Propaganda în Uniunea Sovietică

Propaganda în Uniunea Sovietică a fost practica de comunicare dirijată de stat pentru a promova lupta de clasă, internaționalismul proletar, obiectivele Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și partidul însuși.

Principalul organism de cenzura sovietică, Glavlit, a fost implicat nu doar pentru eliminarea oricăror materiale tipărite nedorite, ci și pentru „a se asigura că fiecare articol publicat are o abordare ideologică corectă”. În perioada stalinistă, abaterea de la dictatul propagandei oficiale era pedepsită prin execuție și prin internarea în lagăre de muncă. Ulterior, astfel de măsuri punitive au fost înlocuite de psihiatria punitivă, închisoare, refuzul de a munci și pierderea cetățeniei. „Astăzi, un bărbat vorbește liber doar cu soția sa - noaptea, cu păturile trase pe cap", i-a spus în privat scriitorul Isaac Babel unui prieten de încredere

Teoria propagandei Potrivit istoricului , „socialiștii ruși nu au contribuit cu nimic la discuția teoretică a tehnicilor de convingere a maselor. ... bolșevicii nu au căutat și nu au găsit niciodată metode diabolic de ingenioase pentru a influența mințile oamenilor, pentru a le spăla creierul”. Kenez spune că această lipsă de interes „a decurs din noțiunea lor de propagandă. Ei considerau propaganda ca fiind parte a educației” . Într-un studiu publicat în 1958, profesorul de administrație a afacerilor Raymond Bauer a concluzionat: „În mod ironic, psihologia și celelalte științe sociale au fost folosite cel puțin în Uniunea Sovietică exact în acele scopuri pentru care americanii cred în mod popular că psihologia ar fi folosită într-un stat totalitar - propagandă politică și controlul comportamentului uman.”.

Mass media Școli și organizații de tineret

Un obiectiv important al propagandei sovietice a fost crearea unui Om nou sovietic. Școlile și organizațiile comuniste de tineret, cum ar fi Organizația Pionierilor și Comsomol, au servit la îndepărtarea copiilor de familia „ mic-burgheză” și la îndoctrinarea următoarei generații în „modul de viață colectiv”. Ideea că educația copiilor era treaba părinților a fost respinsă în mod explicit. Un teoretician al școlarizării a afirmat:

Celor născuți după Revoluția Rusă li s-a spus în mod explicit că trebuie să construiască o societate a fraternității și dreptății și să nu fie ca părinții lor, ci complet „roșii” În toate școlile au fost înființate „colțuri ale lui Lenin”, „sanctuare politice pentru afișarea propagandei despre fondatorul asemeni zeilor al statului sovietic”. Școlile au efectuat marșuri și jurăminte de credință față de conducerea sovietică. Unul dintre scopuri a fost acela de a le insufla copiilor ideea că sunt implicați în revoluția mondială, care este mai importantă decât orice legături de familie. Pionierul Pavlik Morozov, care și-ar fi denunțat tatăl la poliția secretă NKVD, a fost promovat ca un mare exemplu pozitiv.

Profesorii de științe economice și sociale au fost responsabili în special pentru inculcarea unor viziuni marxist-leniniste „de nezdruncinat” . Toate cadrele didactice erau predispuse să urmeze cu strictețe planul de educare a copiilor aprobat la vârf din motive de siguranță, ca să evite problemele serioase apărute în cazul unor evenimente sociale care nu erau incluse în plan. Copiii elementelor „străine de societate” erau adesea ținta unor abuzuri și uneori erau exmatriculați în numele luptei de clasă. La începutul regimului, mulți profesori au fost atrași în planurile sovietice de școlarizare din cauza entuziasmului pentru programele de alfabetizare, pe care sovieticii încercau să le extindă

Organizația Pionierilor a fost un factor important în îndoctrinarea copiilor. Au fost învățați să fie sinceri și intransigenți și să lupte împotriva dușmanilor socialismului. Până în anii 1930, această îndoctrinare a dominat complet activitatea Organizației Pionierilor.

Radio Radioul a fost folosit cu succes, mai ales pentru a ajunge la analfabeți. Au fost amplasate receptoare radio în locații comunale, unde țăranii puteau să vină să asculte știrile dar și emisiuni de propagandă. În unele dintre aceste locații se aflau și panouri pentru postarea de afișe

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, radioul a fost folosit pentru a face propagandă în Germania nazistă. Prizonierii de război germani erau chemați să vorbească și să-și asigure rudele că sunt în viață, propaganda fiind inserată între anunțul că un soldat va vorbi și momentul în care o făcea efectiv, această pauză permițând familiei să se adune în jurul receptorului radio.

Afișele Afișele de perete au fost utilizate pe scară largă pentru informarea analfabeților în primii ani de existență a Uniunii Sovietice, adesea înfățișând triumfurile Armatei Roșii. Producția de afișe de propagandă a continuat de-a lungul întregului deceniu al treilea.

Acest lucru a continuat și în al Doilea Război Mondial, tot în beneficiul celor puțin știutori de carte, cu desene sugestive și simple.

Cinematografia sovietică Filmele artistice au fost instrumente puternice de propagandă, dar au existat și pionieri în domeniul documentarului (, ). Când războiul părea inevitabil, au fost scrise drame, cum a fost Alexandru Nevski (1938), pentru a pregăti populația. Astgel de filme au fost retrase din cinematografe după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, dar au revenit în circulație după începerea războiului

Filmele au fost difuzate în cinematografe și din trenuri de propagandă. . În timpul războiului, jurnalele de actualități au fost difuzate în stațiile de metrou pentru ca și cei care nu aveau posibilitatea să plătească un bilet la cinema să poată urmări știrile.. De asemenea, au fost filmate povești despre lupta partizanilor și despre suferințele provocate de naziști, cum a fost Fata nr. 217, care înfățișează calvarul unei rusoaice înrobite de o familie germană inumană.

Deoarece filmul are nevoie de o bază industrială, propaganda a asigurat o parte importantă a finanțării producției filmului.

Trenurile de propagandă

O inițiativă reinstituită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost trenul de propagandă, dotat cu mașini de tipărit și cinematografe portabile, având la bord un număr de conferențiari. În timpul Războiului civil, bolșevicii au trimis în misiune atât „trenuri de agitație” (), cât și „vapoare de agitație” () pentru informarea, distrarea populației și pentru propagandă

Întâlniri și conferințe De asemenea, au fost folosite întâlnirile cu diferiți lectori. În ciuda monotoniei lor, mulți oameni au considerat că acestea au creat solidaritate, i-au făcut să se simtă importanți și că sunt ținuți la curent cu noutățile .

Prelegerile erau folosite în mod obișnuit pentru informarea în mod corespunzător a populației cu privire la fiecare aspect al vieți .

Prelegerile lui Stalin despre leninism au fost esențiale în stabilirea faptului că partidul era piatra de temelie a Revoluției din Octombrie, o politică pe care Lenin a aplicat-o, dar despre care nu a scris în mod teoretic.

Arta

Arta, fie că era vorba de literatură, artă vizuală sau teatru, a fost folosită în scop de propagandă. Mai mult, arta trebuia să aibă un singur înțeles clar și lipsit de ambiguitate Cu mult timp înainte ca Stalin să impună o restricție completă, se dezvolta o birocrație culturală care considera că forma și scopul suprem al artei este propaganda și a început să o restrângă pentru a se potrivi acestui rol. Activitățile culturale erau îngrădite de cenzură și de un monopol al instituțiilor culturale.

Imagistica s-a inspirat frecvent din așa-numitul „realism eroic”. Pavilionul sovietic pentru a fost încununat de sculptura monumentală a lui Vera Muhina, Muncitorul și colhoznica. Acest lucru a reflectat un apel pentru arta eroică și romantică, care oglindea mai degrabă idealul decât realitatea. Arta era plină de sănătate și fericire; picturile erau pline de scene industriale și agricole, iar sculpturile înfățișau muncitori, soldați de pază și elevi.

În 1937, a fost concepută o mare expoziție de artă socialistă, „Industria Socialismului”, dar dificultățile și problemele cu „dușmanii poporului” au necesitat o reelaborare, iar șaisprezece luni mai târziu, cenzura și-a dat în sfârșit aprobarea pentru expoziție.

Ziarele În 1917, după ce au ieșit din clandestinitate, bolșevicii s-au pregătit să reînceapă publicarea ziarului Pravda (Adevărul) .

Prima lege pe care sovieticii au adoptat-o la preluarea puterii a fost aceea de interzicere a ziarelor care li se opuneau. Această măsură a trebuit să fie abrogată și înlocuită cu o una mai blândă, dar, până în 1918, Lenin reușise să lichideze toată presa independentă, inclusiv revistele care datau încă din secolul al XVIII-lea.

Din 1930 până în 1941 și pentru o scurtă perioadă de timp 1949, a fost difuzată revista de propagandă URSS în construcție. Revista a fost publicată în rusă, franceză, engleză, germană și, din 1938, în spaniolă. Scopul autoproclamat al revistei era de a „reflecta în fotografie întreaga amploare și varietate a lucrărilor de construcție care se desfășoară în prezent în URSS”. Publicația sa adresa în primul rând unui public internațional, în special intelectualilor și oamenilor de afaceri occidentali de stânga, și au fost destul de populare în timpul primelor sale numere, printre abonați numărându-se George Bernard Shaw, H. G. Wells, John Galsworthy, și Romain Rolland.

Analfabetismul era privit ca un pericol grav, care-i excludea pe analfabeți din discuțiile politice . Mesajul ziarelor de partid nu puteau să ajungă la neștiutorii de carte.

Cărțile

Imediat după revoluție, cărțile au fost tratate cu mai puțină severitate decât ziarele, dar naționalizarea tipografiiilor și a editurilor le-a adus sub control statului. În epoca stalinistă, bibliotecile au fost epurate, uneori atât de dur încât au fost îndepărtate lucrări ale lui Lenin .

În 1922, primele deportări ale scriitorilor și savanților a fost un avertisment dur că nu este permisă nicio abatere. Cenzura înainte de publicare a fost reinstaurată . Din cauza lipsei de autori bolșevici, au fost tolerați mai mulți „tovarăși de drum”, care erau plătiți însă doar atâta timp cât urmau linia partidului .

În timpul Marii epurări staliniste, manualele erau adesea revizuite atât de des, încât elevii trebuiau să se descurce fără ele .

Teatrele Teatrul revoluționar a fost folosit pentru a inspira susținere pentru regim și ură față de dușmanii săi, în special „teatrul agitprop”, remarcat pentru personajele sale artificiale cu virtuți perfecte sau răutăți desăvârșite și pentru ridiculizarea grosolană a acestora din urmă Petrușka a fost o figură populară, adesea folosită pentru a-i apăra pe țăranii săraci și a-i ataca pe culaci.

Tematica Omul nou

Multe lucrări sovietice au descris dezvoltarea unui „erou pozitiv” ca necesitând intelectualism și disciplină riguroasă . El nu a fost condus de impulsurile naturale primitive, ci de o stăpânire de sine conștientă Noul om altruist era dispus să-și sacrifice nu doar viața, ci și respectul de sine și sensibilitatea pentru binele celorlalți. Egalitatea și sacrificiul erau promovate ca fiind idealul potrivit pentru „modul de viață socialist”.

Munca cerea efort și austeritate, pentru a arăta că omul nou triumfa asupra instinctelor sale primare. Ziua cu producție record în mină a lui Aleksei Stahanov a făcut ca acesta să fie prezentat drept exemplul al „omului nou” și să inspire mișcările stahanoviste Mișcarea a adus o și mai mare presiune pentru creșterea producției, atât asupra muncitorilor, cât și asupra managerilor, criticii fiind etichetați drept „sabotori”.