Agostino Depretis () a fost un politician italian. A fost prim-ministru al Italiei pentru mai multe perioade între 1876 și 1887 și a fost liderul grupului parlamentar al Stângii istorice timp de mai bine de un deceniu. El este al patrulea cel mai longeviv prim-ministru din istoria Italiei, după Benito Mussolini, Giovanni Giolitti și Silvio Berlusconi. Depretis este considerat unul dintre cei mai puternici și importanți politicieni din istoria Italiei.
A fost un maestru în arta politică trasformismo, metoda de a crea o coaliție de guvernare flexibilă, centristă care izola extremele de stânga și de dreapta în politica italiană după unificare.
Viața timpurie și unificarea Italiei Depretis s-a născut la Bressana Bottarone, lângă Stradella, care la acea vreme era o provincie a Imperiului Francez al lui Napoleon și acum se află în provincia Pavia, Lombardia. După înfrângerea lui Napoleon și restaurarea Regatului Sardiniei, Depretis a absolvit dreptul și a început să lucreze ca avocat.
De la începutul vieții adulte a fost un discipol al lui Giuseppe Mazzini și a fost afiliat al mișcării La Giovine Italia. El a luat parte activ la conspirațiile lui Mazzini și a fost aproape capturat de austrieci în timp ce introducea arme de contrabandă în Milano. Ales deputat în 1848, a intrat în Stânga Istorică și a fondat ziarul Il Diritto, dar nu a deținut funcții politice.Depretis Agostino, pages 60-61 miniatura|Agostino Depretis în 1860 În aceeași perioadă s-a opus ferm politicilor prim-ministrului piemontez Camillo Benso di Cavour și a votat împotriva principalelor reforme pe care acesta le-a prezentat inclusiv proiectul de lege privind participarea piemontezilor la războiul din Crimeea. În ciuda disputelor lor, după anexarea Lombardiei de către Regatul Sardiniei în 1859, Cavour l-a numit pe Depretis guvernator al Bresciei.Il presidente del Consiglio, in Illustrazione Italiana, Anno XII, N. 47, 22 November 1885, p. 322.
În 1860, Giuseppe Garibaldi a navigat cu Expediția celor o Mie către Sicilia. Expediția a fost formată din corpuri de voluntari conduse de Garibaldi pentru a cuceri Regatul celor Două Sicilii, condus de Bourboni. Proiectul a fost o aventură ambițioasă și riscantă care urmărea cucerirea, cu o mie de oameni, a unui regat cu o armată regulată mai mare și o flotă mai puternică. Expediția a fost un succes și s-a încheiat cu un plebiscit care a adus Napoli și Sicilia în Regatul Sardiniei, ultima cucerire teritorială înainte de crearea Regatului Italiei la 17 martie 1861.
Inițiativa pe mare a fost singura acțiune dorită și decisă în comun de „cei patru părinți ai națiunii” Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Victor Emmanuel al II-lea și Camillo Cavour, care urmăreau obiective divergente. Diferitele grupuri au participat la expediție dintr-o varietate de motive: pentru Garibaldi a fost de a realiza o Italia unită; pentru burghezia siciliană - o Sicilia independentă ca parte a regatului Italiei, iar pentru masa fermierilor - distribuirea pământului și sfârșitul opresiunii.
În 1860 Depretis a plecat în Sicilia cu o misiune de conciliere a politicii lui Cavour, care dorea încorporarea imediată a insulei în Regatul Italiei, cu cea a lui Garibaldi, care dorea să amâne plebiscitul sicilian până după eliberarea orașelor Napoli și Roma. Depretis l-a înlocuit pe apropiatul consilier al lui Garibaldi Francesco Crispi ca pro-dictator (prodittatore) al Siciliei în timpul guvernării dictatoriale; cu toate acestea el a eșuat în încercarea sa de a-i convinge pe Garibaldi și pe tovarășii săi de ideea de a încorpora imediat Sicilia în noul regat italian și a demisionat în septembrie 1860. This work in turn cites:
La guvernare
Ministrul Lucrărilor Publice După moartea lui Cavour, regele Victor Emmanuel al II-lea a dat sarcina de a forma un nou guvern mai întâi lui Bettino Ricasoli și apoi lui Urbano Rattazzi; Rattazzi a fost liderul stângii și a creat un cabinet compus din ambele grupuri politice. La 3 martie 1862 Depretis a fost numit Ministru al Lucrărilor Publice și a servit ca intermediar în aranjamentele cu Garibaldi.
Cu toate acestea, în august 1862, Armata Regală Italiană a învins armata de voluntari a lui Garibaldi care mărșăluia din Sicilia către Roma, Armata Regală având intenția de a anexa Sicilia la Regatul Italiei. În bătălia care a avut loc la câțiva kilometri de Gambarie Garibaldi a fost rănit și luat prizonier. Politica de represiune a lui Rattazzi față de Garibaldi la Aspromonte a provocat multe proteste publice, iar prim-ministrul a fost forțat să demisioneze în septembrie 1862. Fulvio Cammarano, Storia dell'Italia liberale, Roma-Bari, Laterza, 2011
În plus, Francesco Crispi l-a acuzat pe Depretis că a organizat revoltele mazziniene la Sarnico în mai 1862 pentru a-l discredita pe Garibaldi. Așadar, după căderea guvernului Rattazzi, a fost ușor de prezis sfârșitul carierei politice a lui Depretis când Crispi a fost ales lider al stângii.Christopher Duggan, Creare la nazione. Vita di Francesco Crispi, Roma-Bari, Laterza, 2000 Depretis a stat departe în timpul legislaturii a VIII-a (1863–65), dar a participat cu regularitate la lucrările parlamentare, intervenind în privința legilor de unificare administrativă și declarându-se ostil regionalismului. A fost deosebit de activ în campania electorală din 1865, iar la începutul legislaturii a IX-a a fost ales vicepreședinte al Camerei Deputaților.
Ministru al Marinei În 1866, în așteptarea războiului cu Imperiul Austriac și după semnarea alianței italo-prusace, Ricasoli a fost numit prim-ministru de către rege în locul generalului Alfonso Ferrero La Marmora, care avea să conducă trupele italiene în timpul războiului. Regele dorea să înființeze un guvern de „conciliere națională” care să includă membri atât de dreapta cât și de stânga. miniatura|Bătălia de la Lissa în 1866 La 20 iunie Depretis a fost numit ministru al Marinei, iar în aceeași zi a început al treilea război italian de independență. După înfrângerea Italiei în bătălia de la Custoza Depretis a insistat cu amiralul Carlo Persano asupra atacului împotriva insulei Lissa, ca o răzbunare pentru Custoza. Dar a refuzat să-i dea amiralului Persano ordine detaliate despre expediția în Marea Adriatică împotriva flotei conduse de Wilhelm von Tegetthoff. Totuși Marina Regală Italiană a fost învinsă cu răsunet. Pentru a înăbuși indignarea publică după cele două înfrângeri, Depretis a cerut un proces pentru Persano, care a fost judecat de Senatul italian, condamnat pentru incompetență în 1867 și eliberat din datoria militară.Storia Militare n. 215, Parma 2011, p. 64 Cu toate acestea războiul s-a încheiat cu o înfrângere austriacă, Austria cedând regiunea Veneția Italiei. Dobândirea de către Italia a acestui teritoriu bogat și populat a reprezentat un pas major în procesul de unificare a Italiei.
La 17 februarie 1867 Depretis a demisionat din funcția de ministru al Marinei. Mandatul său ca ministru a fost destul de controversat, apologeții săi susțin totuși că, în calitate de civil fără experiență, nu ar fi putut face schimbări bruște în aranjamentele navale fără a dezorganiza flota și că, având în vedere ostilitățile iminente, el a fost obligat să accepte dispozițiile predecesorilor săi.
Liderul Stângii miniatura|Depretis în timpul anilor 1870 La 17 februarie 1867 Depretis a fost numit ministru de finanțe în al doilea cabinet al lui Ricasoli; totuși, după câteva luni - pe 10 aprilie, Ricasoli a demisionat și Depretis a revenit la a fi un simplu deputat.
La moartea lui Rattazzi în 1873 Depretis a devenit lider al stângii. La 25 iunie 1873 guvernul conservator al lui Giovanni Lanza a căzut, învins de un vot care a adus laolaltă stânga moderată a lui Depretis unită cu o mare parte a dreptei, nemaifiind în sprijinul ministrului de finanțe Quintino Sella; și chiar Sella a abandonat propunerea unei noi înăspriri fiscale pentru a realiza un buget echilibrat.Giancarlo Giordano, Cilindri e feluche. La politica estera dell'Italia dopo l'Unità, Roma, Aracne, 2008 Victor Emmanuel al II-lea i-a cerut apoi conservatorului Marco Minghetti să formeze un nou guvern, invitându-l să includă și membri din stânga. Minghetti a acceptat sugestia, dar eforturile lui de a cădea de acord cu Depretis au fost zadarnice.
Minghetti și Sella au fost implicați într-un program de buget ambițios care avea nevoie de o majoritate puternică, majoritate pentru care au încercat să-i oblige pe independenți să-și aleagă partea, începând să construiască un sistem bipartid ca în Regatul Unit.La Stampa, Thursday, 5 November 1874 Cu toate acestea, în sistemul politic italian apartizan, foarte afectat de localism și de corupție, pariul lor a fost echivalent cu o implicare totală, pariu pe care ulterior l-au pierdut.La Stampa, Sunday, 8 November 1874
Alegerile din 1874 nu i-au oferit lui Minghetti avantajul pe care îl spera, în special din cauza sprijinului ridicat al opoziției lui Depretis în sudul Italiei.La Stampa, Monday, 16 November 1974 Guvernul lui Minghetti a supraviețuit, dar bipolarizarea Parlamentului pe care o impusese a întărit Stânga pentru ca aceasta să poată prelua conducerea țării. Doi ani mai târziu parlamentarii din Toscana au devenit nemulțumiți de guvern după ce acesta a refuzat să intervină în problemele financiare ale Florenței. Guvernul a fost învins la un vot privind naționalizarea căilor ferate la 18 martie 1876, iar Minghetti a fost forțat să demisioneze.Nohlen & Stöver, p1029 Drept urmare Depretis a devenit prim-ministru, 414 din cei 508 parlamentari susținând guvernul. Căderea cabinetului lui Minghetti a fost numită, de comentatorii politici, „revoluția parlamentară”.
Prim-ministru al Italiei
Prima perioadă miniatura|Primul cabinet Depretis La 25 martie 1876 Depretis a depus jurământul ca prim-ministru; cabinetul său a fost primul care a fost compus doar din membri de stânga. Miniștri importanți au fost Giovanni Nicotera, Pasquale Stanislao Mancini, Michele Coppino, Giuseppe Zanardelli și Benedetto Brin.
Pentru a-și consolida poziția Depretis a cerut noi alegeri în noiembrie. Pentru prima dată stânga a câștigat alegerile, obținând aproape 70% din voturi și luând 414 din cele 508 locuri, dintre care 12 erau de extremă stângă. Spre deosebire de guvernele anterioare de dreapta, ai căror membri erau în mare parte aristocrați care reprezentau rentieri din nordul țării și aveau opinii politice moderate inclusiv loialitate față de coroană și cheltuieli guvernamentale reduse,Nohlen & Stöver, p1028 guvernul de stânga reprezenta burghezia din sudul țării și a susținut impozitarea scăzută, secularismul, o politică externă puternică și locurile de muncă la stat.
Principala reformă propusă de guvern a fost cea școlară care și-a luat numele de la ministrul Coppino și a fost prezentată la 15 iulie 1877. Legea a introdus învățământul primar obligatoriu, laic și gratuit pentru copiii cu vârste între șase și nouă ani. Pe de altă parte, respectându-și promisiunile electorale, Depretis a ridicat scutirea minimă pentru impozitul pe averea mobilă de la 250 la 800 de lire, acordând deduceri mai mari pentru veniturile industriale. Important, deși nu foarte eficient, a fost decretul din 25 august 1876 care reglementa funcția de prim-ministru cu puterea de a limita puterea monarhică și a fi deasupra conflictului dintre miniștri.
Politica externă a primului său guvern a fost prudentă, asemănătoare cu cea a cabinetelor care o precedaseră. Politicile sale au creat critici din partea progresiștilor care pretindeau o abordare a Imperiului German pentru a lupta împotriva Franței. Această atitudine francofobă a crescut în mai 1877 când guvernul lui Albert de Broglie, favorabil pozițiilor clericale, a depus jurământul la Paris. Guvernul a trebuit însă să facă față atacurilor violente împotriva ministrului de Interne Nicotera care a fost considerat vinovat, potrivit unei părți a majorității, de abuzuri și ilegalități; incapabil să facă față crizei, Depretis a decis să demisioneze în decembrie 1877.