miniatura|A Treia Internațională. Miniatură pe o farfurie rotundă. Internaționalismul proletar, denumit uneori socialism internațional, este concepția conform căreia revoluțiile comuniste fac parte mai degrabă dintr-o singură luptă de clasă globală, decât din evenimente locale separate. Conceptul se bazează pe teoria conform căreia capitalismul este un sistem mondial și, prin urmare, proletariatul din toate națiunile trebuie să acționeze în mod concertat dacă vor să îl înlocuiască cu comunismul.
Internaționalismul proletar a fost îmbrățișat cu hotărâre de primul partid comunist, Liga Comunistă, iar manifestarea sa cea mai cunoscută a fost sloganul său „Proletari din toate țările, uniți-vă!". Această noțiune a fost adoptată și de Partidul Bolșevic. După constituirea Uniunii Sovietice, susținătorii marxiști ai internaționalismului au sugerat că această țară ar putea fi folosită ca o „patrie a comunismului” din care revoluția ar putea fi răspândită în întreaga lume. Deși revoluția mondială a continuat să ocupe timp de decenii un loc proeminent în retorica sovietică, ea nu a mai înlocuit preocupările interne pe agenda guvernului, mai ales după venirea la putere a lui Iosif Vissarionovici Stalin. În ciuda acestei schimbări a priorităților, Uniunea Sovietică a continuat să încurajeze legăturile internaționale cu partidele și guvernele comuniste și de stânga din întreaga lume. Internaționalismul proletar a jucat un rol fundamental în înființarea mai multor state socialiste în Europa de Est după al Doilea Război Mondial și a justificat sprijinul pentru crearea altora în Asia, America Latină și Africa. Sovieticii au finanțat, de asemenea, zeci de insurecții purtate împotriva guvernelor colonialiste de către mișcările de gherilă de stânga din întreaga lume . Ulterior, alte câteva state și-au asumat propriile inițiative pentru cauza revoluției mondiale. Cuba a trimis frecvent misiuni militare internaționaliste în străinătate pentru a apăra interesele comuniste din Africa și Caraibe.
Adepții internaționalismului proletar susțineau adesea că obiectivele unei anumite revoluții ar trebui să fie mai degrabă globale decât locale - de exemplu, să declanșeze sau să perpetueze revoluții în alte părți. Internaționalismul proletar este strâns legat de obiectivele Revoluției Mondiale, care trebuie realizate prin revoluții comuniste succesive sau simultane în toate națiunile. Conform teoriei marxiste, succesul internaționalismului proletar ar trebui să ducă la societatea comunistă mondială și, în cele din urmă, la dispariția statelor naționale.
Karl Marx și Friedrich Engels Internaționalismul proletar este rezumat în sloganul formulat de Karl Marx și Friedrich Engels, "Proletari din toate țările, uniți-vă!", ultimul rând din Manifestul comunist, publicat în 1848. Cu toate acestea, abordarea lui Marx și Engels față de chestiunea națională a fost, de asemenea, modelată de considerente tactice în urmărirea unei strategii revoluționare pe termen lung. În 1848, proletariatul era o minoritate în toate țările, cu excepția câtorva state mai dezvoltate. În opinia celor doi, condițiile politice și economice trebuiau să se maturizeze pentru ca ofere șanse de reușită unei revoluții proletare.
De exemplu, Marx și Engels au sprijinit apariția unei Polonii independente și democratice, care la acea vreme era împărțită între Germania, Rusia și Austria-Ungaria. Peter Nettl, biograful Rosei Luxemburg, scrie: „În general, concepția lui Marx și Engels despre reorganizarea național-geografică a Europei se baza pe patru criterii: apariția progresului, crearea de unități economice de mare anvergură, cântărirea aprobării și a dezaprobării în funcție de posibilitățile revoluționare și dușmănia specifică față de Rusia.” La acea vreme, Rusia era văzută ca fiind centrul reacțiunii europene.
Asociația Internațională a Muncitorilor Sindicaliștii care au format Asociația Internațională a Muncitorilor (IWA), numită uneori „Prima Internațională”, au recunoscut că prolatariatul era o clasă internațională care trebuia să își unească lupta la scară internațională. Prin conlucrarea lor dincolo de frontierele naționale, muncitorii ar obține o mai mare putere de negociere și o mai mare influență politică.
Înființată în 1864, IWA a fost prima mișcare de masă cu un specific internațional. La apogeu, IWA a avut 5 milioane de membri, conform rapoartelor poliției din diferitele țări în care a avut o prezență semnificativă. Represiunea din Europa și diviziunile interne dintre curentele anarhist și marxist au dus în cele din urmă la dizolvarea sa în 1876. La scurt timp după aceea, tendințele marxiste și socialist revoluționare au continuat strategia internaționalistă a IWA prin intermediul organizării celei de-a Doua Internaționale, din care nu au făcut însă parte mișcările anarhiste și anarho-sindicaliste.
A doua Internațională Internaționalismul proletar a fost poate cel mai bine exprimat în rezoluția propusă de Vladimir Lenin și Rosa Luxemburg la Congresul al șaptelea al a Doua Internațională de la Stuttgart în 1907, care afirma: Războaiele dintre statele capitaliste sunt, de regulă, rezultatul competiției lor pe piața mondială, deoarece fiecare stat caută nu numai să-și protejeze piețele existente, ci și să cucerească altele noi. În acest sens, subjugarea popoarelor și țărilor străine joacă un rol important. Aceste războaie rezultă, în plus, din cursa neîncetată pentru înarmare a militarismului, unul dintre principalele instrumente ale dominației clasei burgheze și ale subjugării economice și politice a clasei muncitoare. Războaiele sunt favorizate de prejudecățile naționale care sunt cultivate sistematic în rândul popoarelor civilizate în interesul claselor conducătoare, cu scopul de a distrage masele proletare de la sarcinile lor de clasă, precum și de la îndatoririle lor de solidaritate internațională. Prin urmare, războaiele fac parte din însăși natura capitalismului; ele nu vor înceta decât atunci când sistemul capitalist va fi abolit sau când sacrificiile enorme în oameni și bani cerute de progresul tehnicii militare și indignarea provocată de armament vor determina popoarele să abolească acest sistem.
Rezoluția se încheia cu concluzia: Dacă un război amenință să izbucnească, este de datoria clasei muncitoare și a reprezentanților săi parlamentari din țările implicate, susținuți de activitatea coordonatoare a Biroului Internațional Socialist, să depună toate eforturile pentru a împiedica izbucnirea războiului prin mijloacele pe care le consideră cele mai eficiente, care variază, firește, în funcție de acutizarea luptei de clasă și de acutizarea situației politice generale. În cazul în care războiul izbucnește oricum, este de datoria lor să intervină în favoarea încetării rapide a acestuia și să folosească cu toate puterile lor criza economică și politică creată de război pentru a mobiliza masele și a grăbi astfel căderea dominației clasei capitaliste
Cu toate acestea, Luxemburg și Lenin aveau interpretări foarte diferite ale problemei naționale. Lenin și bolșevicii s-au opus imperialismului și șovinismului, susținând o politică de autodeterminare națională, inclusiv dreptul națiunilor asuprite de a se separa de Rusia. Aceștia credeau că acest lucru va contribui la crearea condițiilor pentru unitatea muncitorilor atât din națiunile asupritoare, cât și din cele asuprite. În mod concret, Lenin a susținut că: „Naționalismul burghez al oricărei națiuni asuprite are un conținut democratic general care este îndreptat împotriva opresiunii și acest conținut este cel pe care îl susținem necondiționat”https://www.marxists.org/archive/lenin/works/1914/self-det/ Lenin, The Right of Nations to Self-Determination..
În schimb, Luxemburg s-a rupt în 1893 de curentul principal al Partidului Socialist Polonez cu privire la chestiunea națională. Ea a argumentat că natura Rusiei s-a schimbat de pe vremea lui Marx, deoarece Rusia se dezvolta acum rapid ca națiune capitalistă majoră, în timp ce burghezia poloneză avea acum interese legate de capitalismul rusesc. Acest lucru a deschis posibilitatea unei alianțe de clasă între clasa muncitoare poloneză și cea rusă.
Principalul partid al celei de-a Doua Internaționale, Partidul Social Democrat din Germania, a votat cu o majoritate covârșitoare în favoarea intrării Germaniei în Primul Război Mondial, aprobând la 4 august 1914 creditele de război. Multe alte partide membre ale celei de-a Doua Internaționale i-au urmat exemplul, sprijinind guvernele naționale, iar cea de-a Doua Internațională a fost dizolvată în 1916. Internaționaliștii proletari au caracterizat combinația dintre social-democrație și naționalism drept șovinism social.
Primul Război Mondial Speranțele unor internaționaliști precum Lenin, Luxemburg și Karl Liebknecht au fost spulberate de entuziasmul inițial pentru război. Lenin a încercat să restabilească unitatea socialiștilor împotriva războiului la Conferința de la Zimmerwald, dar majoritatea delegaților au adoptat o poziție pacifistă mai degrabă decât una revoluționară.
În închisoare, Luxemburg și-a aprofundat analiza în Juniusbroschüre din 1915. În acest document, ea respinge în mod specific noțiunea de state opresoare și state asuprite: „Imperialismul nu este creația unuia sau a unui grup de state. El este produsul unui anumit stadiu de maturitate în dezvoltarea mondială a capitalului, o condiție înnăscută internațională, un întreg indivizibil, care nu este recunoscut decât în toate relațiile sale și de care nici o națiune nu se poate îndepărta după bunul plac.”
Internaționaliștii proletari susțineau acum că alianțele din Primul Război Mondial au dovedit că socialismul și naționalismul erau incompatibile în epoca imperialistă, că conceptul de autodeterminare națională devenise depășit și, în special, că naționalismul se va dovedi a fi un obstacol în calea unității proletare. Anarho-sindicalismul a fost un alt curent politic al clasei muncitoare care a caracterizat războiul ca fiind imperialist pentru toate părțile, găsindu-și expresia organizațională în .
Perspectiva internaționalistă a influențat valul revoluționar de la sfârșitul Primului Război Mondial, în special odată cu retragerea Rusiei din conflict în urma Revoluției din Octombrie și a Revoluției Germane din Noiembrie care a început în porturile navale Kiel și Wilhelmshaven și care a pus capăt războiului în noiembrie 1918. Cu toate acestea, odată ce acest val revoluționar s-a retras la începutul anilor 1920, internaționalismul proletar nu a mai fost un curent dominant în politica clasei muncitoare.
A treia internațională: Leninism versus comunism de stânga În urma Primului Război Mondial, mișcarea socialistă internațională a fost divizată în mod ireconciliabil în două facțiuni ostile: pe de o parte, social-democrații, care au sprijinit în linii mari guvernele naționale în timpul conflictului, iar pe de altă parte, leniniștii și aliații lor care au format noul partidele comuniste, care au fost organizați în cadrul celei de-a Treia Internaționale, înființată în martie 1919. În timpul Războiului civil rus, Lenin și Troțki au îmbrățișat cu putere din motive tactice conceptul de autodeterminare națională. În cadrul celei de-a Treia Internaționale, chestiunea națională a devenit un subiect major de dispută între marxist-leniniștii majoritari și „comuniștii de stânga”.