alt=A three-masted ship, under steam power, moves across a stretch of water attended by several rowing boats. In the background is a line of hills, with buildings faintly visible at the water's edge.|miniatura|300x300px| pleacă din Bergen pe , către Oceanul Arctic dreapta|miniatura|425x425px| Hartă din acea perioadă, care arată regiunile traversate de expediție Expediția Fram a lui Nansen din 1893–1896 a fost o încercare a exploratorului norvegian Fridtjof Nansen de a ajunge la Polul Nord geografic prin valorificarea curentului natural est-vest din Oceanul Arctic. În ciuda multiplelor mesaje de descurajare primite din partea altor exploratori polari, Nansen și-a luat nava în Insulele Noua Siberie din estul Oceanului Arctic, a lăsat-o să fie încastrată în și a așteptat ca deriva acetora să o poarte spre pol. Nerăbdător din cauza vitezei lente și caracterului neregulat al derivei, după 18 luni, Nansen și un însoțitor pe care și l-a ales, , au părăsit nava cu o echipă de câini Samoed și cu sănii, și s-au îndreptat spre pol. Nu au ajuns acolo, dar au stabilit un nou record al cu 86°13,6' latitudine nordică, înainte de o lungă retragere peste gheață și apă pentru a ajunge în siguranță în Arhipelagul Franz Josef. Între timp, Fram a continuat să se deplaseze spre vest, în cele din urmă eliberându-se din ghețuri în Oceanul Atlantic de Nord.
Ideea expediției a apărut după ce unele obiecte de pe vasul american , care se scufundase în largul coastei de nord a Siberiei în 1881, au fost descoperite trei ani mai târziu în largul coastei de sud-vest a Groenlandei. Epava fusese evident transportată peste oceanul polar, poate chiar peste pol. Pe baza acestora și a altor resturi recuperate de pe coasta Groenlandei, meteorologul a dezvoltat o teorie a , care l-a determinat pe Nansen să creadă că o navă special concepută ar putea să fie încrustată în banchiza de gheață și să urmeze aceeași cale ca epava lui Jeannette, ajungând astfel în vecinătatea polului.
Nansen a supravegheat construcția unei nave cu o carenă rotunjită și alte caracteristici concepute pentru a rezista presiunii prelungite a gheții. Nava a fost rareori amenințată în timpul lungii ei perioade petrecute în gheață și a ieșit neavariată după trei ani. Observațiile științifice efectuate în această perioadă au contribuit semnificativ la dezvoltarea noii discipline a oceanografiei, care a devenit ulterior punctul central al lucrării științifice a lui Nansen. Deriva lui Fram și călătoria lui Nansen cu sania au dovedit în mod concludent că nu existau mase de uscat semnificative între continentul eurasiatic și Polul Nord și au confirmat faptul că regiunea polară nordică este o mare adâncă, acoperită de gheață. Deși Nansen s-a retras din activitatea de explorare după această expediție, metodele de călătorie și de supraviețuire pe care le-a dezvoltat împreună cu Johansen au influențat toate expedițiile polare, de nord și de sud, care au urmat în următoarele trei decenii.
Context alt=Head and shoulders of a young, fair-haired man with a blond moustache, looking to the right. He is wearing a jacket buttoned to the neck.|stanga|miniatura|upright|Fridtjof Nansen în vremea când a traversat Groenlanda În septembrie 1879, Jeannette, o fostă canonieră a Marinei Regale Britanice, transformată de Marina SUA pentru explorare arctică și aflată sub comanda lui , a intrat în banchiza de la nord de strâmtoarea Bering. Ea a rămas blocată între ghețuri timp de aproape doi ani, în derivă în zona Insulelor Noua Siberie, înainte de a fi zdrobită și scufundată la . Echipajul ei a scăpat pe bărci și s-a îndreptat spre coasta Siberiei; majoritatea, inclusiv De Long, au pierit ulterior fie în timpul călătoriei cu barca, fie în pustiul din delta râului Lena. Trei ani mai târziu, rămășițe ale lui Jeannette au apărut în partea opusă a lumii, aproape de , pe coasta de sud-vest a Groenlandei. Printre aceste obiecte, încastrate în gheața ce a plutit în derivă, s-au numărat haine având brodate purta numele membrilor echipajului și documente semnate de De Long; toate erau indiscutabil autentice.
Într-o prelegere susținută în 1884 la , dr. , unul dintre fondatorii meteorologiei moderne, a susținut că descoperirea rămășițelor lui Jeannette demonstrează existența unui curent oceanic care curge de la est la vest pe tot cuprinsul Oceanului Arctic. Guvernatorul danez din Julianehaab a scris despre această descoperire, exprimând supoziția că, dacă nava ei s-ar dovedi suficient de puternică, o expediție care s-ar bloca între ghețuri în marea Siberiei ar putea să traverseze oceanul polar și să debarce în sudul Groenlandei. Aceste teorii au fost citite cu interes de către Fridtjof Nansen, la vârsta de 23 de ani, pe când lucra drept curator la Muzeul din Bergen în timp ce își termina studiile doctorale. Nansen era deja captivat de nordul înghețat; cu doi ani mai devreme, el a experimentat o călătorie de patru luni cu Viking, care a inclus trei săptămâni prins în gheața în derivă. Expert schior, Nansen își făcea planuri să conducă prima traversare a calotei glaciare a Groenlandei, un obiectiv amânat de cerințele studiilor sale academice, dar realizat în 1888–89. De-a lungul acestor ani, Nansen a ținut minte teoria derivei arctice est-vest și de posibilitățile ei inerente pentru continuarea explorării polare și, la scurt timp după întoarcerea sa din Groenlanda, era gata să-și anunțe planurile.
Pregătiri
Planul alt=Portion of the globe centred on the North Pole, showing the continental masses of Eurasia and America, also Greenland, Spitsbergen and the New Siberian Islands. The theoretical drift is shown by a line from the New Siberian Islands, through the North Pole and then reaching the Atlantic Ocean by passing between Spitsbergen and Greenland.|miniatura|300x300px| Oceanul Arctic, arătând un curs teoretic al unei derive de la Insulele Noii Siberiei către Oceanul Atlantic În februarie 1890, Nansen s-a adresat unei reuniuni a de la Oslo (numit pe atunci Christiania). După ce a atras atenția asupra eșecurilor numeroaselor expediții care se apropiaseră de Polul Nord dinspre vest, el a luat în considerare implicațiile descoperirii obiectelor de pe Jeannette, împreună cu alte descoperiri ulterioare ale unor bucăți de lemn și a altor resturi din Siberia sau Alaska care fuseseră identificate de-a lungul coastei Groenlandei. „Punând toate acestea cap la cap”, a spus Nansen, „suntem conduși la concluzia că un curent curge... din Marea Arctică Siberiană până pe coasta de est a Groenlandei”, trecând probabil peste Pol. Părea evident că ce se putea face era „să ne îndreptăm spre curentul de pe acea parte a Polului unde curge spre nord și, cu ajutorul lui, să pătrundem în acele regiuni în care toți cei care până acum au muncit împotriva curentului au căutat zadarnic să ajungă”.
Planul lui Nansen necesita o navă mică, puternică și manevrabilă, propulsată cu vele și un motor, capabilă să transporte combustibil și provizii pentru doisprezece oameni timp de cinci ani. Nava trebuia să urmeze traseul lui Jeannette către Insulele Noua Siberie și, în poziția aproximativă a scufundării lui Jeannette, când condițiile gheții erau potrivite, „ne vom deschide drum printre ghețuri cât de departe putem”. Nava avea să plutească apoi spre pol în derivă cu gheața și în cele din urmă să agungă din nou la mare între Groenlanda și Spitsbergen. În cazul în care nava s-ar scufunda, o posibilitate pe care Nansen o credea foarte puțin probabilă, grupul ar fi urmat să-și pună tăbăra pe un sloi de gheață și să se lase dus în siguranță. Nansen remarca: „dacă Expediția Jeannette ar fi avut suficiente provizii și ar fi rămas pe banchiza de gheață pe care s-au găsit rămășițele, rezultatul ar fi fost, fără îndoială, foarte diferit de ceea ce s-a întâmplat”.
Când planurile lui Nansen au devenit cunoscute publicului, New York Times s-a declarat entuziasmat, considerând „foarte probabil că există o rută relativ scurtă și directă prin Oceanul Arctic prin Polul Nord și că natura însăși a furnizat o cale de comunicație prin acesta.” Cu toate acestea, majoritatea navigatorilor polari experimentați priveau ideea cu dispreț. Exploratorul american a numit-o „o schemă ilogică de autodistrugere”; asistentul său, locotenentul David Brainerd, a numit-o „una dintre cele mai prost înțelese stratageme în care s-a angajat cineva vreodată” și a prezis că se va termina cu un dezastru. Sir Allen Young, un veteran al căutărilor după expediția pierdută a lui Sir John Franklin, nu credea că o navă ar putea fi construită pentru a rezista presiunii zdrobitoare a gheții: „Dacă nu există umflături, gheața trebuie să treacă prin ea, indiferent de materialul din care este făcută”. Sir Joseph Hooker, care navigase spre sud cu James Clark Ross în 1839–43, era de aceeași părere și considera că riscurile nu merită asumate. Cu toate acestea, la fel de experimentatul Sir a spus despre proiectul lui Nansen că este „cel mai aventuros program adus vreodată sub atenția Societății Regale de Geografie”. Filantropul suedez , care finanțase cucerirea de către baronul Nordenskiöld în 1878–79, era suficient de impresionat pentru a se oferi să suporte costurile lui Nansen. Cu toate acestea, cum naționalismul norvegian era în creștere, acest gest din partea partenerului de uniune, Suedia, a provocat ostilitate în presa norvegiană; Nansen a decis să se bazeze exclusiv pe sprijinul norvegienilor și a refuzat propunerea lui Dickson.
Finanțarea Estimarea inițială a lui Nansen pentru costul total al expediției a fost de 300,000 kr. După ce a ținut un discurs pasionat în fața Parlamentului Norvegiei (), Nansen a primit o bursă de 200.000 NOK; restul a fost strâns din contribuții private care au cuprins 20.000 coroane de la regele Oscar al II-lea al Norvegiei și Suediei. Royal Geographical Society de la Londra a dat 300 de lire sterline (aproximativ 6.000 NOK). Din nefericire, Nansen subestimase finanțarea necesară — doar nava avea să coste mai mult decât totalul de care dispunea. O nouă cerere adresată Stortingului a adus încă 80.000 NOK, și o cerere națională de donații a ridicat totalul general la 445.000 NOK. Potrivit propriei relatări a lui Nansen, el a compensat necesarul suplimentar din propriile sale resurse. Biograful său consemnează că deficitul final de 12.000 NOK a fost compensat de doi susținători bogați, și un expat englez, Charles Dick.
Nava alt=Four architect's drawings of Fram. A side section identifies the various compartments and their uses; a deck plan shows the ship's general layout; front and rear hull sections show the rounded nature of the hull.|miniatura|400x400px|Desen în secțiune și în plan pentru , așa cum au fost convenit proiectul între Nansen și constructorul de nave Nansen l-a ales pentru a-i proiecta și construi nava pe , principalul constructor și arhitect naval din Norvegia. Archer era bine cunoscut pentru un designul special al carenei, care combina navigabilitatea cu un pescaj redus și era pionier al proiectării ambarcațiunilor „cu două capete”, în care pupa convențională era ascuțită în loc de plată, sporind manevrabilitatea. Nansen consemna faptul că Archer a făcut „plan după plan al navei proiectate; un model după altul a fost pregătit și abandonat”. În cele din urmă, s-a ajuns la un acord asupra unui proiect, iar la , cei doi au semnat contractul.