Cenzura în URSS a fost controlul exercitat de organele statului și Partidului Comunist din Uniunea Sovietică asupra conținutului și difuzării informațiilor, inclusiv a lucrărilor tipărite, a producțiilor muzicale și scenice, lucrări de pictură, lucrări cinematografice și fotografice, emisiuni de radio și televiziune, având ca scop suprimarea oricăror sursele de informare alternative la cele oficiale, să restricționeze sau să împiedice diseminarea ideilor și informațiilor considerate dăunătoare sau nedorite.

Sistemul de cenzură politică generală includea diverse forme și metode de control ideologic și politic - pe lângă cele directe (interzicerea publicării, intervenția cenzurii, respingerea manuscriselor), se aplicau o serie de metode indirecte legate de politica de personal, de editare, de drepturi de autor.

Funcțiile de control al cenzurii au fost încredințate unor instituții speciale ale statului. Cenzura controla toate canalele oficiale interne de distribuție a informațiilor: cărți, periodice, radio, televiziune, cinema, teatru, informațiile venite din exterior (bruierea posturilor de radio străine care emiteau în limbile popoarelor din URSS, controlul scrupulos al materialelor tipărite în presa străină cu teme antisovietice). A existat, de asemenea, o autocenzură generalizată.

Principalele obiecte ale cenzurii erau așa-numita „propagandă antisovietică” (care includea tot ceea ce nu se conforma cu percepțiile ideologice curente), secretele militare și economice (de exemplu, informații despre centrele de detenție și hărțile topografice), informații negative despre starea de lucruri din țară (dezastre, probleme economice, conflicte interetnice, fenomene sociale negative etc), ca și informațiile care ar fi putut da naștere la agitație și dezordini nedorite.

Cenzura în SSR a fost în primul rând ideologică. Unii cercetători notează că cenzura sovietică nu a împiedicat de cele mai multe ori difuzarea unor scene violente, dacă acestea erau în concordanță cu atitudinile ideologice curente - de exemplu, demonstrarea distrugerii dușmanilor regimului sovietic sau denunțarea atrocităților inamicului, dar, în același timp, alți cercetători susțin că de-a lungul întregii perioade a istoriei audiovizualului sovietic nu a existat o astfel de problemă precum impactul negativ al imaginilor cu violență în emisiunile de televiziune

Majoritatea cercetătorilor remarcă natura totalitar a cenzurii sovietice și subordonarea autorităților de cenzură controlului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Activiștii pentru drepturile omului au susținut că practicile de cenzură încălcau obligațiile internaționale ale URSS.

Există opinii diferite cu privire la existența cenzurii informațiilor științifice și tehnice. Un cenzor de rang înalt, Vladimir Solodin, susținea că „cenzura nu a controlat niciodată literatura tehnică și literatura științifică”, dar o serie de cercetători scriu că domenii științifice întregi precum fizica nucleară, psihologia, sociologia, cibernetica, biologia, genetica au fost interzise sau cenzurate În plus, operele autorilor individuali au fost interzise indiferent de forma și conținutul lor..

Potrivit expertului în securitate informațională N.V. Stolyarov, în URSS exista o „prezumție a secretului de stat” și o „înstrăinare a instituției secretului de societate”. Ca urmare, funcționarea acestei instituții „nu a fost supusă unei analize critice serioase”..

Istoric

Contextul istoric

Interdicția de a citi anumite cărți a apărut în Rusia încă de la Creștinarea Rusiei Kievene (primul index al cărților interzise care a supraviețuit datează din 1073).

Cenzura propriu-zisă, mai întâi religioasă și apoi laică, a existat în Țaratul Rusiei și mai apoi în Imperiul Rus încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când a început aici tipărirea cărților. Până în ultimul sfert al secolului al XVIII-lea, a existat un monopol de facto al statului în domeniul tipăririi de cărți . „Epoca de teroare a cenzurii”, sau „cei șapte ani întunecați”, este menționată ca fiind ultimii ani ai domniei lui Nicolae I (1848-1855). Istoricul rus Arlen Blium a scris că există multe asemănări între metodele de cenzură din această perioadă și cele ale cenzurii comuniste .

Unul dintre cei mai notabili denunțători ai cenzurii din acea vreme a fost Mihail Saltîkov-. În ciuda tuturor impedimentelor, în perioada 1901-1916, în Rusia au fost tipărite 14 mii de periodice, dintre care 6.000 în Petersburg și Moscova. După cum scrie profesorul eston Pavel Reifman, cenzura în Rusia pre-revoluționară era dură, dar „în Uniunea Sovietică a căpătat o nouă calitate, a devenit atotcuprinzătoare, atotputernică”.

Introducerea cenzurii în Rusia sovietică și justificarea ei Cenzura severă a fost introdusă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice la scurt timp după preluarea puterii. Tipografiile au fost confiscate, iar tipărirea ziarelor "burgheze" a fost oprită. V. I. Lenin a spus: „Am mai declarat că vom închide ziarele burgheze dacă vom lua puterea în mâinile noastre. A tolera existența acestor ziare înseamnă să încetezi să mai fii socialist”.

Încă din 27 octombrie (stil vechi) / 9 noiembrie (stil nou) 1917, Sovnarkom a emis un „Decret privind presa”, prin care au fost închise ziarele: care cheamă la rezistență deschisă sau nesupunere față de guvernul muncitorilor și țăranilor; care semăna confuzie printr-o denaturare vădit calomnioasă a faptelor; care solicită acte cu caracter vădit penal. Publicațiile care se opuneau bolșevicilor au comparat decretul de presă cu regulile din 1890 ale cenzurii țariste și au subliniat asemănările de conținut ale acestora. Pe baza „Decretului privind presa”, peste 470 de ziare de opoziție au fost închise sau și-au încetat existența între octombrie 1917 și iunie 1918..

La 4 (17) noiembrie, Comitetul Executiv Central al întregii Rusii a adoptat, cu majoritate de voturi, o rezoluție a fracțiunii bolșevice care susținea politica de presă a Sovnarkomului. Pe 6 (19) noiembrie, o reuniune a comisarilor sindicatului muncitorilor tipografi|, condusă de menșevici, a decis să înceapă o grevă generală pentru a protesta împotriva închiderii ziarelor. Comitetele centrale ale Partidelor Menșevic și Socialist Revoluționar, ale Dumei orașului Petrograd și Sindicatului muncitorilor tipografi au înființat „Comitetul pentru lupta pentru libertatea presei”. Cu toate acestea, greva a eșuat pentru că nu a fost susținută de majoritatea muncitorilor din tipografie.

La 8 noiembrie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului a emis un decret „Cu privire la monopolul asupra tipăririi anunțurilor publicitare”, conform căruia numai publicațiile guvernamentale puteau tipări reclame. Acest decret a privat toate celelalte mijloace de informare în masă de venituri în numerar.

Pe 28 ianuarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului a adoptat un decret „Cu privire la Tribunalul Revoluționar al Presei”, conform căruia „discursurile contrarevoluționare” erau pedepsite cu sancțiuni care mergeau de la amenzi și închiderea ziarului până la privarea de drepturi politice sau de libertate. Tribunalul avea puterea de a închide publicațiile care „răspândesc informații false”. Tribunalele presei au funcționat până în mai 1918.

Pe martie 1918, Sovnarkom a adoptată decretul „Cu privire la controlul în întreprinderile cinematografice”, prin care industria cinematografică privată era subordonată sovietelor locale, iar în august 1919 întreaga industrie fotografică și cinematografică a fost naționalizată.

În perioada 1918-1919, toate tipografiile private și industria hârtiei au fost naționalizate , astfel că nu mai puteau apărea organe de presă fără permisiunea guvernului. Baza legală a acestei decizii a fost rezumată în Constituția RSFSR din 1918, care garanta libertatea de exprimare doar muncitorilor și țăranilor săraci, dar nu și celorlalte clase sociale.

Partidul Comunist de guvernământ din URSS a proclamat „unitatea socio-politică și ideologică a societății”, iar pluralismul ideologic a fost respins din principiu:

În volumul 46 al celei de-a doua ediții a Marii Enciclopedii Sovietice (1957), în articolul „Cenzura” se preciza:

În ediția a 3-a a Marii Enciclopedii Sovietice (1969-1978), în articolul "Cenzura" se preciza deja

Potrivit lui doctorului în istorie Alexandr Moiseievici Nekrici, scopul cenzurii sovietice era „de să creeze nouă memorie colectivă a poporului, să arunce la gunoi amintirile a ceea ce s-a întâmplat în realitate, să excludă din istorie tot ceea ce nu corespunde sau respingea direct pretențiile istorice ale PCUS”..

Cenzura militară și controlul politic al OGPU Odată cu izbucnirea războiul civil, a fost introdusă cenzura militară pe teritoriul țării controlat de Armata Roșie, care se ocupa de toate informațiile legate de chestiuni militare. La început Revvoensoviet și Comisariatul Poporului pentru Poștă și Telegraf al RSFSR. Începând cu anul 1921 toate funcțiile cenzurii militare au fost transferate la CEKA (mai târziu OGPU).

Pe 21 iunie 1918, Lev Troțki, președintele Sovietului Militar Revoluționar al Republicii, a aprobat „Regulamentul pentru cenzura militară a ziarelor, revistelor și a tuturor lucrărilor de presă” și „Lista informațiilor supuse examinării preliminare”. De asemenea, a fost elaborată o „Instrucțiune pentru cenzorii militari” și a fost creat un departament de cenzură militară în cadrul departamentului operațional al Sovietului Militar Revoluționar. Pe 23 decembrie a fost emis un nou „Regulament privind cenzura militară”. Ca parte a acestei reglementări, au fost înființate departamente de cenzură militară. Regulamentul a fost perfecționat și îmbunătățit anual.

Pe 10 august 1920, Sovietul Militar Revoluționar (Revvoensoviet) a adoptat un document conform căruia toate redacțiile ziarelor, editurilor, a celor care publicau fotografii etc trebuiau „să prezinte cenzurii militare preliminare, în două exemplare ..., toate tipăriturile destinate publicării (cu excepția formularelor cu antet, registrelor comerciale și altele asemenea), iar la publicare să trimită Biroului Cenzurii Militare câte două exemplare din fiecare dintre tipăriturile revizuite de cenzura preliminară”. „Toți editorii de filme, atunci când lansează un nou film, trebuie să invite un reprezentant al cenzurii militare la o proiecție de probă” . În același timp, funcțiile de cenzură militară ale oficiilor poștale, ziarelor și telegrafelor au fost transferate la Divizia Specială a Ceka. Transferul complet al tuturor funcțiilor cenzurii militare către Ceka a fost finalizat în august 1921..

Pe 21 decembrie 1921 a fost înființat în cadrul OGPU departamentul de control politic, care se ocupa de cenzurarea corespondenței poștale și telegrafice. Atribuțiile acestui serviciu erau mai largi decât cele ale cenzurii militare desființate: pe lângă cenzurarea și confiscarea corespondenței, membrii acestui serviciu au monitorizat activitatea tipografiilor, și librăriilor, au examinat publicațiile tipărite, produsele tipografice și cinematografice importate sau exportate din țară, începând cu 8 martie. 1922 a exercitat un control politic asupra activităților teatrelor și cinematografelor 21 decembrie 1921 și în cadrul OGPU a fost organizat un departament de control politic, care se ocupa de perusal corespondența poștală și telegrafică. Competențele acestui departament erau mai largi decât cele ale cenzurii militare care a fost desființată puțin mai devreme: pe lângă citirea și confiscarea corespondenței, angajații acestui serviciu monitorizau activitatea tipografiilor, librăriilor, cercetau publicațiile tipărite importate și exportate din țara, tipografie și produse cinematografice. Din 8 martie 1922 a exercitat un control politic asupra activităților teatrelor și cinematografelor . Din 21 iunie 1922, Departamentul de Control Politic a fost condus de Boris Etingof, iar de la 1 mai 1923 a fost înlocuit de Ivan Surta .