criterii rasiale”, arată Raportul de condamnare a regimului comunist.
Rapoartele oficiale arată că 9.452 de femei au fost înregistrate în statisticile privind mortalitatea maternă, dar cifrele nu includ miile de avorturi făcute clandestin. În prezent, nu există suficiente date despre dimensiunea fenomenului și nici despre dramele femeilor care au fost victime ale decretului.