Robert Smalls () a fost un politician, editor, om de afaceri și pilot maritim american. Născut în sclavie în Beaufort, Carolina de Sud, el a evadat împreună cu echipajul lui și cu familiile tuturor acestora în timpul Războiului Civil American furând o navă de transport confederată, , din portul Charleston, pe , și plecând cu ea din apele controlate de Confederație ale portului până la navele unioniste ce efectuau blocada în jurul acestuia. Apoi, el a pilotat nava către enclava controlată de Uniune din zona Beaufort–Port Royal–Hilton Head, unde nava a fost preluată ca navă de război a Uniunii. Exemplul său a inspirat efortul de a-l convinge pe președintele Abraham Lincoln să accepte soldați afro-americani în .
După Războiul Civil American, s-a întors la Beaufort și a devenit politician, câștigând alegerile ca republican pentru și Camera Reprezentanților Statelor Unite în timpul Epocii de Reconstrucție. Smalls a redactat legislația statului, care prevedea primul sistem de școli elementare obligatorii și din Statele Unite în statul Carolina de Sud. El a fondat Partidul Republican din Carolina de Sud. Smalls a fost ultimul republican care a reprezentat până la alegerea lui în 2011.
Începutul vieții Robert Smalls s-a născut în 1839. Mama sa, Lydia Polite, era o sclavă a lui Henry McKee. Ea l-a născut într-o colibă din spatele casei lui McKee, la Prince Street nr. 511, în Beaufort, Carolina de Sud. A crescut în oraș sub influența culturii din , a mamei sale. Mama lui a trăit ca servitoare în casă, dar el a crescut pe câmp. Robert era favorizat față de ceilalți sclavi, așa că mama lui s-a îngrijorat că el ar putea crește fără să înțeleagă situația în care muncesc sclavii de pe câmp și a cerut să fie pus să lucreze la câmp ca să fie martor la biciuiri.
Când avea 12 ani, la cererea mamei sale, stăpânul lui Smalls l-a trimis la Charleston să se angajeze ca muncitor pentru un dolar pe săptămână, restul salariului fiind plătit stăpânului său. Tânărul a lucrat mai întâi într-un hotel, apoi a devenit aprinzător de felinare pe străzile din Charleston. În anii adolescenței, dragostea lui pentru mare l-a determinat să-și găsească de lucru pe docurile și cheiurile din Charleston. Smalls a lucrat ca docher, rigger, fabricant de vele și, în cele din urmă, a ajuns timonier, mai mult sau mai puțin , deși sclavilor nu li se permitea acest titlu. Drept urmare, cunoștea foarte bine .
La vârsta de 17 ani, Smalls s-a căsătorit cu Hannah Jones, o sclavă servitoare la hotel, în Charleston, pe . Era cu cinci ani mai mare decât el și avea deja două fiice. Primul lor copil, Elizabeth Lydia Smalls, s-a născut în februarie 1858. Trei ani mai târziu au avut un fiu, Robert Jr., care mai târziu a murit la vârsta de doi ani. Robert și-a propus să plătească pentru libertatea lor cumpărându-le direct, dar prețul era mare, 800 de dolari ( de dolari în 2021). El reușise să economisească doar 100 de dolari. Probabil că i-ar fi luat zeci de ani pentru a ajunge la 800 de dolari.
Războiul Civil stanga|miniatura|250x250px| Canonierul CSS Planter, scos din Charleston de Robert Smalls în mai 1862
Evadarea din sclavie În aprilie 1861, a izbucnit Războiul Civil American cu bătălia de la Fort Sumter în din apropiere. În toamna anului 1861, Smalls a fost desemnat să piloteze nava , un transportor militar confederat ușor înarmat, sub comanda comandantului districtului Charleston, generalul de brigadă . Îndatoririle vasului erau să cerceteze căile navigabile, să pună mine și să livreze depeșe, trupe și provizii. Smalls l-a pilotat pe Planter în tot portul Charleston și nu numai, pe râurile din zonă și de-a lungul coastelor Carolinei de Sud, Georgiei și Floridei.Smalls a pilotat o expediție de cercetare a tuturor barelor de nisip „de pe coasta Carolinei de Sud, Georgiei și Floridei”. Din portul Charleston, Smalls și echipajul lui vedeau șirul de nave federale de blocadă din exteriorul portului, la șapte mile distanță. Smalls părea mulțumit și avea încrederea echipajului și a proprietarilor vasului și, la un moment dat, în aprilie 1862, Smalls a început să pună la cale o evadare. A discutat problema cu toți ceilalți sclavi din echipaj, cu excepția unuia, în care nu avea încredere.
Pe , Planter s-a deplasat la zece mile sud-vest de Charleston pentru a se opri la Coles Island, un post confederat de pe , care era în curs de desființare. Acolo, nava a luat patru tunuri mari pentru a le transporta la un fort din portul Charleston. Întors la Charleston, echipajul a încărcat de muniție și de lemn de foc pe . dreapta|miniatura|360x360px| Harta primelor acțiuni afro-americane în Războiul Civil, inclusiv eliberarea de către Robert Smalls a navei În seara zilei de , era andocat ca de obicei la cheiul de sub cartierul general al generalului Ripley. Cei trei ofițeri albi au debarcat pentru a petrece noaptea pe uscat, lăsându-l la bord pe Smalls împreună cu echipajul, „după cum le era obiceiul”. (După aceea, cei trei ofițeri confederați au fost judecați la curtea marțială și doi au fost condamnați, dar verdictele au fost ulterior anulate.) Înainte de plecarea ofițerilor, Smalls l-a întrebat pe căpitanul Relyea dacă pot veni în vizită familiile echipajului, ceea ce era permis ocazional, iar acesta a aprobat cu condiția ca aceștia să plece înainte de ora-limită. Când familiile au ajuns, bărbații le-au dezvăluit planul.A fost prima dată când femeile și copiii au auzit despre asta, deși Smalls îi spusese recent lui Hannah (soția lui - n.r.). Ea știa că Smalls își dorea să evadeze, dar nu-și dăduse seama că formula un plan și că intenționa să-l execute. A fost surprinsă, dar și-a recăpătat rapid calmul și i-a spus: «Este un risc, dragă, dar tu și cu mine, și micuții noștri trebuie să fim liberi. Merg, căci unde mori tu, mor și eu». Celelalte femei erau mai puțin hotărâte. Au plâns și au țipat când au aflat peste ce au dat, iar bărbații s-au străduit să le liniștească.... Mai târziu, odată ce șocul s-a disipat, femei au recunoscut că s-au bucurat de șansa la libertate....La un moment dat, trei membri ai echipajului s-au prefăcut că escortează membrii familiei înapoi acasă, dar s-au întors și s-au ascuns la bordul unui alt vapor acostat la cheiul Atlanticului de Nord. Pe la 3 dimineața, în , Smalls și șapte dintre cei opt sclavi membri ai echipajului au pus în aplicare planul lor de evadare către navele de blocadă ale Uniunii. Smalls a îmbrăcat uniforma căpitanului și a purtat o pălărie de paie asemănătoare cu a căpitanului. El a navigat cu pe lângă ceea ce se numea atunci Southern Wharf și s-a oprit la un alt cheu pentru a-și lua soția și copiii și familiile altor membri ai echipajului.
Smalls a îndrumat nava pe lângă cele cinci forturi portuare confederate fără incidente, dând la punctele de control semnalele corecte. era comandat de căpitanul Charles C.J. Relyea, iar Smalls a copiat mișcările lui Relyea pe punte și pălăria lui de paie pentru a-i păcăli pe confederații care priveau de pe țărm și din forturi. a trecut pe lângă Fort Sumter în jurul orei 4:30 a.m.Pe măsură ce sclavii aproape liberi se apropiau de Fort Sumter, teama lor începea să crească. Era cel mai puternic înarmat dintre forturi și avea tendința de a fi condus de cei mai bănuitori soldați. Unul dintre oamenii de la bord a spus mai târziu: «Când ne-am apropiat de fort, fiecare bărbat, cu excepția lui Robert Smalls, a simțit că i se înmuiau genunchii și femeile au început să plângă și să se roage din nou.… Pe măsură ce se apropia de fort, câțiva bărbați l-au îndemnat pe Smalls să îl ocolească pe departe. Smalls a refuzat, spunând că un astfel de comportament va trezi aproape sigur suspiciuni. El a condus nava pe traseul normal, încet, ca și cum doar ar fi savurat aerul dimineții și nu s-ar fi grăbit undeva anume. Când Fort Sumter a transmis semnalul de apel, Smalls a dat din nou semnele corecte din mână. A urmat o pauză lungă. Fortul nu a răspuns imediat, iar Smalls se aștepta acum ca tunurile să distrugă nava în orice moment. În cele din urmă, fortul a semnalat că totul era bine, iar Smalls a plecat cu nava din port.S-a dat alarma abia după ce nava era dincolo de raza de acțiune a tunurilor. În loc să se îndrepte spre est, spre Insula Morris, Smalls se îndreptase direct spre flota Marinei Uniunii, înlocuind steagurile rebelilor cu un cearșaf alb, adus de soția sa. fusese văzut de , care era pe cale să tragă când un membru al echipajului a văzut steagul alb. Pe întuneric, cearșaful era greu de văzut, dar a răsărit soarele care a îmbunătățit vizibilitatea.
Relatare a unui martor:Tocmai când tunul nr. 3 era ridicat, cineva a strigat: «Văd ceva care arată ca un steag alb»; și chiar așa, pe vapor era arborat ceva care ar fi fost alb dacă era spălat cu apă și săpun. În timp ce se apropia de noi, am căutat în zadar chipul unui bărbat alb. Când au descoperit că nu vom trage în ei, pe punte s-a revărsat un val de clandestini, unii dansând, alții cântând, fluierând, sărind; iar alții stăteau uitându-se spre Fort Sumter și murmurând tot felul de blesteme împotriva lui și , în general. Când vaporul s-a apropiat și sub pupa lui , unul dintre bărbații de culoare a pășit în față și, scoțându-și pălăria, a strigat: „Bună dimineața, domnule! V-am adus câteva dintre vechile tunuri ale Statelor Unite!» Omul acela era Robert Smalls. stanga|miniatura|300x300px| Reproducere de la a hărții apărării Portului Charleston Căpitanul lui , John Frederick Nickels, s-a urcat pe , iar Smalls i-a cerut un drapel al Statelor Unite ca să-l arboreze. El a predat nava și încărcătura acesteia Marinei Statelor Unite. Planul de evadare al lui Smalls reușise.
și descrierea acțiunilor lui Smalls au fost transmise de lt. Nickels comandantului său, cpt. . Pe lângă propriile tunuri ușoare, mai transporta cele patru tunuri nemontate de pe insula Coles și cele 200 de livre de muniție. Cu toate acestea, cele mai valoroase erau cartea de coduri a căpitanului, care conținea semnalele confederate, și o hartă a minelor și torpilelor care fuseseră puse în portul Charleston. Cunoștințele extinse ale lui Smalls despre căile navigabile și configurațiile militare ale regiunii Charleston s-au dovedit extrem de valoroase. Parrott a transmis mai departe nava comodorului de la Port Royal, descriindu-l pe Smalls ca fiind foarte inteligent. Smalls i-a oferit lui Du Pont, comandantul flotei de blocadă, informații detaliate despre apărarea Charlestonului. Ofițerii federali au fost surprinși să afle de la Smalls că, contrar calculelor lor, au mai rămas doar câteva mii de soldați pentru a proteja zona, restul fiind trimiși în Tennessee și Virginia. Ei au aflat și că fortificațiile insulei Coles de pe flancul sudic al Charlestonului erau abandonate și neapărate. Această informație a permis forțelor Uniunii să captureze insula Coles și șirul său de baterii fără luptă pe , la o săptămână după fuga lui Smalls. Uniunea avea să păstreze golfulețul Stono ca bază în tot restul războiului care a mai durat trei ani. Du Pont a fost impresionat și i-a scris secretarului Marinei la Washington următoarele: „Robert, sclavul inteligent și pilotul ambarcațiunii, care a făcut atât de abil această ispravă îndrăzneață, m-a informat despre [capturarea tunului de la Sumter], presupunând că ar fi o chestiune de interes.” El „este superior tuturor celor care au venit în liniile noastre – mai inteligent decât mulți dintre ei”.
În slujba Uniunii