miniatura|O sticlă de lichid colorat etichetată ca o poțiune de dragoste miniatura|O colecție de fiole etichetate ca poțiuni O poțiune (din limba latină potio, însemnând „băutură”) este un lichid „care conține medicamente, otravă sau ceva care se presupune că are puteri magice”. Derivă din cuvântul latin potus care se referă la o băutură sau la „a bea”. Termenul de filtru este folosit, adesea în mod specific pentru o poțiune de dragoste, o poțiune care ar trebui să creeze sentimente de dragoste sau atracție în cel care o bea. De-a lungul istoriei au existat mai multe tipuri de poțiuni pentru nenumărate scopuri. Motivele pentru care se luau poțiuni variau de la vindecarea unei boli, la asigurarea nemuririi și până la încercarea de a induce dragostea. Aceste poțiuni, deși adesea ineficiente sau otrăvitoare, aveau ocazional un anumit grad de succes medicinal, în funcție de ceea ce se dorea să vindece și de tipul și cantitatea de ingrediente folosite. Printre ingredientele populare folosite în poțiuni de-a lungul istoriei se numără musca spaniolă, solanaceele, canabisul și opiul.
În Europa, din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, era un lucru obișnuit să vezi vânzători ambulanți oferind poțiuni pentru diverse afecțiuni, de la frângerea inimii la ciumă, dar fenomenul a fost în cele din urmă interzis, fiind considerat o formă de șarlatanie. Prostituatele, curtezanele, vrăjitorii și moașele reprezentau, de asemenea, câteva ocupații cunoscute pentru distribuirea de poțiuni.
Etimologie Cuvântul poțiune își are originile în cuvântul latin potus, un participiu trecut neregulat al lui potare care însemna „a bea”. Acesta a evoluat la cuvântul potionem (nominativ potio ) însemnând fie „o poțiune, o băutură”, fie o „poțiune otrăvitoare, poțiune magică.” În greaca veche, cuvântul atât pentru medicamente, cât și pentru poțiuni era „pharmaka” sau „pharmakon”. În secolul al XII-lea, francezii aveau cuvântul pocion însemnând „poțiune, băutură, medicament”. Până în secolul al XIII-lea, acest cuvânt a devenit pocioun însemnând „băutură medicinală, doză de medicament lichid sau otravă”.
Cuvântul poțiune poate proveni și din cuvintele spaniole pocion care înseamnă „poțiune” și ponzoña care înseamnă „otravă”. Italienii aveau și ei un cuvânt, pozione, care înseamnă „poțiune”, și, în același timp, otravă. La începutul secolului al XV-lea, în Italia, poțiunea a început să fie cunoscută în mod special ca o băutură magică sau fermecată.
Administratorii de poțiuni Practica administrării de poțiuni a avut o lungă istorie de ilegalitate. În ciuda acestor legi, de-a lungul istoriei au existat mai mulți administratori diferiți de poțiuni.
Șarlatani miniatura| Un medic șarlatan care vinde poțiuni din caravana sa din Irlanda secolului al XIX-lea Escrocii sau șarlatanii se referă la oameni care vând „metode medicale care nu funcționează și au drept scop doar să facă bani”. În Europa, în secolul al XV-lea, era obișnuit să vezi vânzători ambulanți la distanță, care vindeau elixire și poțiuni vindecătoare presupuse magice. În timpul Marii Ciume a Londrei din secolul al XVII-lea, șarlatanii au vândut multe poțiuni false promițând fie remedii, fie imunitate. Deoarece pastilele păreau mai puțin demne de încredere pentru public, poțiunile erau adesea cele mai vândute de șarlatani. Aceste poțiuni includeau deseori ingrediente bizare, cum ar fi aranjamente florale și fumul lemnelor parfumate. Vilbert, un șarlatan din Wessex, era cunoscut pentru că vindea poțiuni de dragoste făcute din inimi de porumbei. Până în secolul al XVIII-lea, în Anglia, era ceva obișnuit ca gospodăriile din clasa de mijloc să dețină poțiuni care pretindeau că pot rezolva o varietate de afecțiuni. Șarlatanismul a atins apogeul în secolul al XIX-lea.
Farmaciști În Marea Britanie din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, farmaciile sau apotecile erau adesea o opțiune mai ieftină și mai accesibilă decât doctorii pentru tratamentul medical. Poțiunile pentru boli distribuite de chimiști erau adesea derivate din ierburi și plante și se bazau pe vechi credințe și remedii.
Înainte de Actul farmaceutic din 1868, oricine putea deveni farmacist sau chimist. Deoarece practica nu era reglementată, poțiunile erau adesea făcute de la zero.
Poțiunile au fost folosite și pentru a vindeca bolile la animale. O poțiune găsită într-o carte de rețete a farmacistului din secolul al XIX-lea ce conținea cretă, rodie și opiu, urma să fie folosită pentru „miei de aproximativ 7 ani”.
Rolul femeilor în distribuirea poțiunilor miniatura| 1773 - pictură cu o vrăjitoare recitând o vrajă peste un cazan În secolele XII-XV a existat o ierarhie strictă în comunitatea medicală din Europa. Medicii bărbați au fost cei mai respectați și plătiți, urmați de femeile apotecare, bărbieri-chirurgi și chirurgi. Femeile erau adesea principala modalitate prin care persoanele care nu își permiteau doctori sau apotecari puteau obține tratament medical. Poțiunile erau un tratament comun de casă făcut de femei, pe lângă ceaiuri sau supe calmante. Atunci când nu puteau să se adreseze unei femei din casă, oamenii moderni timpurii mergeau adesea la femeile înțelepte din satul lor. Femeile înțelepte (care erau adesea presupuse vrăjitoare) aveau cunoștințe în domeniul sănătății și puteau administra poțiuni, loțiuni sau unguente pe lângă rostirea de rugăciuni sau incantații. Acestea erau adesea gratuite sau mult mai ieftine decât poțiunile de la farmacie.
Locurile de muncă limitate pe care le aveau la dispoziție femeile în Europa în secolele XVII-XVIII implicau adesea cunoașterea unor poțiuni, ca o modalitate suplimentară de a obține un venit financiar. Slujbele care implicau adesea vânzarea de poțiuni de dragoste includeau prostituate, curtezane, vrăjitori și moașe. Aceste practici au variat în funcție de regiune. La Roma, până în perioada războaielor civile, singurii medici erau vânzătorii de droguri, vrăjitorii și moașele. În Grecia, curtezanele pensionate creau adesea poțiuni și lucrau ca moașe. Se aștepta deseori ca prostituatele din Europa să fie experte în magie și să administreze poțiuni de dragoste.
Autoadministrare În Evul Mediu și în perioada modernă timpurie, utilizarea poțiunilor pentru a induce sterilitatea și avortul a fost practicată pe scară largă în Europa. Majoritatea poțiunilor abortive au fost făcute folosind ierburi emenagoge (ierburi folosite pentru a stimula menstruația) care au fost menite să provoace o menstruație și să pună capăt unei sarcini. În plus, poțiunile abortive pot fi preparate și prin infuzia unei ierburi sau a unui copac. Salcia era un ingredient comun în aceste poțiuni, deoarece se spunea că provoacă sterilitate. Mai multe texte importante din literatura teologică și juridică a vremii au condamnat această practică, inclusiv legea vizigoților și Biserica.
Multe poțiuni pe bază de plante care conțineau emenagogi nu aveau abortive (substanțe care induc avortul) și erau folosite în schimb pentru a vindeca amenoreea (lipsa menstruației). Există mai multe tipuri diferite de literatură în tradiția umorală care propun utilizarea poțiunilor sau supozitoarelor din plante pentru a provoca menstruația.
Creatori faimoși de poțiuni
Giulia Tofana și Gironima Spana Giulia Tofana (1581-1651) a fost o otrăvitoare italiană, cunoscută drept inventatoarea celebrei otravă Aqua Tofana . Născută în Sicilia, ea a inventat și a început să vândă otrava la Palermo, în Sicilia. Monson, Craig A.: The Black Widows of the Eternal City: The True Story of Rome’s Most Infamous poisoners Ulterior, s-a stabilit la Roma, unde a continuat afacerea, specializându-se în vânzarea de produse pentru femeile aflate în căsnicii abuzive care doreau să devină văduve. Ea a murit în pace în 1651 și a lăsat afacerea fiicei sale vitrege, Gironima Spana, care a extins-o până la o afacere substanțială în anii 1650. Organizația a fost dezvăluită în 1659 și a dus la celebra Procuratura Spana, care a devenit subiect de mitologizare senzațională timp de secole.
Paula de Eguiluz s-a născut în sclavie în Santo Domingo, Republica Dominicană, în secolul al XVII-lea. În zona în care a trăit, bolile au devastat satele și marile orașe. Paula de Eguiluz a decis să cerceteze și să-și găsească propriile remedii pentru aceste maladii. Din acest motiv, este foarte cunoscută pentru implicarea sa în domeniul sănătății și al vindecării.
Odată ce practica ei de vindecare și îngrijire a sănătății a luat amploare, a început să vândă clienților poțiuni și seruri. Afacerea lui Paula de Eguiluz a atras un public și, încet-încet, i-a adus câteva probleme.
Ca urmare a realizărilor de vindecare ale Paulei, aceasta a fost arestată de aproximativ 3 ori. În timpul acestor inchiziții, ea a fost forțată să spună juriului că a făcut vrăjitorie. Ca răspuns la aceste mărturisiri false, ea a fost închisă și biciuită de mai multe ori.
Catherine Monvoisin miniatura| Gravura portret contemporană a vrăjitoarei și otrăvitoarei din secolul al XVII-lea Catherine Monvoison „La Voisin” - Guillaume Chasteau după Antoine Coypel , cunoscută de unii drept La Voisin, s-a născut în anul 1640 în Franța.
Catherine Monvoisin s-a căsătorit cu Antoine Monvoisin, care era bijutier la Paris. Afacerile lui s-au prăbușit și Catherine a trebuit să-și găsească de lucru pentru ca ea și familia ei să supraviețuiască. Își folosea abilitățile pentru a câștiga bani prin talentul ei de a citi oamenii cu foarte mare acuratețe alături de chiromanție.
La Voisin citea horoscoapele oamenilor și făcea avorturi, dar vindea și poțiuni și otrăvuri clienților ei. Munca ei a devenit rapid cunoscută în toată Franța și oamenii au devină rapid clienții ei. În jurul anului 1665, ghicitul ei a fost pus sub semnul întrebării de Ordinul Sfântului Vincențiu de Paul, dar ea a respins rapid acuzațiile de vrăjitorie.
Catherine începea apoi să facă poțiuni, fie că erau pentru dragoste, crimă sau viața de zi cu zi. Poțiunea ei de dragoste era compusă din oase, dinți de cârtiță, sânge uman, gândaci de muște spaniole și chiar mici cantități de rămășițe umane. Predecesorul ei și influența majoră a fost Giulia Tofana .
La 12 martie 1679, Catherine a fost arestată la Notre-Dame Bonne-Nouvelle din cauza unei serii de incidente care o implicau pe ea și poțiunile sale. Ea și-a mărturisit crimele și a spus autorităților majoritatea lucrurilor pe care trebuiau să le știe despre persoanele pe care le-a ucis cu bună știință.
La 22 februarie 1680, La Voisin a fost condamnată la moarte publică în care urma să fie arsă ca rug pentru vrăjitorie.
Jacqueline Felicie a fost judecată în Italia în 1322 pentru practicarea fără licență a medicinei. Ea a fost acuzată că a făcut o muncă de medic pe care o învăță bărbații și că a acceptat un onorariu. Această muncă presupunea „examinarea urinei după aspectul ei fizic; atingerea corpului; și prescrierea de poțiuni, digestive și laxative.” Opt martori au depus mărturie despre experiența și înțelepciunea ei medicală. Cu toate acestea, deoarece nu a urmat o facultate, cunoștințele ei au fost respinse. Jacqueline Felice a fost apoi găsită vinovată, amendată și excomunicată din biserică.
Tipuri populare de poțiuni Emoțiile cum ar fi furia, frica și tristețea sunt universale și, ca atare, poțiuni au fost create de-a lungul istoriei și culturilor ca răspuns la aceste emoții umane.
Poțiunea iubirii miniatura| Un tânăr cumpără de la un vânzător stradal de medicamente o poțiune pentru a induce dragostea Poțiunile de dragoste au fost folosite de-a lungul istoriei și a culturilor. Scandinavii au folosit adesea filtre de dragoste, lucru care este documentat în poemul nordic .