miniatura|Expresii faciale de resentiment. Resentimentul (din ) reprezintă, în filozofie și psihologie, o formă de ranchiună amestecată cu ostilitate față de ceea ce este identificat ca fiind cauza unui rău suferit mai demult sau a unei frustrări mai vechi. Un sentiment de slăbiciune, de inferioritate sau poate de gelozie față de această „cauză” generează o reacție de respingere sau de agresiune. Resentimentul conduce uneori la căutarea unui țap ispășitor, după o logică analizată în special de antropologul René Girard (1982).René Girard, Le bouc émissaire, Grasset, Paris, 1982.
Definiție și tipologii Adesea autojustificat,R. Jay Wallace, Resentment, Value, and Self-Vindication: Making Sense of Nietzsche’s Slave Revolt in Nietzsche and Morality, 2007, pp. 110-137. resentimentul poate viza relația dintre doi indivizi, dintre un individ și una sau mai multe instituții, dintre un individ și unul sau mai multe sisteme percepute ca fiind surse de nedreptate, inegalitate socială și corupție, precum și relația dintre două comunități umane.
În acest din urmă caz, el poate „justifica” perioade lungi de conflict, precum Războiul de 100 de Ani dintre Franța și Anglia, războaiele religioase, războaiele tribale, conflictele care au dus la războaiele mondiale și la Holocaust, Ressentiment et Apocalypse. Essai sur l'antisémitisme nazi, Le Seuil, Paris, 2010. și milenii de neînțelegeri sau chiar de persecuții între grupuri etnice sau religioase,, Le ressentiment dans l’histoire: Comprendre notre temps, vol. 211, Odile Jacob, 2007. o stare anumită de anarhism,Saul Newman, „Anarchism and the politics of ressentiment”, în Theory & Event, vol. 4, nr. 3, 2001. ideologii populisteÉric Fassin, Populisme: le grand ressentiment, Éditions Textuel, 2017. și chiar și unele forme de mesianism. și Frédérique Langue, „Ressentiment et messianisme du temps présent vénézuélien”, în Le Passé des émotions. D'une histoire à vif Amérique latine et Espagne, PUR, Rennes, 2014, pp. 121–142.
Ideologiile, indivizii sau mișcările sociale pot crea, dezvolta și/sau direcționa și instrumentaliza resentimente. Acest lucru are loc, în special, prin folosirea mediatizării rapide și simplificatoare a punctelor de vedere, făcută posibilă de mass-media audiovizuală a secolului al XX-lea și, de la începutul secolului al XXI-lea, de rețelele de socializare în care resentimentele alimentează troli, știri false și alte dialoguri ale surzilor în care, potrivit lui , argumentele „sunt puse în slujba unei negări a responsabilității, a unei disculpări și a unei justificări de sine”. În aceste contexte resentimentul a devenit uneori, potrivit lui Antoine Grandjean și Florent Guénard, o „pasiune socială (...) «pasiune irațională», «expresie a neputinței», «dorință deghizată»... ”Antoine Grandjean și Florent Guénard, Le ressentiment, passion sociale, PUR (Presses universitaires de Rennes), 2012. și chiar, potrivit lui Angenot, un ansamblu de forme noi de retorică.
Psihologie
Cauze Resentimentele pot apărea într-o varietate de situații, incitând stima de sine și generând o senzație de nedreptate sau umilire. Situațiile în care resentimentele apar cel mai adesea sunt: incidente umilitoare în public, cum ar fi maltratarea fără posibilitatea de a răspunde la aceasta, acte de discriminare sau prejudecăți, invidie, gelozie, senzația de a fi abuzat sau batjocorit de cei din jur și senzația de a fi muncit din greu și de a nu-i fi recunoscute meritele în timp ce alții au obținut acea recunoaștere fără a depune prea mult efort. Resentimentele pot apărea și în situația unei respingeri sociale sau interpersonale, în mod deliberat umilitoare, sau în situația perceperii unei nedreptăți generate de anumite contradicții ale neoliberalismului.
Semne dreapta|miniatura|200x200px| Expresie facială furioasă care poate exprima resentimente. Spre deosebire de emoțiile de bază, resentimentul nu are nicio trăsătură facială prin care să poată fi exprimat. Cu toate acestea, anumite expresii fizice, cum ar fi încruntarea sprâncenelor, pot fi asociate cu emoții asemănătoare resentimentului precum furia și invidia.
Resentimentul poate fi autodiagnosticat prin unele semne precum nevoia de control emoțional. De asemenea, poate fi diagnosticat în timpul stărilor emoționale de agitație sau de respingere printr-o depresie inexplicabilă, un raționament repetitiv, o stare de furie fără motiv aparent, coșmaruri sau alte vise perturbatoare cu privire la unul sau mai mulți indivizi din anturaj. .
insistă asupra faptului că resentimentele individuale sunt asociate întotdeauna cu exprimarea nemulțumirilor, pe care el le consideră a fi diversiuni narcisiste ale dorinței de dreptate sau de răzbunare. Potrivit lui, „nemulțumirea repetată devine modul exclusiv de contact cu lumea, totul se raportează la ea, ea servește ca piatră de încercare și grilă hermeneutică. Ea oferă o rațiune de a fi și un mandat social care îți permit, totuși, să nu ieși niciodată din tine însuți. Nemulțumirea determină un fel de particularizare a universalităților etice și civice, o diversiune etno-egotistă a valorilor. Nemulțumirea este cultivată pentru sine, masa nemulțumirilor se umflă, -- de la umilință la eșec și în confruntare cu Ceilalți, -- și ocupă întregul orizont mental. Ființa resentimentară este atât de preocupată de nemulțumirile sale, încât îi este greu să-și imagineze că interlocutorii săi nu sunt stăpâniți de aceleași obsesii (...) Resentimentul devine «o a doua natură»”.
Efecte Resentimentul individual este mai puternic atunci când este îndreptat către o persoană apropiată sau intimă. O rană, emoțională sau fizică, provocată de un prieten apropiat sau de o persoană dragă poate genera un sentiment de trădare și poate avea un impact profund. . Individul afectat se poate simți deranjat, anormal de nervos, atunci când se gândește la sau se întâlnește pe stradă cu cel sau cei despre care crede că i-au făcut rău și are sentimente de furie și ură față de acest individ sau acești indivizi; resentimentele se pot intensifica atunci când individul (sau indivizii vizați) este fericit sau felicitat.
Resentimentul devine patologic și debilitant emoțional atunci când nu este rezolvat prin acțiune, acceptare, iertare sau reconciliere; el ajunge în cele din urmă să provoace o atitudine cronic cinică, ostilă și sarcastică, o sursă de suferință morală, care se răsfrânge în respingerea și denigrarea celorlalți, împiedică relațiile sociale armonioase, provoacă conflicte greu de surmontat, reduce încrederea în ceilalți și întreține o lipsă de încredere în sine. Aceste efecte negative pot escalada până la întreruperea comunicării cu ceilalți, despre care individul vexat presupune că i-au făcut rău sau s-au comportat hreșit în relație cu el. Izolarea socială care rezultă poate genera, la rândul său, resentimente noi. . Potrivit lui Marc Angenot, resentimentul devine apoi mai mult decât o formă ideologică, adică un modus vivendi.
Atunci când resentimentele afectează un grup, ele pot alimenta cu ușurință ideologii care se autosusțin, deoarece sunt limitate de impasuri și interdicții logice, potrivit cărții Les idéologies du ressentiment (1997) a lui Marc Angenot, care urmărește să identifice definiția și originile resentimentelor și să realizeze „o fenomenologie și o euristică a resentimentelor însoțite de reflecții și ipoteze asupra situației culturale contemporane”; Angenot și alții au constatat urme sau semne de resentimente în cadrul feminismului,Marion Tapper, „Ressentiment and power: Some reflections on feminist practices”, în Nietzsche, feminism and political theory, Routledge, 2002, pp. 144-157. ecologismului, populismului și anumitor mișcări naționaliste (care pot cultiva împreună sentimente de nesiguranță și resentimente).Liah Greenfeld, „The formation of the Russian national identity: the role of status insecurity and ressentiment”, în Comparative studies in society and history, 32 (3), 1990, pp. 549-591. Acest punct de vedere a provocat un răspuns: un eseu intitulat „Au-delà du ressentiment: réplique à Marc Angenot” („Dincolo de resentimente: răspuns lui Marc Angenot”), scris de Jacques Pelletier în 1996.
Filozofie Cuvântul franțuzesc ressentiment, derivat din verbul ressentir („a resimți”), este o formă nouă a cuvântului recentement, devenit ulterior resentement, și a semnificat mai întâi „amintirea cu ranchiună, cu animozitate”, singurul sens care s-a păstrat până astăzi. De la sfârșitul secolului al XVI-lea până în secolul al XVII-lea cuvântul „resentiment” a semnificat o senzație morală: „experimentarea unei dureri”. Apoi a avut, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, sensul de „sentiment experimentat ca reacție”.Frédéric Godefroy, Lexique comparé de la langue de Corneille et de la langue du jusqu'à nos jours, tome II, Librairie académique Didier et Cie, Paris, 1862. Astăzi, acest substantiv specializat pentru „ranchiună” nu mai are o raport semantic cu verbul din care derivă.
Friedrich Nietzsche Resentimentul este unul dintre conceptele filozofice ale filosofului german Friedrich Nietzsche. Folosirea acestui termen de către Nietzsche își are probabil originea în opera gânditorului danez Kierkegaard. Termenul a fost preluat apoi de Max Scheler.Marc Scheler : L'Homme du ressentiment, trad. fr. 1950. Potrivit celor afirmate de Nietzsche în Genealogia moralei (1887), resentimentul este o perversiune morală care își are originea în vechiul conflict cultural și religios dintre romani și evrei și stă la baza apariției idealului ascetic. În opinia filozofului german, ființele resentimentare sunt o rasă de oameni pentru care „adevărata reacție, cea a acțiunii, este interzisă și poate fi compensată doar prin intermediul unei răzbunări imaginare”.Friedrich Nietzsche, Généalogie de la morale, trad. P. Wotling, Livre de poche, Paris, 2000. Nietzsche leagă astfel resentimentul de ceea ce tot el numește „morala sclavilor”, care este constituită în esență din resentimente, printr-un nu creator. Astfel, ființa resentimentară este profund reactivă, adică se află într-o situație de neputință care generează frustrare. Fiecare om, oricine ar fi, căruia îi este interzis să acționeze și care se află, prin urmare, într-o stare de neputință, este afectat de resentimente: adică este obligat să sufere imposibilitatea de a se exterioriza.Forța individului constă în depășirea acestei stări (care devine atunci doar o stare temporară), ca atunci când cineva învinge dorința de răzbunare.
Slăbiciunea constă, dimpotrivă, în neputința depășirii acestei stări (de exemplu, atunci când dorința de răzbunare devine o obsesie sau când regretarea unei acțiuni devine o tortură morală care „înlănțuiește” gândul), iar subiectul își transformă apoi frustrările în avantajul său, găsind justificări pentru neputința sa, prin negare și inversare axiologică. Această dorință de a găsi justificări caracterizează tocmai mentalitatea de „sclav”, potrivit lui Nietzsche. O astfel de mentalitate resentimentară se regăsește, de exemplu, în ideologiile care se definesc prin raport cu un „dușman” real sau presupus: inamicul (cauza neputinței) este judecat ca fiind cauza prejudiciului suferit, iar, prin contrast, celui care suferă acel prejudiciu i se atribuie o superioritate morală imaginară. Nietzsche rezumă acea idee astfel:O variantă idealistă este:Filozoful evreu francez Vladimir Jankélévitch îi răspunde lui Nietzsche:
Dugald Stewart Pentru , autorul cărții Elements of the Philosophy of the Human Mind (1792), resentimentul este, după caz, instinctiv sau deliberat.
Gilles Deleuze