Campania antireligioasă sovietică (1958–1964) (campania antireligioasă a lui Hrușciov, persecutarea religiei de către Hrușciov, persecutarea bisericii de către Hrușciov) a fost denumirea sub care este cunoscută perioada de intensificare a luptei împotriva religiei în URSS, care a atins apogeul în 1958-1964. Perioada poartă numele noului conducător al țării, prim-secretarul CC al PCUS, Nikita Sergheevici Hrușciov, căruia i se atribuie promisiunea publică ca, până la sfârșitul planului cincinal extins (septenal), adică până la sfârșitul anului 1965 (după alte surse până în 1975 sau 1980), „să arate la televizor ultimul popă”.
În 1964, chiar înainte de îndepărtarea lui Nikita Hrușciov din toate posturile de partid și de stat (la Plenara Comitetului Central al PCUS din 14 octombrie 1964), campania antireligioasă a început să scadă în intensitate, deși politica generală antireligioasă a fost continuată, doar formele și metodele sale s-au schimbat.
Mulți cercetători sau personalități religioase sunt de acord că perioada campaniei lui Hrușciov a fost cea mai dificilă perioadă după Marele Război Patriotic pentru organizațiile religioase ale URSS.
Motivele noii campanii antireligioase Istoricul american Walter Zawatsky a sugerat că unul dintre motivele pentru începerea campaniei a fost lupta lui Hrușciov pentru putere. Pe fondul destalinizării și al conducerii colective a țării proclamate după moartea lui Stalin, Hrușciov și-a îndepărtat treptat rivalii de la putere, a trecut la conducerea unipersonală și a început să-și impună propriul cult al personalității. În același timp, după cum scria Zavatsky, "dacă Stalin a păstrat reținerea și tăcerea, atunci natura irepresibilă a lui Hrușciov l-a forțat să "țâșnească" în toți anii de guvernare unică a țării, până în momentul îndepărtării sale din funcția de șef al statului sovietic. După cum scria Zawatsky, „dacă Stalin a fost reținut și tăcut, atunci Hrușciov a fost forțat de natura sa irepresibilă să «izbuncnească»” în toți anii în care a condus singur țara, până în momentul în care a fost destituit din funcția de șef al statului sovietic.
Al doilea motiv, despre care scriu mai mulți cercetători, a fost de natură ideologică - la sfârșitul anilor 1950 Hrușciov a început să pună la cale planuri pentru o tranziție planificată de la socialism la comunism, în cadrul căreia religia nu avea loc în noua societate comunistă: „A fost un comunist convins, iar devotamentul său față de ideologia comunistă explică nu numai excesele din politica educațională și agricolă, pentru care Hrușciov a suferit foarte mult, ci și atacul total nejustificat din punct de vedere politic la adresa religiei... religia a fost transformată într-un balast inutil și într-un țap ispășitor extrem de convenabil”, scria Zawatsky.
Caracteristici Istoricii identifică mai multe trăsături caracteristice acestei campanii.
Reeducarea ca scop al societății sovietice Cercetătorul Lev Mitrohin a împărțit persecuția religiei în URSS în două etape: „ateismul militant” (1920-1930) și „ateismul științific” (1950-1980). În anii de :ateism militant”, persecuția a avut ca scop exterminarea fizică a celor mai activi credincioși, care au fost văzuți ca purtători ai unei ideologii ostile statului sovietic. Cu toate acestea, în timpul anilor de război, credincioșii au luat arme în mâini și și-au dovedit loialitatea față de Patria Mamă Sovietică. Prin urmare, mai târziu, în anii de „ateism științific”, credincioșii au început să fie considerați o parte a societății sovietice, chiar dacă una „rătăcită”. În anii de "ateism științific", persecuția s-a concentrat pe „reeducarea” credincioșilor, precum și expunerea lor într-o lumină nefavorabilă în ochii restului societății.
Esența noului curs politic a fost definită în programul PCUS adoptat în 1961. Aici, religia a fost descrisă ca fiind o „rămășiță a capitalismului în mintea și comportamentul oamenilor”, iar lupta împotriva acestor vestigii este numită ca fiind „o parte integrantă a activității PCUS privind educația comunistă" .
Potrivit istoricului Elena Panich, cuvântul cheie în noul Program al PCUS a fost "educație". Însemna că acum partidul nu intenționa să folosească în continuare dictatura proletariatului, ci să educe membri demni ai unei societăți socialiste (și, în viitor, comuniste). „Codul moral al constructorului comunismului” din același Program al PCUS prevedea că membrii unei societăți socialiste trebuie să combine „bogăția spirituală, puritatea morală și perfecțiunea fizică”.
Campania atotcuprinzătoare Cea de-a doua caracteristică a campaniei a fost amploarea fără precedent a acesteia. Lupta împotriva religiei a fost dusă nu numai de către sistemul de aplicare a legii, ci și de către partidul și autoritățile sovietice, conducerea și colectivele de întreprinderi, sindicate,Komsomol și organizații publice. „Această persecuție totală a fost menită să creeze pentru credincioși o atmosferă de respingere, de izolare culturală, în care aceștia să se simtă cetățeni de mâna a doua, paria ai societății, nedemni să se alăture restului națiunii pentru a intra într-un viitor mai luminos. O poetă sovietică scria în acei ani: „Poți să te rogi liber, dar în așa fel încât numai Dumnezeu să audă”, a spus istoricul Vladimir Stepanov. .
Lupta împotriva sectelor A treia caracteristică distinctivă a campaniei a fost punctul central al acesteia. Potrivit istoricului Tatiana Nikolskaia, această campanie s-a desfășurat împotriva tuturor religiilor și confesiunilor din URSS, dar în același timp a avut un pronunțat caracter anti sectar. Deci, dacă în anii 1930 termenii „oameni ai bisericii” și „sectanți” sunau la fel de negativ, cuvântul „sectanți” suna acum deosebit de injurios. „Sectanților” le-a fost dedicat un număr semnificativ de publicații antireligioase din mass-media, opere literare și filme. Președintele Consiliului cultelor din cadrul Consiliului de Miniștri al URSS Aleksei Puzin, într-un raport secret din 1964, a menționat că în principal „sectanții” au fost aduși ilegal în fața justiției.
Comisarul din Leningrad al Sovietului pentru Afaceri Religioase, N. M. Vasiliev, a afirmat în 1965 că s-a dezvoltat un stereotip conform căruia: „În rândurile oamenilor de rând și, adesea, printre lucrătorii de frunte ai partidului și ai aparatului sovietic, sub influența presei sau a altor factori, se acceptă că credincioșii Bisericii Ortodoxe Ruse sunt un lucru, iar alte confesiuni sunt de asemenea tolerabile, dar sectanții sunt un fel de ciudățenie de neînțeles și, în ciuda unei atitudini conștiincioase față de muncă și disciplină, sectanții, în comparație cu ceilalți credincioși, sunt puși în categoria persoanelor care nu merită încrederea politică deplină”.
În același timp, istoricul ortodox Mihail Șkarovski a remarcat că principalele „atacuri” au fost îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe. Astfel, în 1958-1964, numărul parohiilor sale a scăzut cu 5.863, iar cel al asociațiile religioase ale altor confesiuni, doar cu 865. Numărul total al acestora din urmă a ajuns în 1965 la 60% din numărul bisericilor ortodoxe, ceea ce în mod clar nu corespundea distribuției populației țării funcție de religie.
Etapa preliminară (1954–1957) La 7 iulie 1954 a fost emisă o rezoluție a Comitetului Central al PCUS „Cu privire la deficiențele majore ale propagandei științifice și ateiste și măsurile de îmbunătățire a acesteia”. S-a remarcat renașterea activităților „bisericii și diferitelor secte religioase” și creșterea numărului de cetățeni care practică rituri religioase. În acest sens, organizațiile de partidși Komsomol, Ministerul Educației al URSS și sindicatele au fost instruite să desfășoare activități antireligioase „în mod sistematic, cu toată perseverența, prin intermediul persuasiunii, al explicațiilor răbdătoare și al abordării individuale a credincioșilor”.
Cu toate acestea, la acea vreme, conducerea țării era încă colectivă, iar patru luni mai târziu (10 noiembrie 1954) a fost adoptată o nouă rezoluție „Cu privire la erorile în desfășurarea propagandei științifice și ateiste în rândul populației”, care, în cartea „Istoria filosofiei” (Editura Academiei de Științe a URSS) , publicată în timpul campaniei antireligioase a lui Hrușciov (1957-1965), a fost numită un punct de cotitură în critica fundamentelor viziunii religioase asupra lumii în URSS. Această rezoluție a condamnat utilizarea de calomnii, insulte și interferențe administrative în activitățile organizațiilor religioase, „în locul desfășurării unei munci sistematice și minuțioase pentru promovarea cunoașterii științelor naturii și a luptei ideologice împotriva religiei”.
Ca urmare, persecuția pe scară largă nu a început niciodată. Potrivit istoricului Dmitri Pospelovski, „perioada 1955-1957 poate fi considerată cea mai «liberală» pentru credincioși după anul 1947”.
Întreaga campanie antireligioasă a început după al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, când puterea lui Hrușciov a fost consolidată. Începutul campaniei poate fi considerat lansarea rezoluției secrete a Comitetului Central al PCUS „Cu privire la nota departamentului de propagandă și agitație al Comitetului Central al PCUS pentru republicile unionale «Cu privire la deficiențele propagandei științifice și ateiste»” din 4 octombrie 1958. Acesta a obligat partidul, Comsomolul și organizațiile publice să lanseze o ofensivă de propagandă împotriva „vestigiilor religioase”.
Metode
Metodele campaniei antireligioase a lui Hrușciov au fost variate: Exercitarea de presiuni asupra liderilor religioși; Campanie de propagandă; Lichidarea organizațiilor religioase și demolarea clădirilor religioase; Creșterea poverii fiscale impuse organizațiilor religioase; Urmărirea penală a credincioșilor; Persecuția pentru „parazitism”; Îndepărtarea copiilor din familiile credincioșilor.
Presiunea asupra liderilor religioși Organele centrale ale organizațiilor religioase din URSS au fost aproape de lichidare ca urmare a represiunilor staliniste din deceniul al patrulea. Cu toate acestea, în cursul Marelui Război Patriotic, politica lui Iosif Vissarionovici Stalin în legătură cu religia s-a înmuiat. În 1943, la inițiativa lui Stalin, a avut loc „Soborul arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse”, care l-a ales pe mitropolitul Serghie (Stragorodski) la tronul Patriarhal, iar în 1944 a fost creat „Consiliul Unional al Creștinilor Evanghelici-Baptiști”, un organism care a condus creștinii evanghelici și baptiștii uniți (la care s-au adăugat mai târziu unii penticostali). Activitățile Consiliul Adventist de Ziua a Șaptea al întregii Uniuni a fost, de asemenea, reactivat (dar care a fost totuși desființat în 1960).
Liderii cultelor recunoscute oficial s-au aflat într-o situație dificilă: ca lideri ai comunităților lor au fost forțați să facă echilibristică tot timpul între interesele credincioșilor pe de-o parte și linia politică a unui stat ateist pe de altă parte. Pe de o parte, prezența unei conduceri centralizate a permis confesiunilor să existe legal, ceea ce în sine a însemnat foarte mult într-un mediu agresiv. Pe de altă parte, în încercarea de a rămâne legali, au fost forțați să caute un compromis, uneori mergând prea departe. Liderii cultelor interzise, în principal cei ai Bisericii Greco-Catolice Ucrainene, care au supraviețuit valului de represiune de la sfârșitul anilor 1940, se aflau în detenție. Cel mai important dintre aceștia a fost Iosif Slipyj, mitropolitul de Liov.
După începerea campaniei, pe tot parcursul anului 1959, patriarhul Alexei I a încercat să obțină o audiență la Hrușciov, dar fără nici un rezultat. El a trebuit să se întâlnească cu președintele Consiliului pentru Afaceri al Bisericii Ortodoxe Rus, Gheorghi Karpov și cu succesorul său, Vladimir Kuroedov.