Marițica Bibescu, născută Maria Văcărescu, cunoscută și sub numele de Marițica Ghica (), a fost principesa-consoartă a Țării Românești între septembrie 1845 și iunie 1848. De origine boierească la naștere, a aparținut familiei Văcărescu. Tatăl Nicolae, bunicul Ienăchiță și unchiul Alecu erau politicieni și scriitori de profesie; Marițica însăși scris poezii, dar nu le-a publicat. A rămas orfană în copilărie, însă a fost crescută de rude și de prieteni de familie, inclusiv prințul Alexandru Dimitrie Ghica și filantroapa Zoe Brâncoveanu. Descrisă de izvoarele epocii drept excepțional de frumoasă, deși totodată vanitoasă și ambițioasă, ea s-a căsătorit în 1834 cu fratele domnitorului, spătarul Costache Ghica. Familia ei adoptivă, Ghica, a rămas principala familie muntenească până la sfârșitul anului 1842, când Alexandru Ghica a fost destituit de Sublima Poartă.
Influența Marițicăi a atins din nou apogeul după alegerile domnești din 1842–1843. Deși soțul ei a eșuat în candidatura la tron, Marițica a devenit amanta câștigătorului, Gheorghe Bibescu, născându-i un copil. Vărul ei al treilea, Gheorghe era la acea vreme căsătorit cu nașa Zoe Brâncoveanu. Alegând să ignore indignarea publică, el a obținut în cele din urmă un divorț în 1844. În anul următor, el și Marițica s-au căsătorit la Focșani, oraș situat la granița Țării Românești cu Moldova. Aceasta a fost o ceremonie fastuoasă la care a participat prințul moldovean Mihail Sturdza, care a fost noul naș. Cu toate acestea, a avut doar o recunoaștere parțială din partea Bisericii Ortodoxe. În dezacord cu Mitropolitul Neofit al II-lea, Gheorghe a apelat la Patriarhul Ecumenic și a obținut aprobarea după ce l-a înlocuit pe Germanus al IV-lea cu Meletie al III-lea. Efortul său a inclus mituirea Divanului otoman pentru a-l detrona pe Germanus.
Neînțelegerile politice dintre conservatorul Gheorghe și grupurile liberale au alimentat Revoluția de la 1848 din Țara Românească. În timpul acestor evenimente, Marițica a rămas alături de soțul ei și, probabil, a fost prezentă când acesta a supraviețuit unei tentative de asasinat. Cuplul a evadat în cele din urmă din Țara Românească și s-a stabilit în Imperiul Austriac; revoluția a fost zdrobită de Imperiul Otoman și cel Rus, iar tronul a fost predat cumnatului Marițicăi, Barbu Dimitrie Știrbei. Ea și Gheorghe au locuit la Istanbul, iar mai târziu la Paris, unde Gheorghe a continuat să facă presiuni pentru recunoașterea sa ca principe, precum și pentru unirea dintre Țara Românească și Moldova. Cariera sa politică în Țara Românească a fost reluată după Războiul Crimeei, dar perspectivele sale de a deveni principe au fost încheiate după alegerile din 1859; când rivalul său, Alexandru Ioan Cuza, a reușit să unească cele două țări.
În același an, Marițica a murit de cancer la Paris. I-au supraviețuit cinci copii din două căsătorii, inclusiv un fiu, Mihai Ghica, care a murit fără moștenitori proprii, în 1926. Descendentele feminine s-au căsătorit în mai multe case ale nobilimii europene, inclusiv Montesquiou, Rasponi-Murat, Courval și Faucigny-Lucinge. În domeniul artelor, Marițica este amintită ca o promotoare a portului românesc și o muză a pictorilor Carol Szathmari și Constantin Lecca. Tot ca mecena literară, a fost mătușa altor două scriitoare, Elena Văcărescu și Dora d'Istria, precum și bunica vitregă a poetei Anna de Noailles. Nepotul Marițicăi, Léon de Montesquiou, a fost membru fondator și doctrinar al Action Française.
Biografie
Origini și copilărie Născută la 15 august 1815, în capitala Țării Românești a BucureștiuluiBadea-Păun, p. 43 viitoarea prințesă era cunoscută în mod obișnuit prin ipocorismele „Marițica” și „Marița”. Maria a aparținut familiei Văcărescu și, prin urmare, boierilor Țării Românești; a fost cea mai mare dintre fiicele vornicului Nicolae Văcărescu și a soției sale, Alexandra „Luxița” Băleanu.Lăcusteanu și Crutzescu, p. 257 Legenda familiei Văcărescu i-a legat de mitul Radu Negru, dar și de nobilimea românească din Transilvania. Ei s-au prezentat ca proprietari ai Cetății Făgărașului, înfățișată pe stema lor – totuși, această legătură rămâne neatestată istoric (vezi Boierii din Țara Făgărașului ).Călinescu, p. 111; Iftimi, pp. 22, 190–191; Opaschi, pp. 537, 548. Vezi și Popescu-Cadem, p. 10 Mai probabil, neamul lor de boieri a fost numit după localitatea Văcărești din județul Dâmbovița și poate fi atestat din anii 1570.Opaschi, pp. 537–539 În acea perioadă și în anii 1800, Țara Românească și Moldova (ca Principate dunărene ) au fost state vasale ale Imperiului Otoman. Unul dintre strămoșii lui Marițica, Negoiță Văcărescu, trimis muntean și ostatic al Sublimei Porți, a fost executat prin fierbere în 1668.Opaschi, p. 538 Stră-străbunicul ei Ianache Văcărescu a slujit sub domnitorul Constantin Brâncoveanu în timpul campaniei pe râul Pruth și a fost executat alături de el de otomani.Andronescu et al., p. 26; Călinescu, pp. 65–66; Popescu-Cadem, p. 10
Nicolae a fost un poet elegiac, născut din scriitorul Ienăchiță Văcărescu și din a treia soție a sa, Ecaterina Caragea.Călinescu, p. 69; Popescu-Cadem, p. 19 Potrivit tradiției, Ienăchiță a fost otrăvit în 1797 de prințul Alexandru Mourouzis, după ce ar fi curtat-o pe prințesa consoartă Zoe.Popescu-Cadem, pp. 10–14 Printre alți copii ai săi se numără și Alecu Văcărescu, născut dintr-o soție anterioară, Elena Rizo. El însuși poet și critic social, Alecu a murit în mod misterios în 1799, după ce a fost remarcat pentru represiune de către prințul Mourouzis.Călinescu, pp. 66–69; Opaschi, pp. 539–540; Popescu-Cadem, pp. 15–18 A lăsat un fiu, Iancu (Ioan) Văcărescu, care a fost și un poet remarcat. Prin această legătură, Marițica a fost mătușa jurnalistului de modă Claymoor și mătușa strămoașă a scriitoarei Elena Văcărescu.Călinescu, p. 983; Popescu-Cadem, pp. 25–27, 29–31 Prin bunica Ecaterina, Marițica descindea din soții Caradja, o familie proeminentă de fanarioți greci; străbunicul ei a fost Nicolae Caradja, care a slujit ca prinț al Valahului în 1782–1783.Călinescu, pp. 66, 69; Opaschi, pp. 544–545 și Imaginea IV
Deși tatăl ei avea o cocoașă congenitală, ceea ce l-a determinat să trăiască într-o relativă izolare,Popescu-Cadem, p. 19 Marițica a devenit o frumusețe valahă, descrisă în sursele contemporane drept „ca o bijuterie” și „blondă ca un serafin”.Lăcusteanu și Crutzescu, p. 260 După cum a remarcat savantul Constanța Vintilă-Ghițulescu, standardele ei de frumusețe reflectau convențiile secolului al XIX-lea, care puneau în valoare stilul de viață sedentar: în jurnal, Nicolae Golescu a comentat că era „destul de plinuță și destul de blândă”.Vintilă-Ghițulescu, Patimă..., p. 215 Diverse înregistrări mai notează că, la fel ca familia ei paternă, ea avea talent pentru a scrie poezie; opera ei rămâne nepublicată. Și-a petrecut o parte din copilărie în străinătate, forțată de tulburările revoluționare din 1821. Soții Văcărescu au evadat în Principatul Transilvaniei (parte a Imperiului Austriac ), găsindu-și refugiu temporar la Corona (Brașov).Caratașu, pp. 391–392; Popescu-Cadem, p. 19 Ulterior s-au întors în Țara Românească, dar Nicolae a murit la scurt timp după aceea, posibil în timp ce făcea o călătorie de întoarcere la Șcheii Brașovului. Luxița locuia încă în Corona în 1826, când a încercat să-și achite datoriile soțului ei ipotecându-și pământul din Băneasa.Caratașu, p. 391
Căsătoria cu Costache Ghica miniatura|297x297px| Primul soț al Marițicăi, Costache Ghica, într-un desen din 1831 de Constantin Lecca Războiul ruso-turc din 1828 a semnalat o epocă de occidentalizare pentru Principatele dunărene. Ambele țări au rămas sub suzeranitate otomană, dar au fost guvernate direct de Imperiul Rus. Această epocă a Regulamentului Organic, care a sporit prestigiul boierilor mai mici, a permis tineretului orfan să-și concentreze eforturile pe escalada socială. Martor de primă mână a ascensiunii sale matrimoniale, colonelul Grigore Lăcusteanu menționează „orgoliul la superlativ”.Lăcusteanu și Crutzescu, p. 143 „Deșertăciunea” și „cupiditatea nelegată” ei au fost remarcate de memorialistul IG Valentineanu, în timp ce istoricul Constantin Gane a descris-o drept „destul de ambițioasă”. Primul soț al Marițicăi a fost Costache Ghica (1797–1852), membru al puternicei familii Ghica. Nunta lor a avut loc la Bucuresti, la 29 iulie 1834. Se pare că a avut binecuvântarea familiei Băleanu, dar nu și a Luxiței însăși.Andronescu et al., p. 70
Acest aranjament a făcut-o și cumnata a doi principe munteni: Grigore al IV-lea Ghica, care domnise în 1822–1828, și fratele său vitreg, Alexandru al II-lea Ghica, care a urcat pe tron în 1829.Iosipescu și Ionescu, pp. 39–42, 45; Lăcusteanu și Crutzescu, pp. 235–236, 250, 257 Acesta din urmă s-a angajat ca naș al cuplului în timpul ceremoniei de nuntă, în timp ce nașa lor a fost filantropa Zoe Brâncoveanu,Andronescu et al., pp. 70–71 „una dintre cele mai bogate femei din oricare dintre Principatele Dunării”. Roxana Roseti, Vlad Teodorescu, „Prințul rătăcitor”, în Jurnalul Național, 20 martie 2010 Sub regimurile fraților săi, Costache devenise spătar și colonel al miliției muntene, organizată sub supravegherea rusă; a slujit și ca Ban (sau Caimacam) al Olteniei (1827–1828, 1830, 1838), alternând cu celălalt frate vitreg al său, Mihalache Ghica.Lăcusteanu și Crutzescu, pp. 236, 250. Vezi și Iosipescu și Ionescu, p. 41 Mihalache a fost căsătorit cu o altă frumusețe celebră, Catinca Faca-Ghica, prima româncă care a tradus o carte întreagă,Iosipescu și Ionescu, p. 45 a fost cunoscută și pentru infidelitățile sale și a fost pentru o vreme amanta baronului Üxküll, un husar rus.Lăcusteanu și Crutzescu, pp. 120–121, 250; Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți..., p. 98 Potrivit scriitorului Cezar Bolliac, Marițica și Catinca au fost „cea mai frumoasă pereche de cumnate care au fost onorate în societatea bucureșteană în această zi”.Bogdan-Duică (1906), p. 211 Prin legătura cu Mihalache și Catinca, Marițica a devenit mătușa unei alte scriitoare, Dora d'Istria.Bogdan-Duică (1906), p. 211; Călinescu, p. 383; Florea, p. 134; Iosipescu și Ionescu, p. 45; Lăcusteanu și Crutzescu, p. 250; Rizo-Rangabé, pp. 49, 52
Familia a locuit în conacul eclectic Ghica din București, situat chiar în afara Grădinii Cișmigiu. Cuplului i s-au născut patru copii în 1835–1842: fiicele Constanța, Pulcheria și Alexandrina și fiul Mihai Ghica. Emanuel Bădescu, „Teatrul Lyric și istoria casei spătarului Ghica”, în Ziarul Financiar, 17 octombrie 2014Mihai Sorin Rădulescu, „Genealogii. Umbre românești la Ravenna”, în România Literară, nr. 48/2008Rizo-Rangabé, p. 49 Diferiți martori de epocă susțin că Costache era inapt pentru rolurile sale administrative și militare, până la discreditarea guvernului fratelui său.Iosipescu și Ionescu, p. 41 Diplomatul francez Félix Colson îl descrie ca fiind „excesiv de urban, cu manierele propriilor noștri dandi; [...] lipsit de caracter, împietrit în prejudecățile sale, întotdeauna mulțumit de sine”.Lăcusteanu și Crutzescu, p. 236 Lăcusteanu și-a datorat cariera militară lui Costache, care i-a extins o protecție paternă, adoptându-l practic.Lăcusteanu și Crutzescu, pp. 51–53, 61–62 Cu toate acestea, în memoriile sale, el îl descrie pe Ghica drept o „non-entitate”, deoarece controlul efectiv asupra miliției muntene a fost exercitat de un rus corupt, Alexandr Banov.Lăcusteanu și Crutzescu, pp. 60–61