Testamentul francez (franceză: Le Testament français; engleză: Dreams of my Russian summers) este un roman francez de Andrei Makine, publicat inițial în 1995. A câștigat două prestigioase premii franceze, Prix Goncourt și Prix Médicis. Romanul este scris la persoana întâi și relatează povestea fictivă a amintirilor și experiențelor unui băiat cu bunica sa franceză în Uniunea Sovietică din perioada anilor 1960-1970.
Rezumat
Cartea începe cu naratorul răsfoind fotografii vechi ale rudelor sale în casa bunicii din Saranza, un oraș rusesc fictiv aflat la granița stepei.A nu se confunda cu satul Saranza din Iran Bunica, Charlotte Lemonnier, intră și începe să le vorbească băiatului și surorii lui despre fotografii și amintirile ei. Romanul este caracterizat de astfel de povești: amintirile lui Charlotte și ale naratorului, împletindu-se astfel încât textul curge prin viața lor ca într-un vis. Diferența dintre trecutul francez al lui Charlotte și prezentul sovietic provoacă conflicte în identitatea de sine a băiatului, deoarece romanul explorează ambele părți ale moștenirii sale.
Charlotte începe romanul transportându-și nepoții în „Atlantida” franceză din timpul inundațiilor din Parisul anului 1910. Așa se naște dorința naratorului de a afla totul despre acest misterios trecut francez. Printre povești, el descrie orașul Saranza. Este un oraș liniștit aflat la marginea stepei rusești, plin cu izbe vechi, căsuțe tradiționale rusești făcute din bușteni. Orașul apare ca un amestec ciudat între aceste relicve din trecut și stilul noului regim, care renunță la orice design în exces sau fără rost, reprezentând tema ciocnirii dintre trecut și prezent.
La sosirea toamnei, băiatul narator și sora lui se întorc în orașul lor natal, un oraș industrial fără nume, în stil stalinist, pe malul fluviului Volga. El se readaptează rapid la ritmul vieții rusești cu școala și exercițiile paramilitare. Însă începe să fie derutat de imaginile conflictuale ce i-au fost prezentate: imaginea franceză romanțioasă a țarului Nicolae al II-lea descris de bunica sa versus „Nicolae cel Sângeros” cum i-a fost predat la școala sovietică.
Narațiunea dezvăluie mai multe despre viața timpurie a lui Charlotte. După moartea tatălui ei Norbert, mama ei văduvă Albertine devine depresivă, călătorind des la Paris doar pentru a insista să se întoarcă în Rusia cât mai repede. Mormântul soțului ei e cel ce o aduce înapoi de fiecare dată în orașul siberian Boyarsk. Tânăra Charlotte, în vârstă de aproximativ nouă ani, începe să dea lecții de franceză fiicei guvernatorului din Boyarsk. Devine îngrijitoarea mamei ei, care se dovedește a fi dependentă de morfină. După mai multe recidive, Albertine o duce pe Charlotte înapoi în Franța. Dar în iulie 1914, când Charlotte avea unsprezece ani, Albertine se întoarce temporar în Siberia, pentru a pune capăt vieții ei siberiene. Nu se va mai întoarce niciodată în Franța. Apoi izbucnește războiul și singurul care avea grijă de Charlotte, unchiul ei Vincent, este ucis în luptă.
Timpul zboară până în 1921, când Charlotte, acum tânără, este aleasă să plece în Rusia ca asistentă la Crucea Roșie, deoarece vorbește atât franceza, cât și rusa. Anii trec, prezentând numai greutățile din timpul războiului și imaginile nenumăraților soldați mutilați îngrijiți de Charlotte. Charlotte decide să se întoarcă în orașul copilăriei ei, Boyarsk, pentru a vedea ce s-a ales de izba unde ea și mama ei au trăit cândva. Acolo dă peste o bătrână încărunțită și descoperă că este chiar mama ei. Când Charlotte încearcă să o ia cu ea și să părăsească Rusia, autoritățile din Boyarsk îi opresc hârtiile și refuză să i le returneze. Mama și fiica abia supraviețuiesc iernii. În mai, temându-se de foame, Albertine și Charlotte fug din oraș și încep să lucreze la o fermă din Siberia. Albertine moare doi ani mai târziu. La scurt timp după aceea, Charlotte se căsătorește cu un bărbat rus pe nume Fiodor și se stabilesc în orașul uzbec Bukhara.
Înapoi în prezent, copiii ascultă și mai multe din poveștile fanteziste ale lui Charlotte despre Franța din „valiza ei siberiană” plină cu tăieturi din ziare. Ea le vorbește despre regalitate, despre președintele Félix Faure care a murit în brațele amantei sale, despre restaurante, revoluții etc. Întors în casa lui, naratorul își aude părinții și alte rude vorbind despre Charlotte. Pentru că acum are paisprezece ani, îi permit să asiste la discuțiile lor despre arestarea lui Fiodor.
Fiodor era costumat în Moș Crăciun pentru a-și distra copiii în noaptea de Revelion, când a fost arestat. Deși motivul este neclar, se presupune că a fost parțial din cauza „crimei” lui Charlotte de a fi franceză. Astfel, Fiodor a fost suspectat de spionaj pentru francezi. În cele din urmă, este eliberat și forțat să se mute într-un mic oraș din Polonia anexată. O săptămână mai târziu, merge la Moscova, chipurile temporar, pentru a fi reintegrat în Partid, însă Charlotte nu-l revede decât patru ani mai târziu, după război.
La scurt timp după dispariția lui Fiodor, germanii bombardează orașul în care sunt cazați Charlotte și copiii ei. Reușind să fugă cu ultimul tren din oraș, Charlotte își dă seama că a luat cu ea „valiza siberiană” mai degrabă decât valiza cu haine calde și mâncare pe care le împachetase în acea dimineață. Din întâmplare, această valiză devine ultima legătură fizică dintre Charlotte și viața ei din Franța.
Ea și copiii se stabilesc într-un oraș la 100 km de linia frontului. Lucrează din nou ca asistentă, îngrijind soldații răniți paisprezece ore pe zi. Înconjurată mereu de soldații pe moarte, Charlotte primește o scrisoare prin care este informată despre moartea lui Fiodor pe front. Nu după mult, primește o a doua înștiințare, care, în mod ironic, îi dă speranța că soțul ei de fapt ar fi în viață. Într-adevăr, după înfrângerea Japoniei din septembrie 1945, Fiodor se întoarce acasă, însă moare după mai puțin de un an din cauza rănilor.
Din nou în prezent, tânărul narator caută acerb în orașul său orice informație despre Franța. Obsesia pentru Franța și pentru trecut îl înstrăinează de colegii de clasă, transformându-l într-un singuratic. Persiflat și tachinat de colegii săi, se apropie de un alt singuratic poreclit Pashka.
Vara următoare, naratorul se întoarce singur la Saranza, pentru că sora lui se afla la Moscova la studii. Al cincisprezecelea an al său marchează deteriorarea relației cu Charlotte. Nu mai este acel băiețel nevinovat care simțea „magia” poveștilor ei. Dimpotrivă, trecutul descris de ea îl înfurie și devine derutat de amestecul dintre acest trecut și Rusia aspră în care trăiește. La sfârșitul lunii august, cu doar câteva zile înainte de a pleca din Saranza, legătura lui cu Charlotte redevine puternică. Dintr-odată își dă seama de frumusețea acestui trecut francez și el și Charlotte se simt din nou apropiați.
Înapoi în orașul natal, mama naratorului merge la spital pentru niște analize. Adolescentul se bucură de libertatea pe care o are în absența mamei sale, dar moartea ei subită îl va lua prin surprindere. În februarie, doar câteva luni mai târziu, moare și tatăl său Nikolai, din cauza unui infarct. Nu moartea părinților, ci sosirea mătușii lui îi schimbă viziunea asupra vieții. Mătușa lui este o femeie dură, practică, fără nimic visător, care îl învață să iubească Rusia. Prin ea, el descoperă asprimea, violența și întunericul Rusiei, și totuși o mai iubește încă, se simte atras în mod inexplicabil de Rusia lui. După cum spune la pagina 144, „Cu cât Rusia pe care o descopeream se dovedea a fi tot mai neagră, cu atât atașamentul meu devenea tot mai violent”. Pe măsură ce se apropie de moștenirea sa rusă, îi respinge pe francezi.
De îndată ce își îmbrățișează identitatea rusă, va fi acceptat și de colegii care nu demult îl disprețuiau. „Franța” lui se transformă acum într-un cadou, întrucât își distrează colegii cu anecdote despre Franța. Însă acest lucru îl îndepărtează de Pashka. În lumea crudă a adolescenților, acum și el îl disprețuiește, doar pentru a se face acceptat de ceilalți.
Pe Muntele Bucuriei, ascunzătoarea din munți unde toți adolescenții merg să danseze și să flirteze, naratorul trăiește prima sa experiență de „iubire fizică”. Este o întâlnire foarte stânjenitoare, iar el se simte și mai umilit atunci când colegii își bat joc de el pentru că nu știe „cum să facă dragoste”. Naratorului i se pare că „implantul său francez” l-a făcut un paria, chiar și printre femei. Fără niciun avertisment, ia un tren spre Saranza pentru a pune capăt acestei neplăceri franceze.
În ciuda furiei băiatului sosit pe neașteptate în Saranza, Charlotte rămâne calmă și netulburată și începe să-i vorbească despre lucrurile pe care le-a văzut în timpul războiului. Într-o plimbare în afara orașului, ea i se adresează naratorului cu numele „Aliosha” și îi spune că, deși a petrecut atâția ani în Rusia, tot nu poate înțelege țara ei adoptivă; asprimea ei îi pare încă străină. Și totuși, simte că o înțelege mai mult decât rușii, pentru că a văzut singurătatea acestei țări și a oamenilor ei. În timp ce naratorul se întoarce la Saranza împreună cu bunica lui, el simte că în sfârșit Rusia și Franța au făcut pace în sufletul lui, unite prin cuvintele lui Charlotte.
Charlotte și nepotul ei își petrec liniștiți ultima vară împreună. În fiecare zi, cei doi coboară pe malurile râului Sumra și citesc la umbră, vorbesc în franceză, povestesc despre tot și toate. La un moment dat Charlotte îi spune cum a fost violată în tinerețe. Era în deșert când un tânăr uzbec a siluit-o. După viol, a încercat să o împuște în cap, însă doar i-a zgâriat tâmpla. Lăsată să moară în deșert, a supraviețuit numai datorită unei saiga, o antilopă de deșert, care a încălzit-o cu căldura corpului și a condus-o către un lac, unde drumeți necunoscuți au găsit-o a doua zi. În urma acestui viol se născuse unchiul naratorului, Serghei, dar Charlotte mai spune că ea și Fiodor l-au iubit și l-au acceptat ca pe primul lor născut.
Zece ani mai târziu, naratorul, acum în vârstă de douăzeci și cinci de ani, o vizitează din nou pe Charlotte. Intenționează să plece în străinătate pentru două săptămâni și se înțelege că toată această călătorie a lui are drept scop evadarea în Europa. Îi cere în glumă lui Charlotte să îl însoțească în Franța. Deși Franța înseamnă toată lumea ei, îl refuză calm. Din tristețea din vocea ei, naratorul înțelege „ce a însemnat Franța pentru ea” (pag. 204).
Au trecut acum douăzeci de ani de la ultima vară petrecută în Saranza, iar naratorul are în jur de treizeci și cinci de ani. Pe măsură ce Uniunea Sovietică se prăbușește, cariera sa de radiodifuzor rus la Radio Europa Liberă se încheie și începe să rătăcească fără țintă prin Europa. De îndată ce se obișnuiește cu atmosfera unui loc, cu priveliștile, mirosurile și sunetele acestuia, se simte obligat să-l părăsească. Începe să aibă gânduri pasagere de sinucidere, ca o cale de a evada din rutină.
Tulburat și dezorientat, el se stabilește într-un mic apartament din Paris. Într-o zi, face febră și delirează, ajungând să-și găsească adăpost într-un cimitir, în mormântul unei familii. După ce hoinărește de nebun prin Paris, se prăbușește lângă râu și vede o placă inscripționată cu cuvintele „Nivel inundații - ianuarie 1910”. Această placă îi readuce un val de amintiri despre Franța și despre verile lui rusești, dar, cel mai important, îi amintește de Charlotte. Se simte copleșit de dorința de a scrie despre ea și începe o carte intitulată Charlotte Lemonnier: Note biografice. De asemenea, începe să viseze că într-o zi o va aduce pe Charlotte înapoi în Franța.