Saul Friedländer, anterior Pavel Friedländer, (în ; ) este un istoric evreu-ceh și profesor emerit de istorie la UCLA.
Biografie Tinerețea Saul Friedländer s-a născut în 1932 la Praga într-o familie de evrei nereligioși vorbitori de limba germană și a purtat inițial numele Pavel Friedländer, fiind alintat Pavlícek. Tatăl lui era avocat și angajat al unei companii de asigurări și considera că face parte din comunitatea germană din Praga. Părinții lui Pavel făceau parte din clasa de mijloc și vorbeau limba germană acasă, în timp ce bona lui era cehă. Politica de anexare a teritoriilor învecinate, pe care o promova Hitler, i-a făcut pe membrii și rudele familiei Friedländer să ia decizia de a emigra. Unii au optat pentru Franța (unde nu credeau că va ajunge vreodată Armata Germană), în timp ce alții au ales să plece în Suedia sau în Palestina.
Familia lui a fugit în Franța după ocuparea Cehoslovaciei de către Germania Naxistă în martie 1939. Au ajuns mai întâi la Paris, de unde au fugit a doua oară după ocuparea orașului de trupele germane în vara anului 1940, și apoi s-au stabilit în sudul Franței. Pavel a crescut în Franța și a trăit în perioada ocupației germane din 1940-1944. În vara anului 1942, odată cu declanșarea persecuției împotriva evreilor, părinții lui l-au ascuns, cu ajutorul franțuzoaicei Mace de Lepinay, într-un internat catolic din Montluçon, lângă Vichy, unde a fost înscris sub numele de Paul-Henri-Marie Ferland. Viața în internatul catolic condus de călugărițe nu i-a plăcut și a încercat să fugă de mai multe ori. Cu toate acestea, în perioada în care a trăit ascuns, s-a convertit cu acordul părinților la religia romano-catolică și mai târziu, din propria sa convingere, a început să se pregătească pentru a deveni preot catolic.
Părinții săi au încercat să fugă în Elveția, împreună cu un grup de 15 evrei, dar autoritățile elvețiene au acceptat să primească doar cuplurile care au copii. Abandonați la graniță și trădați de tinerii care veneau de la cârciuma din sat, evreii au fost arestați de jandarmii francezi ai Regimului de la Vichy, transportați în tabere de tranzit, predați autorităților germane și mai apoi gazați în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Saul Friedländer a aflat de soarta părinților săi abia în 1946, când a început pentru prima dată să se simtă evreu.
După 1946, Friedländer a fost tot mai conștient de identitatea sa evreiască și a devenit mai întâi comunist, iar apoi sionist. A urmat apoi studii la Liceul „Henric al IV-lea” din Paris, timp în care s-a alăturat grupului tinerilor sioniști Betar. Voia să emigreze în Israel, dar, cum nu avea decât 15 ani, a trebuit să-și falsifice pașaportul pentru a convinge autoritățile că era major. A ajuns în Israel în iunie 1948 cu nava și a fost nevoit să-și schimbe încă o dată numele pentru a fi încadrat ca funcționar guvernamental, devenind cunoscut ca Shaul Eldar. Cunoștea puține lucruri despre situația din Palestina atunci când a ajuns acolo. După ce a absolvit studiile liceale, a servit în Forțele de Apărare ale Israelului.
Cariera politică și sionistă Friedländer a lucrat în anii 1950 ca secretar al lui , care îndeplinea atunci funcția de președinte al Organizației Sioniste Mondiale și al Congresului Mondial Evreiesc, perioadă în care elita noului stat israelian (cu o origine majoritar europeană) era „în mod inconștient sau semiconștient rasistă”, atât față de arabi, cât și față de imigranții evrei sosiți din state non-europene ca Yemen, Irak și Magreb. În acea vreme știa, potrivit propriilor mărturisiri, puțin despre arabii israelieni. În vara anului 1953 s-a întors în Franța ca angajat al departamentului de presă al Ambasadei Israelului. A studiat din 1953 până în 1955 științele politice la Universitatea din Paris și apoi s-a mutat în Suedia pentru a locui cu unchiul său matern, Hans. A fost acceptat să urmeze studii despre Orientul Mijlociu la Universitatea Harvard, dar le-a abandonat după ce și-a dat seama că subiectul îl plictisea.
A fost angajat apoi în cadrul serviciilor de informații israeliene și a devenit în 1959 asistent al lui Shimon Peres, care era atunci viceministru al apărării, lucrând la reactorul nuclear ultrasecret Dimona. A suferit o deziluzie cu privire la politica Israelului la scurt timp după Războiul de Șase Zile (1967) și a trecut în opoziție. A călătorit ani de zile în interes de serviciu la Paris, Geneva și Stockholm și a luat parte apoi la negocierile de pace dintre președintele egiptean Anwar Sadat și prim-ministrul israelian Menachem Begin. S-a împrietenit în acei ani cu intelectuali evrei renumiți precum scriitorul Elie Wiesel și filozoful Gershom Scholem. În anii 1980 a devenit unul dintre criticii cei mai duri ai politicii de colonizare a Israelului în Cisiordania și ai societății israeliene „societatea din ce în ce mai naționalist-religioasă”. La sfârșitul anilor 1980, Friedländer și-a schimbat orientarea către stânga politică și a fost activ în grupul .
Carieră academică În anii 1960 a început să se concentreze mai mult pe cariera academică și a urmat stagii de cercetare în Germania. În 1963 și-a luat doctoratul cu o teză despre istoria diplomatică al celui de-al Doilea Război Mondial, pe care a susținut-o la Institutul Universitar de Înalte Studii Internaționale de la Geneva, unde a predat ulterior. Friedländer a ținut cursuri, de asemenea, la Universitatea Ebraică din Ierusalim și la Universitatea din Tel Aviv. În 1969 a scris o biografie a ofițerului SS . Mediul social-politic tot mai naționalist din Israel l-a determinat să plece în Statele Unite ale Americii și să se stabilească la Los Angeles. În 1988 a devenit profesor de istorie la University of California, Los Angeles.
A început să se documenteze cu privire la antisemitismul nazist la începutul anilor 1960 și a publicat cartea Pie XII et le IIIe Reich, Documents (1964), în care a cercetat legăturile dintre Vatican și Germania Nazistă. Experiența sa din anii copilăriei i-a permis să descrie poziția Vaticanului cu privire la Soluția finală. Cartea a declanșat o controversă. Nemulțumit de abordarea analitică rece a Holocaustului, Friedländer a intenționat să lărgească perspectiva istorică și a lucrat timp de 16 ani la scrierea cărților Nazi Germany and the Jews: The Years of Persecution, 1933–1939 (1997) și The Years of Extermination: Nazi Germany and the Jews, 1939-1945 (2007), care constituie o istorie în două volume a Germaniei Naziste și a evreilor, începând de la preluarea puterii de către naziști în 1933 și încheindu-se odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. El s-a bazat nu numai pe sursele istorice oficiale, ci și pe scrisorile și jurnalele martorilor oculari ai Holocaustului.
În 1998 Friedländer a prezidat Comisia Independentă de Istorie (IHC), care a fost desemnată să investigheze activitățile companiei media germane Bertelsmann în timpul celui de-al Treilea Reich. Raportul de 800 de pagini, intitulat Bertelsmann im Dritten Reich, scris împreună cu Norbert Frei, Trutz Rendtorff și Reinhard Wittmann, a fost publicat în octombrie 2002. El a confirmat descoperirile, raportate pentru prima dată de Hersch Fischler în , conform cărora Bertelsmann a colaborat cu regimul nazist înainte și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ulterior, Bertelsmann și-a exprimat regretul „pentru comportamentul său în timpul naziștilor și pentru încercările sale ulterioare de a-l acoperi”.
A mai publicat două cărți de memorii: When Memory Comes (1979) și Where Memory Leads. My Life (2016), în care-și evocă „proustian” copilăria petrecută în perioada interbelică la Praga și în anii războiului în Franța ocupată, apoi adolescența și tinerețea în clima aspră a noului stat Israel și transformarea sa într-un istoric al Germaniei Naziste și Holocaustului, dar, în același timp, își mărturisește îndoielile cu privire la direcția în care se îndreaptă țara sa de adopție ca urmare a ascensiunii la putere a coloniștilor ultranaționaliști cu idei politice de dreapta (pe care îi considera reprezentanți ai „fascismului israelian”), a „expulzării militare brutale” a zeci de mii de palestinieni din satele arabe care au fost anexate Israelului și a extinderii corupției morale în cadrul societății israeliene.
Opinii pe teme istorice și politice Friedländer considera nazismul ca o negare a vieții și un tip de cult al morții. El susținea că Holocaustul a fost un eveniment atât de oribil încât este aproape imposibil ca să fie descris într-un limbaj normal. Friedländer considera antisemitismul Partidului Nazist ca fiind unic în istorie, deoarece, în opinia sa, se distingea prin faptul că era un „antisemitism mântuitor”, adică o formă de antisemitism care putea explica orice de pe lume și oferea o formă de „mântuire” pentru un antisemit. Holocaustul nu poate fi comparat, în opinia sa, cu alte politici anihilaționiste existente în cursul timpului, deoarece a urmărit exterminarea unui întreg popor, iar asocierea lor nu ar face decât să reducă dimensiunea criminală a politicii naziste, transformând Holocaustul într-un eveniment istoric uzual.
Friedländer era un intenționalist în problema originilor Holocaustului. Cu toate acestea, el respingea opinia intenționalistă extremă conform căreia Adolf Hitler a avut în minte un plan general pentru organizarea unui genocid al poporului evreu, care a fost expus atunci când a scris Mein Kampf. Friedländer, prin cercetările sale asupra celui de-al Treilea Reich, a ajuns la concluzia că nu a existat nicio intenție a naziștilor de a-i extermina pe evreii din Europa înainte de 1941. Poziția lui Friedländer ar putea fi considerată intenționalist moderată.
În anii 1980, Friedländer s-a angajat într-o dezbatere aprinsă cu istoricul vest-german cu privire la apelul său pentru „istoricizarea” Germaniei Naziste, pe care-l publicase în mai 1985 în revista Merkur. În viziunea lui Friedländer, Germania Nazistă nu a fost și nu poate fi văzută ca o perioadă normală a istoriei. Broszat făcea distincție între cercetarea rațională cu caracter „științific” și cercetarea emoțională bazată pe „memoria” victimelor, care poate deturna înțelegerea istoriei, și susținea că victimele au o „memorie mitică” a trecutului istoric. Friedländer a susținut că au existat trei dileme și trei probleme cu privire la „istoricizarea” celui de-al Treilea Reich.
Prima dilemă a fost aceea a periodizării istorice și a modului în care schimbările sociale pe termen lung ar putea fi legate de o înțelegere a perioadei naziste. Friedländer a susținut că focalizarea asupra schimbărilor sociale pe termen lung, cum ar fi dezvoltarea politicii statului bunăstării din epoca imperială până în perioada Republicii de la Weimar, a regimului nazist și în prezent, așa cum a sugerat Broszat, a schimbat accentul cercetării istorice de la particularitatea epocii naziste la viziunea generală (pe termen lung) a istoriei germane a secolului al XX-lea. El a considerat că „relevanța relativă” a dezvoltării statului bunăstării în timpul celui de-al Treilea Reich și relația acestuia cu evoluțiile postbelice ar face ca istoricii să-și piardă atenția asupra politicii genocidare a statului nazist. A doua dilemă, după opinia lui Friedländer, provenea din faptul că tratând epoca nazistă ca pe o perioadă „normală” a istoriei și examinând aspectele „normalității” ar putea exista pericolul de a-i face pe istorici să-și piardă interesul cu privire la „criminalitatea” epocii naziste. Acest lucru era deosebit de problematic pentru Friedländer, deoarece el susținea că aspectele „normalității” și „criminalității” se suprapun foarte mult în viața de zi cu zi a Germaniei Naziste. A treia dilemă implica ceea ce Friedländer considera a fi definiția vagă a „istoricizării” și putea permite istoricilor să prezinte argumente apologetice cu privire la național-socialism, cum ar fi cele aduse de și , care au comparat Holocaustul cu crimele sovietice din Gulag.