Renovaționismul (Reînnoirea; autodenumirea oficială a fost Biserica Ortodoxă Rusă; mai târziu, Biserica Ortodoxă din URSS, de asemenea, Schisma Renovaționistă a Reînnoirii, Biserica Vie) a fost o mișcare schismatică în Biserica Ortodoxă Rusă din 1922 până la sfârșitul anilor 1940.
Renovaționismul apărut în mai 1922, când, la inițiativa și cu participarea activă a autorităților de stat din Rusia Sovietică, un grup de clerici ortodocși, care a luat numele de Biserica Vie, a încercat să îl înlăture pe întâistătătorul Bisericii Ruse de la conducerea bisericii. Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii al Bisericii Ruse Tihon, pentru care au format Administrația Bisericească Supremă (Высшее Церковное Управление, ВЦУ, VȚU) . Arestarea Patriarhului Tihon, încetarea funcționării Administrației Patriarhale Bisericești și sprijinul autorităților sovietice (inclusiv al organelor sale represive) a dus la creșterea rapidă a renovaționismului. În 1922-1923 - mai mult de jumătate din episcopii și parohiile rusești au fost subordonate structurilor renovaționiste. Cu toate acestea, eliberarea patriarhului Tihon din închisoare în vara anului 1923 a provocat o întoarcere în masă a clerului și a laicilor la biserica patriarhală. În 1923, toate grupurile de reînnoire au fost dizolvate în mod oficial, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost format pentru a înlocui Administrația Bisericească Supremă, cu un președinte în fruntea acestuia. Președinții Sinodului au fost succesiv: Evdokim (Meșcerski) (1923-1925), Veniamin (Muratovsky) (1927-1930), Vitali (Vvedenski) (1930-1935). După autodizolvarea forțată a Sinodului în primăvara anului 1935, controlul unic a trecut la Vitali (Vvedenski), iar în octombrie 1941 la Alexandr Vvedensky. La începutul anilor 1930, ca parte a politicii generale de distrugere a vieții religioase în URSS, autoritățile au încetat efectiv să mai facă distincție între „renovaționiști” și „tihonoviști”. În timpul Marii Terori din 1937-1938, represiunea în masă și închiderea bisericilor au adus renovaționismul în pragul prăbușirii.
Odată cu izbucnirea Marelui Război Patriotic (1941) a urmat o anumită revigorare a activității parohiale și încercări de refacere a structurilor eparhiale renovaționiste. În septembrie 1943, statul a aprobat și sprijinit conducerea „orientării Bisericii Vechi” condusă de mitropolitul Serghie (Stragorodski) în „Sinodul Arhireilor Bisericii Ortodoxe Ruse pentru alegerea unui patriarh, după care autoritățile au trecut la eliminarea structurile renovaționiste, ai căror clerici au început să migreze în masă spre Patriarhia Moscovei. Moartea lui Alexandru Vvedensky în 1946 este în general considerată ca fiind sfârșitul „reînnoirii”, deși ultimul ierarh renovaționist nepocăit, Filaret (Iațenko), a murit în 1951.
Renovaționismul este considerat o mișcare reformatoare care își are originea în reforma religioasă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, dar istoricii bisericești moderni contestă acest lucru. Deși în prima perioadă ideologii renovării au venit cu programe de reformă bisericească, cu excepția introducerii căsătoriei episcopilor și a celibatului pentru clerici, acestea fie nu au fost deloc implementate, sau au fost aplicate în mod restrâns.
Potrivit cercetătorilor contemporani din Biserica Ortodoxă Rusă, principalul conținut al mișcării renovaționiste a fost recunoașterea „justeții loviturii sociale din care a avut loc în țară”, acordul cu noua putere din Rusia sovietică, căutarea unui nou acord cu acesta, dorința de politizare a Bisericii și cooperarea activă cu GPU/OGPU/NKVD.
Istoric
Începutul schismei În pregătirea confiscării bunurilor de valoare ale biserici, liderii bolșevici (în primul rând Troțki) au decis să „mobilizeze” urgent clerul loial autorităților, să îl aducă la o ruptură completă cu Administrația Bisericească Supremă și să creeze cu ajutorul lor o administrație bisericească alternativă, controlată în totalitate de regim, atât la centru cât și în provincie. În noaptea de 12 mai 1922, arhiepiscopul Alexandr Vvedenski a sosit de la Petrograd împreună cu doi dintre colegii săi, preoți Vladimir Krasnițki și Evgheni Belkov, însoțit de ofițeri ai GPU, a ajuns la Biserica Sfintei Treimi dătătoare de viață din Troitskaya Sloboda, unde Patriarhul Tihon se afla atunci în arest la domiciliu. Acuzându-l că a dus o politică periculoasă și nechibzuită, care a dus la o confruntare între Biserică și stat, Vvedenski i-a cerut lui Tihon să renunțe la puterile sale pe durata arestului. După o oarecare reflecție, Tihon a semnat o hotărâre prin care a transferat temporar din 16 mai autoritatea bisericească către mitropolitul Iaroslavlui, Agafangel (Preobrazhensky).
La 14 mai 1922, în Izvestia a apărut un „Apel către fiii credincioși ai Bisericii Ortodoxe din Rusia”, în care se cerea judecarea celor „responsabili de distrugerea Bisericii” și se afirma că „războiul civil al Bisericii împotriva statului” trebuie să ia sfârșit.
La 15 mai 1922, delegația renovaționiștilor a fost primită de președintele Comitetului Executiv Central al întregii Rusii Mihail Kalinin, iar a doua zi s-a anunțat că a fost înființată o nouă Administrație Bisericească Supremă. Această administrație era formată în întregime din susținători ai reformei. Primul său conducător a fost episcopul Antonin (Granovski, ridicat la rangul de mitropolit de către renovaționiști. A doua zi, autoritățile, pentru a facilita preluarea Biroului Patriarhal de către renovaționiști și a puterii patriarhului, l-au transportat pe Patriarhul Tihon la Mănăstirea Donskoi din Moscova, unde a fost izolat în mod strict.
Au fost trimise telegrame de la Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (bolșevicii) către toate comitetele provinciale ale bolșevicilor din teritoriu, în care se menționa necesitatea de sprijin pentru noile structuri care se înființau. GPU a exercitat în mod activ presiuni asupra episcopilor de la conducere pentru a obține recunoașterea de către aceștia a Administrației Bisericești Supreme și a așa-numitei „Biserici Vii”. A fost organizate acțiuni de represiune împotriva clerului „tihonovist”.
Una dintre figurile care au contribuit în mare măsură la scindarea bisericii ar trebui să fie considerată un angajat al OGPU, Eugheni Tucikov. Renovaționiștii din cercul lor îl numeau „egumenul”, dar el prefera să se numească pe sine însuși „procurorul-șef sovietic”. .
În raportul său privind activitățile departamentului în 1923, șeful departamentului VI al OGPU, Tucikov, i-a raportat vicepreședintelui OGPU, Viaceslav Menjinsi, scriind în mod special următoarele :După ce l-a trimis pe Tihon într-un alt sediu (Mănăstirea Donskoi) și s-a instalat în fosta administrație patriarhală, acest grup s-a autoproclamat Administrație Bisericească Supremă provizorie și s-a adresat credincioșilor cu o declarație prin care Tihon este declarat un criminal de stat și i-a chemat pe credincioși să lupte împotriva contrarevoluției Bisericii. Din acel moment, în contrast cu politica antisovietică a lui Tihon, a început o politică în spiritul puterii sovietice, iar vechii episcopi și preoți proeminenți ai lui Tihon au fost înlocuiți de susținătorii lor. Astfel, într-un timp scurt de 3-4 luni, aproape tot aparatul antisovietic al lui Tihon, adică episcopii și birourile eparhiale (guberniale) au fost înlocuite de susținători ai Administrației Supreme a întregii Uniuni. Acest lucru a marcat începutul unei scindări în Biserica Ortodoxă și o schimbare în orientarea politică a aparatului ecleziasticLa 29 mai 1922, la Moscova, cu sprijinul tacit al GPU, are loc la Moscova ședința de înființare a "Bisericii vii" (cu puțin timp înainte, membrii care s-au alăturat grupului au început să editeze o revistă sub acest nume), care este condusă de arhimandritul Vladimir Krasnițki. Semnificația mișcării de reînnoire era văzută de revistă ca eliberând clerul „de opresiunea asfixiantă a monahismului”, care „trebuie să pună mâna pe organele de guvernare bisericească și trebuie să obțină în mod necesar acces liber la rangul episcopal”, scria Krasnițki în nr. 2 al revistei „Biserica Vie”.
La 16 iunie 1922, Mitropolitul Vladimirului, Serghie (Stragorodski), Arhiepiscopul Evdokim (Meșcerski) de Nijni Novgorod și Arhiepiscopul Serafim (Meșceriakov) de Kostroma au recunoscut în mod public prin așa-numitul „Memorandum al celor trei” Administrație Bisericească Supremă înnoitor ca fiind singura autoritate bisericească canonică. Exemplarul original a fost semnat și de episcopul Vasilsurskului, Macarie (Znamenski), care se afla întâmplător la la Nijni Novgorod, dar semnătura acestuia din urmă a fost omisă când documentul a fost publicat în presa renovaționistă.
În perioada 6-16 august 1922 a avut loc la Moscova Congresul pan-rus al Bisericii vii, la care au venit 190 de delegați din 24 de eparhii. În cursul discuțiilor, majoritatea delegaților s-au pronunțat în favoarea desființării „privilegiilor” monahismului.
În aceeași lună, episcopul Antonin (Granovski), președinte al Administrației Bisericești Supreme din toată Uniunea, s-a desprins de Biserica Vie și a organizat Uniunea pentru Renașterea Bisericii (URB). Cu toate acestea, URB și-a căutat sprijinul nu în cler, ci în laici, singurul element capabil să „încarce viața bisericii cu o energie revoluționară-religioasă”.
În toamna aceluiași an, Vvedenski și Boyarski au părăsit Biserica Vie din cauza dezacordului cu Krasnitski și au organizat „Uniunea Comunităților Bisericii Apostolice Vechi” (SODAȚ).
Divizarea în diferite grupuri a avut loc nu numai din cauza ambițiilor personale ale liderilor renovaționiști, ci și din cauza agendelor diferite urmărite de liderii lor. Biserica Vie a susținut reforme radicale (introducerea episcopatului „alb”, permisiunea renunțării la celibatului pentru clerici, lichidarea mănăstirilor); Uniunea Renașterii Bisericii a căutat „o întoarcere la ordinea democratică creștină timpurie a vieții bisericești și la comunizarea acesteia pe principiile egalității, fraternității și libertății”, păstrând în același timp monahismul. „Uniunea Comunităților Bisericii Apostolice Vechi” a fost ghidată de principiul organizării parohiei ca o „comună de muncă religios-morală”.
Toate cele trei grupuri renovaționioste și-au început lupta pentru putere în Administrația Bisericească Supremă, cu ajutorul GPU, care încă de la începutul schismei i-a dirijat efectiv pe toți liderii săi. De asemenea, au apărut și o serie de alte grupuri mai mici, mai mici, care au dorit reformrea bisericii. Fiecare grup și-a dezvoltat propriul program de reforme ecleziastice, conceput pentru o reînnoire mai mult sau mai puțin radicală a Bisericii Ortodoxe Ruse.