America de Nord Britanică

America de Nord Britanică cuprinde teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord începând cu 1783. a Americii de Nord a început în secolul al XVI-lea în Newfoundland, apoi mai la sud la Roanoke și și, mai substanțial odată cu întemeierea celor Treisprezece Colonii de-a lungul coastei atlantice a Americii de Nord.

Teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord s-au extins mult în legătură cu Tratatul de la Paris (1763), care a încheiat oficial Războiul de Șapte Ani, denumit de coloniile engleze din America de Nord Războiul Francez și Indian, și de către coloniile franceze . Odată cu dobândirea finală a celei mai mari părți a Noii Franțe (), a ajuns mai mult decât dublu ca întindere, iar excluderea Franței a modificat și ea dramatic peisajul politic al continentului.

Termenul a fost folosit pentru a se referi la teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord dinainte de Declarația de Independență a Statelor Unite, cel mai faimos în discursul din 1774 al lui Thomas Jefferson la Primul Congres Continental intitulat: .

Termenul America de Nord Britanică a fost folosit inițial în urma Tratatului de la Paris (1783) care a încheiat Războiul de Independență al SUA și a confirmat independența celor treisprezece colonii ale Marii Britanii care au format Statele Unite ale Americii. Termenii America Britanică și America de Nord Britanică au continuat să fie folosiți pentru teritoriile păstrate de britanici în America de Nord, dar termenul America de Nord Britanică a ajuns să fie folosit mai consecvent în legătură cu provinciile care aveau să formeze în cele din urmă Dominionul Canadei, în urma (1839), denumit pe scurt Raportul Durham.Lord Durham, 1839.

Dominionul Canadei a fost format în temeiul , denumit și Legea Constituțională din 1867. În urma acordat Legii BNA, trei dintre provinciile Americii de Nord Britanice (New Brunswick, Nova Scotia și Provincia Canadacare avea să devină provinciile canadiene Ontario și Quebec) s-au alăturat pentru a forma „Un singur dominion sub coroana Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, cu o Constituție similară ca principiu celei a Regatului Unit,” la , data Confederării Canadei.

Insula Bermuda din Atlantic (administrată inițial de și, împreună cu Bahamas, considerată împreună cu America de Nord înainte de 1783), a fost grupată de la acea dată împreună cu până la formarea Dominionului Canadei în 1867 și, ulterior, în general, cu coloniile (deși Biserica Anglicană a continuat până în 1919 să plaseze Bermuda sub conducerea ).

Pe durata sa, America de Nord Britanică a cuprins teritoriile coloniale ale Imperiului Britanic din America de Nord, între 1783 și 1907, fără a include Caraibele. Aceste teritorii le includ pe cele care formează Canada actuală, precum și, integral sau în mare parte, șase state din vestul mijlociu al SUA (Ohio, Indiana, Illinois, Michigan, Wisconsin și partea de nord-est a Minnesotei), care s-au format din Teritoriul de Nord-Vest, și mari părți din Maine, care fuseseră inițial pe teritoriul francez al Acadiei.

Diviziunile politice legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/e0/1747_Bowen_Map_of_North_America_-_Geographicus_-_NorthAmerica-bowen-1747.jpg/250px-1747_Bowen_Map_of_North_America_-_Geographicus_-_NorthAmerica-bowen-1747.jpg|miniatura|250x250px| America de Nord Britanică cca. 1747 legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/8/86/Map_of_territorial_growth_1775.jpg/230px-Map_of_territorial_growth_1775.jpg|dreapta|miniatura| America de Nord Britanică în 1775; cele Treisprezece Colonii sunt arătate cu roșu. Când Regatul Angliei și-a început eforturile de a coloniza America de Nord la sfârșitul secolului al XVI-lea, a ignorat vechea revendicare a Spaniei de suveranitate asupra întregului continent (pretenția similară a Spaniei asupra întregii Americi de Sud a fost respinsă când Papa a împărțit-o între acesta și Portugalia prin Tratatul de la Tordesillas din 1494). Zona de colonizare a Spaniei era însă oricum limitată doar la părțile foarte sudice ale Americii de Nord și metropola spaniolă nu avea capacitatea de a-și impune suveranitatea. Ignorând, la fel ca și Spania, suveranitatea popoarelor indigene, Anglia a revendicat întregul continent (deși granițele sale de vest și de nord nu erau încă clare), pe care l-a numit Virginia în onoarea reginei fecioare, Elisabeta I.

Prima colonizare reușită a Angliei în America de Nord a fost , înființat de în 1607, a doua fiind apoi arhipelagul Bermudelor din Oceanul Atlantic, adăugat la teritoriul aceleiași companii în 1612 (compania ocupa arhipelagul încă de la naufragierea în 1609 a navei sale emblematice, ). În 1606 s-au organizat două zone de colonizare în America de Nord, numele Virginia ajungând să se refere la zona de sud, între paralele de 34° și 41° latitudine nordică, administrate de Virginia Company din Londra. Forma scurtă a numelui acelei companii era de fapt London Company, dar a ajuns să fie cunoscută în mod popular sub numele de Virginia Company. Zona de colonizare nordică, care se întindea până la 45° latitudine nordică (o zonă care avea să fie cunoscută sub numele de New England), urma să fie administrată și colonizată de (sau Plymouth Company), care a înființat Colonia Popham în ceea ce este astăzi Maine în 1606, dar aceasta a fost abandonată rapid și teritoriul Plymouth Company a fost absorbit în cel al London Company.

De-a lungul secolului al XVII-lea, denumirea de Virginia s-a referit doar la entitatea care este astăzi statul Virginia din Statele Unite ale Americii, zonele ulterioare de colonizare de pe continent fiind considerate colonii separate cu propriile lor administrații locale și toate în mod colectiv denumite America (mai rar America de Nord). Regatul Angliei (inclusiv Principatul Țării Galilor) și Regatul Scoției au rămas țări separate până la unificarea lor în 1707 pentru a forma Regatul Marii Britanii. Încercările Scoției de a-și stabili propriile colonii în America de Nord și America Centrală înainte de 1707 au fost de scurtă durată, dar Anglia a adus posesiuni transatlantice substanțiale în noua țară unită. Din acel moment, America engleză a devenit America britanică. În 1775, în ajunul Revoluției Americane, America Britanică cuprindea teritoriile din emisfera vestică de la nord-est de Noua Spanie, cu excepția insulelor și teritoriilor revendicate de . Acestea erau:

Bermude

(Estul și , administrate separat)

Nova Scotia

Țara lui Rupert (teritoriul ) (mai târziu Insula Prințul Eduard) Cele Treisprezece Colonii (fiecare administrată separat, care vor deveni în curând Statele Unite): Colonia Connecticut Colonia Delaware Provincia Georgia Provincia Maryland Provincia Golful Massachusetts Provincia New Hampshire

Provincia New York

Colonia Virginia

Bermuda Insulele Somers, sau Bermudele, au fost ocupate de de când nava amiral a acesteia, , a naufragiat acolo în 1609, iar arhipelagul a fost adăugat oficial pe teritoriul companiei în 1612, apoi administrat de o companie separată din ea, the , până în 1684, dar a menținut legături strânse cu Virginia și Colonia Carolina (care fuseseră ulterior colonizate din Bermuda sub conducerea lui în 1670). Guvernul britanic a grupat inițial Bermudele cu America de Nord (arhipelagul este la aproximativ la est-sud-est de , Carolina de Nord, Cape Point de pe Insula Hatteras fiind cel mai apropiat loc de debarcare); sud de insula Cape Sable, Nova Scotia; nord-est de Cuba și nord de Insulele Virgine Britanice. legătură=//upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c1/Military_Governors_and_Staff_Officers_in_British_North_America_and_West_Indies_1778_and_1784.jpg/220px-Military_Governors_and_Staff_Officers_in_British_North_America_and_West_Indies_1778_and_1784.jpg|stanga|miniatura| Guvernatori militari și ofițeri de stat major în garnizoanele din America de Nord Britanică și Indiile de Vest 1778 și 1784 Deși , care aveau legături strânse de sânge și comerț cu coloniile continentale din Sudul SUA de astăzi (în special Virginia și Carolina de Sud), au înclinat spre a-i susține pe rebeli la începutul Războiului de Independență al SUA, controlul Atlanticului înconjurător de către Royal Navy a făcut să nu existe nicio probabilitate a coloniei de a se alătura revoltei. Deși rebelii au fost aprovizionați cu nave și praf de pușcă de către bermudeni, corsarii bermudeni s-au orientat în curând asupra navelor rebele. După recunoașterea de către guvernul britanic a independenței celor treisprezece colonii continentale rebele în 1783, Bermuda a fost grupată regional de către guvernul britanic cu și Newfoundland și Labrador și, pe scară mai largă, cu America de Nord britanică.

După război, Marina Regală a petrecut doisprezece ani cartografiind bariera de corali din jurul Bermudelor pentru a descoperi canalul care permitea accesul la laguna din nord, și . Odată ce acesta a fost localizat, a fost înființată o bază (inițial la , înainte de construcția ) în 1794, când vice-amiralul , comandantul șef al noii , au înființat prima la Rose Hill, St. George's. În 1813, arealul comandat de acesta a redevenit Stația Americii de Nord, după ce Indiile Occidentale au fost arondate , iar în 1816 a fost redenumită în Stația Americii de Nord și Lacurilor Canadei. Cartierul general a fost inițial în Bermuda pe timpul iernii și în Halifax pe timpul verii (ambele au fost desemnate ca , împreună cu Gibraltar și Malta), dar Bermuda a devenit sediul stației pe tot parcursul anului în 1821, când zona acoperită a devenit Stația America de Nord și Indiile Occidentale.Marilyn Gurney, The Kings Yard, Maritime Command Museum, Halifax. a fost în cele din urmă transferat la în 1907.The Andrew and The Onions: The Story of The Royal Navy in Bermuda, 1795–1975, by Lieutenant-Commander B. Ian D. Stranack.

Înainte de 1784, a fost plasată sub ordinele comandantul militar al Americii din New York în timpul Războiului de Independență al SUA. O mică garnizoană de infanterie a existat între 1701 și 1768, alături de miliție, iar o parte a Batalionului Garnizoanei Regale fusese staționată acolo în 1778, dar acel batalion a fost desființat în Bermuda în 1784. Garnizoana militară obișnuită a fost reînființată în Bermuda în 1794 dintr-o parte a Regimentului 47 Infanterie al Armatei Britanice, iar Board of Ordnance a amplasat și el acolo o companie invalidă a la scurt timp după aceea. Garnizoana din Bermuda urma să facă parte din Comandamentul Nova Scotia până în 1869 (în 1815, generalul locotenent Sir George Prevost era căpitan general și guvernator șef în și peste provinciile Canadei Superioare, Canadei Inferioare, Nova Scotia și New Brunswick, și mai multor dependențe ale acestora, vice-amiral al acelorași, general-locotenent și comandant al tuturor forțelor Majestății Sale în respectivele provincii Canada Inferioară și Canada Superioară, Nova Scotia și New-Brunswick și diferitele lor dependențe și în insulele Newfoundland, Prințul Edward, Cape Breton și Bermude etc. etc. Sub Prevost, personalul armatei britanice din provinciile Nova-Scotia, New-Brunswick și dependențele acestora, inclusiv insulele Newfoundland, Cape Breton, Prințul Edward și Bermuda se aflau sub comanda generalului-locotenent Sir John Coape Sherbrooke. Sub Sherbrooke, Garnizoana Bermuda se afla sub controlul imediat al guvernatorului-locotenent al Bermudei, generalul-maior George Horsford), și a fost extins foarte mult în timpul secolului al XIX-lea, atât pentru a apăra colonia ca bază navală, cât și pentru a lansa operațiuni amfibii împotriva coastei atlantice a Statelor Unite în orice război care ar putea izbucni.