Manuel Luis Quezon y Molina (; ), cunoscut și sub inițialele sale MLQ, a fost un avocat, om de stat, ofițer și om politic care a ocupat funcția de președinte al Comunității Filipinelor din 1935 până la moartea sa în 1944. A fost primul filipinez care a condus un guvern al întregilor Filipine (spre deosebire de guvernul statelor filipineze anterioare) și este considerat a fi fost al doilea președinte al Filipinelor, după (1899–1901), pe care Quezon l-a învins în .

În timpul președinției sale, Quezon a abordat problema țăranilor fără pământ din mediul rural. Printre alte decizii majore ale sale se numără reorganizarea apărării militare a insulelor, aprobarea unei recomandări pentru reorganizarea guvernamentală, promovarea colonizării și dezvoltării în Mindanao, abordarea problemei controlului străin asupra comerțului Filipinelor, propuneri de reformă agrară și combaterea corupției în cadrul guvernului. El a stabilit un guvern în exil în SUA imediat după izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial din cauza amenințării cu invazia japoneză. Istoricii descriu guvernarea lui Quezon drept o „dictatură de facto” și că el a fost „primul politician filipinez care a integrat toate nivelurile politice într-o sinergie a puterii”, după ce a eliminat limitele numărului de mandate prezidențiale și a transformat Senatul într-o extensie a executivului prin modificări constituționale.

Quezon a murit de tuberculoză la Saranac Lake, New York, în timpul exilului. A fost înmormântat în Cimitirul Național Arlington până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, după care rămășițele sale au fost mutate la Manila, fiind reînhumat la Cercul Memorial Quezon.

În 2015, Consiliul a aprobat acordarea postumă a medaliei Wallenberg președintelui Quezon și poporului filipinez pentru că a ajutat, între 1937 și 1941, victimele Holocaustului. Președintele Benigno Aquino III și Maria Zenaida Quezon Avanceña, pe atunci în vârstă de 94 de ani, fiica fostului președinte, au fost informați despre această recunoaștere.

Tinerețea și începutul carierei Quezon s-a născut la în din districtul El Príncipe (astăzi Baler, ). Părinții săi au fost Lucio Quezon y Velez (decedat în 1898) și María Dolores Molina (1840–1893). Tatăl său era maestro (învățător) în și un (sergent al ) în retragere, în timp ce mama sa era maestra (învățătoare) în orașul lor natal. Tatăl lui vorbea spaniola și o preda ca profesor.

Potrivit istoricului Augusto de Viana și așa cum este scris în cronologia sa despre istoria lui Baler, tatăl lui Quezon, Lucio, era un care provenea din (cartierul chinezesc de lângă ) din , deși învățase probabil să vorbească spaniolă în perioada petrecută în spaniolă și în cele din urmă s-a căsătorit cu mama lui Manuel, care era o mestiză născută printr-un preot spaniol, părintele Jose Urbina de Esparragosa, care a sosit în Baler în 1847, slujind ca preot paroh al orașului.

Deși ambii săi părinți trebuie să fi contribuit la educația sa, el a primit cea mai mare parte a educației sale primare de la școala publică înființată de guvernul spaniol în satul său, ca parte a înființării sistemului de învățământ public gratuit în Filipine, așa cum el însuși relata în discursul ținut în Camera Reprezentanților a Statelor Unite în timpul discuțiilor despre , în 1914. Mai târziu, a fost înscris la școala cu internat , unde a absolvit liceul și cu cele mai înalte distincții.

În 1899, Quezon a renunțat la studiile de drept de la pentru a se alătura mișcării pentru independență. În timpul Războiului Filipino-American, a fost al lui .Office of History and Preservation, United States Congress. (n.d.). Quezon, Manuel Luis, (1878–1944). Biographical Directory of the United States Congress. Retrieved 30 September 2010. A avansat până la gradul de maior și a luptat în sectorul Bataan. Cu toate acestea, după capitularea din 1900, când a obținut primul său post în presa americană, Quezon s-a întors la universitate și a promovat examenele de barou în 1903, obținând locul al patrulea.

A lucrat o perioadă ca funcționar și topograf, intrând în serviciul guvernamental ca fiscal (trezorier) numit pentru Mindoro și mai târziu pentru Tayabas. El a devenit consilier municipal al Lucenei și a fost ales guvernator al orașului Tayabas în 1906, după niște alegeri disputate.

Cariera în Congres

Camera Reprezentanților (1907–1916) În 1907, el a fost ales ca reprezentant al districtului 1 din Tayabas pentru prima – care mai târziu avea să devină Camera Reprezentanților – unde a fost lider al majorității și președinte al comisiei de regulament, precum și președinte al comisiei de alocări bugetare. Din 1909 până în 1916, a fost unul dintre cei doi ai Filipinelor la Camera Reprezentanților SUA, unde a făcut lobby pentru adoptarea , denumită și Legea Jones.

Senat (1916–1935) Quezon s-a întors la Manila în 1916 și a fost ales senator în districtului senatorial cinci. Ulterior, a fost ales președinte al Senatului de către colegii săi, și a servit continuu până în 1935 (19 ani consecutivi), cel mai lung mandat din istorie, până când mai tânărul său coleg de provincie din Tayabas, senatorul Lorenzo Tañada a avut patru mandate consecutive (24 de ani din 1947 până în 1972). A condus prima misiune independentă la Congresul SUA în 1919 și a asigurat aprobarea în 1934. În 1922, Quezon a devenit liderul alianței din partea .

Președinția (1935–1944)

Administrație și cabinet

Primul mandat (1935–1941) În 1935, Quezon a câștigat din Filipine sub însemnele . El a obținut aproape 68% din voturi împotriva celor doi principali rivali ai săi, și . Quezon a depus jurământul în noiembrie 1935. El este recunoscut drept al doilea președinte al Filipinelor. În ianuarie 2008 însă, deputatul Rodolfo Valencia de Oriental Mindoro a depus un proiect de lege prin care îl declară al doilea președinte filipinez pe generalul , care i-a urmat direct lui Aguinaldo în 1901.

Numirile la Curtea Supremă În 1935, președintele Quezon a primit, în temeiul Legii de Reorganizare, prerogativa de a numi primul cabinet complet filipinez din Filipine. Din 1901 până în 1935, deși un filipinez a fost întotdeauna numit președinte al Curții Supreme, majoritatea membrilor Curții Supreme erau americani. Filipinizarea completă a fost realizată numai odată cu înființarea Comunității Filipinelor în 1935. Claro M. Recto și José P. Laurel au fost printre primii numiți de Quezon pentru a-i înlocui pe judecătorii americani. Numărul de membri ai Curții Supreme a crescut la 11: un președinte al curții și zece judecători asociați, care au stat sau în două subdiviziuni de câte cinci membri fiecare.

 – 1935 () – 1935–1941  – 1935 - 1935–1936  – 1935 (președinte al Curții) – 1941–1942

Reorganizarea guvernamentală Pentru a răspunde cerințelor nou înființatului guvern și în conformitate cu prevederile Legii Tydings-McDuffie, precum și cu cerințele Constituției, președintele Quezon, fidel angajamentului său pentru „mai multă guvernare și mai puțină politică”, a inițiat o reorganizare a organelor guvernamentale. În acest sens, a înființat Comisia de Studiu a Guvernării pentru a studia instituțiile existente și, în lumina circumstanțelor schimbate, să facă recomandările necesare.

Primele rezultate s-au văzut odată cu modernizarea Departamentului Executiv. Unele birouri și oficii au fost fuzionate între ele, altele desființate definitiv. Au fost create însă și unele noi. Președintele Quezon a ordonat transferul Poliției Filipineze de la Departamentul de Interne la Departamentul de Finanțe. Printre schimbările în direcțiile executive prin modificarea funcțiilor sau noi responsabilități, s-au numărat cele de Apărare Națională, Agricultură și Comerț, Lucrări Publice și Comunicații, și Sănătate și Bunăstare Publică.

În conformitate cu alte exigențe impuse de Constituție, noi birouri și consilii au fost create fie prin ordin executiv, fie prin măsuri legislative corespunzătoare. Printre acestea s-au numărat Consiliul de Apărare Națională, Consiliul de Ajutorare Națională, Comisiile pentru Mindanao și Sulu și Consiliul de Apel pentru Serviciul Public.

Program de dreptate socială Angajat să îmbunătățească situația clasei muncitoare filipineze și inspirându-se din doctrinele sociale ale Papei Leon al XIII-lea și ale Papei Pius al XI-lea, precum și din tratatele de referință ale principalilor sociologi ai lumii, președintele Quezon a început un program viguros de dreptate socială, pe care l-a introdus prin masuri executive corespunzătoare și prin legislație promovată prin .

Astfel, a fost înființată o instanță de relații industriale care să medieze litigiile, în anumite condiții, reducând problemele cauzate de greve și lockouturi. A fost adoptată o lege privind salariul minim, precum și o lege care prevedea ziua de lucru de opt ore și o lege a arendei pentru fermierii filipinezi. O altă măsură a fost crearea funcției de avocat din oficiu pentru a ajuta justițiabilii săraci în procesele lor judiciare.

Legea Comunității nr. 20 l-a autorizat pe Quezon să inițieze proceduri de expropriere și/sau să achiziționeze proprietăți mari pentru a le revinde la costuri nominale și în condiții ușoare chiriașilor, permițându-le astfel să posede un lot și o casă proprie. În virtutea acestei legi, Guvernul Comunității a naționalizat moșia Buenavista. De asemenea, Quezon a lansat un sistem cooperativ de agricultură între proprietarii moșiilor subdivizate pentru a le atenua situația și pentru a le oferi câștiguri mai mari.

În toate acestea, Quezon a arătat o dorință serioasă de a urma mandatul constituțional privind promovarea dreptății sociale.

Economie La instaurarea Comunității, starea economică a țării era stabilă și promițătoare. Odată cu ajungerea la apogeu a comerțului exterior, la patru sute de milioane de pesos, tendința ascendentă a afacerilor a fost accentuată și a căpătat aspectul unui boom. Recoltele de export erau în general bune și, cu excepția tutunului, toate erau foarte solicitate pe piețele externe. Într-adevăr, valoarea exporturilor Filipinelor a atins un maxim total de 320.896.000 de pesos, cel mai mare din 1929 până atunci. stanga|miniatura| Manuel Quezon semnând documente În plus, veniturile bugetare s-au ridicat la 76.675.000 de pesos în 1936, în comparație cu veniturile din 1935 de 65.000.000 de pesos. Chiar și companiile de stat, cu excepția , au reușit să obțină profituri. Producția de aur a crescut cu aproximativ 37%, iar cea de fier cu aproape 100%, în timp ce producția de ciment a crescut cu aproximativ 14%.

În pofida acestei situații prospere, guvernul a fost nevoit să facă față anumitor probleme economice care afectau țara. În acest scop a fost înființat Consiliul Economic Național. Acest organism consilia guvernul în chestiuni economice și financiare, inclusiv promovarea industriilor, diversificarea culturilor și a întreprinderilor, , impozitarea și formularea unui program economic care să pregătească viitoarea Republică independentă a Filipinelor.

Din nou, Compania Națională de Dezvoltare a fost reorganizată prin lege; s-a înființat Compania Națională de Orez și Porumb (NARIC) și a primit un capital de patru milioane de pesos.

La recomandarea Consiliului Economic Național, au fost înființate colonii agricole în țară, în special în Koronadal, Malig și alte situri adecvate din Mindanao. Mai mult, guvernul a oferit facilități de orice fel pentru a încuraja migrația și colonizarea acelor locuri. A fost înființată Banca Agricolă și Industrială pentru a ajuta micii fermieri cu împrumuturi convenabile în condiții ușoare. S-a acordat atenție și studiului solurilor, precum și administrării corespunzătoare a terenurilor din domeniul public. Acești pași și măsuri promiteau multe pentru îmbunătățirea bunăstării economice.

Reforma agrară