Substituția penală, substituire penală, sau expiere substitutivă penală, The Cross of Christ [Crucea lui Hristos] (Londra: Macmillan & Co, 1956), pp. 71–72: '...the four main types, which have persisted throughout the centuries. The oldest theory is the Ransom Theory...It held sway for a thousand years. [...] The Forensic Theory is that of the Reformers and their successors.' („...cele patru tipuri principale, care au persistat de-a lungul secolelor. Cea mai veche teorie este teoria răscumpărării... ea a precumpănit timp de o mie de ani. [...] Teoria criminalistică este cea a Reformei și a succesorilor lor.”) este o teorie protestantă a răscumpărării (expierii, ispășirii); afirmând cum Cristos, supunându-se voluntar planului Tatălui, a expiat condamnarea divină în locul omenirii (substituindu-se) – satisfăcând dreptatea divină, așa încât Dumnezeu să poată salva în mod just lumea, răscumpărând-o și împăcând-o cu sine. Nu trebuie confundată cu o idee ce stă la bază, comună întregii creștinătăți – expiere substitutivă.
Martin Luther, în timpul Reformei, a pus bazele ideii, ea continuând a fi dezvoltată în calvinismJ. I. Packer, What did the Cross Achieve? The Logic of Penal Substitution [Ce a realizat Crucea? Logica substituției penale] (Tyndale Biblical Theology Lecture, 1973): '... Luther, Calvin, Zwingli, Melanchthon and their reforming contemporaries were the pioneers in stating it [i.e. the penal substitutionary theory]...' („Luther, Calvin, Zwingli, Melanchthon și contemporarii lor reformiști au fost pionierii enunțării ei [a teoriei substitutive]”)H. N. Oxenham, The Catholic doctrine of the atonement (Londra: Longman, Green, Longman, Roberts, and Green, 1865), pp. 112–113,119: '...we may pause to sum up briefly the main points of teaching on Christ's work of redemption to be gathered from the patristic literature of the first three centuries as a whole. And first, as to what it does not contain. There is no trace, as we have seen, of the notions of vicarious satisfaction, in the sense of our sins being imputed to Christ and His obedience imputed to us, which some of the Reformers made the very essence of Christianity; or, again, of the kindred notion that God was angry with His Son for our sakes, and inflicted on Him the punishment due to us ; nor is Isaiah s prophecy interpreted in this sense, as afterwards by Luther; on the contrary, there is much which expressly negatives this line of thought. There is no mention of the justice of God, in the forensic sense of the word; the Incarnation is in variably exclusively ascribed to His love; the term satisfaction does not occur in this connection at all, and where Christ is said to suffer for us, huper (not anti) is the word always used. It is not the payment of a debt, as in St. Anselm's Cur Deus Homo, but the restoration of our fallen nature, that is prominent in the minds of these writers, as the main object of the Incarnation. They always speak, with Scripture, of our being reconciled to God, not of God being reconciled to us.' [pp. 112–113]; 'His [Jesus'] death was now [in the Reformation period], moreover, for the first time viewed as a vicarious punishment, inflicted by God on Him instead of on us.' [p. 119]. Teoria este specific protestantă, dar construiește pe o fundație din creștinismul primar: ideea de expiere substitutivă (a suferi/plăti/răscumpăra vina altuia), pe care se bazează și teoria patristică a răscumpărării sau, tot teorie patristică, a satisfacției – a lui Anselm de Canterbury.
Teoria învață că prin moartea Sa, Isus, din dragoste pentru lume, ia păcatul asupra Sa (se substituie) pentru cei care își pun credința în El.
Faimosul teolog protestant și cercetător, J. I. Packer, afirma:Noțiunea exprimată de fraza „substiuire penală” este că Isus Cristos, Domnul nostru, mișcat de o iubire determinată să facă totul pentru salvarea [mântuirea] noastră, a îndurat și a epuizat distrugătoarea justiție divină, la care noi oamenii am fi fost altfel destinați fără scăpare, și astfel a câștigat iertarea, adopția și glorificarea noastră. A afirma substituția penală, înseamnă a spune că omul credincios îi datorează acest lucru lui Isus Cristos, că acesta este izvorul tututor fericirilor sale, a păcii și a laudei, acum și-n eternitate.
Definiție Substituția Penale afirmă că Isus a luat asupra Sa pedeapsa pentru păcatele omenirii. Astfel, Dumnezeu putând să rezolve o problemă, aparent imposibilă, sau paradoxală, anume că iertarea divină trebuie să satisfacă dreptatea divină. Pe de o parte, fiind benevolent (a tot bun), Dumnezeu dorește în mod sincer și gratuit să salveze oamenii și să-i ierte, fără plată. Pe de alta, însă, fiind și simultan drept, este injust ca răul să scape nepedepsit. Așa că, Dumnezeu, din dragoste, s-a dat pe Sine în persoana Fiului Său, Isus Cristos, pentru a salva lumea, dar și pentru a satisface justiția.
Teoria este strâns legată de Trinitate. Doctrina trinitară, dar și de uniunea ipostatică (ideea că Isus e simultan om și Dumnezeu, ambele în deplin) afirmă că Isus este însuși Dumnezeu. Acest lucrul îl pune pe Dumnezeu într-o situație aparte, de a putea fi simultan legiuitor, judecător și salvator, de a condamna răul, dar în același timp, a salva inculpatul penitent. Luând asupra lui pedeapsa, Dumnezeu, Isus, aduce satisfacție dreptății divine, nu aruncând vina asupra altuia, ci asumându-și-o chiar El. În înțelegerea substituției penale ca teorie a expiației, moartea lui Cristos tratează păcatul și nedreptatea, iar învierea Sa reînnoiește condiția umană la starea de nevinovăție și comuniune cu Dumnezeu.
Alte teorii ale expiației sunt: teoria satisfacției (a lui Anselm de Canterbury), care susține că moartea lui Cristos a avut ca rol înfrângerea cosmică a diavolului căruia, din motive ce țin de justiție, lumea trebuia răscumpărată pentru a fi eliberată de influența sa; Christus Victor, care stipulează că efectul crucii a fost salvarea umanității de puterea păcatului și a morții, o viziune popularizată de Gustaf Aulén; și teoria exemplului moral, asociată cu Petru Abelard și Hastings Rashdall, care susține că prin viața și sacrificiul său suprem, Isus a oferit un exemplu de urmat umanității, prin care oamenii pot obține salvarea (mântuirea).
Biserica primară Cercetătorii sunt împărțiți cu privire la prezența substituției penale în biserica primară, teoria răscumpărării fiind cea mai des întâlnită în antichitate. Însă, ca și substituția penală, și teoria răscumpărării este tot una substitutivă, uneori fiind greu de diferențiat în scrierile bisericii primare.
Cercetătorii diferă în opiniile lor cu privire la precursori ai substituției penale în scrierile timpurii și ale prărinților, cum ar fi Iustin Martirul (c.100-165), Eusebius de Cezareea (c.275–339), Atanasie (c.300–373) și Augustin de Hipona (354–430).
Există un consens general că părinții nu au predat substituția penală ca teorie principală a expierii. Însă unii scriitori văd referințe la ideea de substituție penală ca element de sprijin în scrierile patristice. De exemplu, unii văd cum Sfântul Augustin vorbește despre substituție penală în expoziția Psalmului 51 (50 după numerotarea Septuagintei): „Căci însuși Domnul a fost supus morții, dar nu pentru că ar fi păcătuit el, ci pentru păcatul nostru: El a luat asupra lui pedeapsa noastră, și așa ne scapă de vinovăție”, iar în „Enchiridion” („Manual”, sau „Despre credință, speranță și iubire”) spune: „Cum oamenii stau sub mânia lui din cauza păcatului originar… era nevoie de un mediator, adică unul care să reconcilieze, care printr-o ofrandă, pe care toate ofrandele Legii și profeții o prefigurează, să alunge mânia… Acum, când se spune despre Dumnezeu că ar fi «mânios» noi nu-i atribuim în fapt asemenea sentimente deviante cum există în mintea oamenilor mânioși; dar ne referim la faptul că lui îi displace păcatul folosind termenul «mânie» prin analogie la emoțiile umane”.
Aspecte judiciare din Biblie Biblia conține o serie de cuvinte și expresii ce au conotație sau fac aluzie la idei juridice (sau judiciare), adică care țin de lege, de dreptate, etc.
Spre exemplu, în Ioan 19:30 („După ce a luat oțetul, Isus a spus: «S-a împlinit.» [...]”) expresia „s-a împlinit”, folosește termenul grecesc teleó (τελέω) care poartă și conotație de plătit sau achitat, idee juridică. Tot în Evanghelia după Sf. Ioan (Ioan 14:26), Sfântul Spirit este numit „mângâietor”, termenul grecesc paraklétos (παράκλητος) purtând și sensul de „avocat”, unul care pledează pentru cauza altuia și intercede pentru el.
În scrisoarea către Romani, Paul scrie despre cum credincioșii sunt declarați nevinovați în fața lui Dumnezeu („Așadar, justificați prin credință, avem pace [...] prin Domnul nostru Isus Cristos” Romani 5:1) termenul tradus în limba română drept justificare are la bază verbul grecesc dikaioó (δικαιόω), care deși poartă și semificația de a face pe cineva drept sau a dovedi (ceva/pe cineva care e deja) drept, primul sens enumerat e folosit foarte rar. Un alt sens mai des întâlnit este acela de a declara, a trata ca fiind drept, cu o puternică conotație juridică. Astfel, păcătosul penitent este absolvit de vină.
În Isaia (61:10-11), se vorbește despre acoperirea, învăluire sau îmbrăcarea cu mantia dreptății. Dreptatea fiind nu ceva posedat în sine, interior, ci ceva extern. Iar în Proverbe (17:15) „Cel ce declară drept pe cel stricat și cel ce condamnă pe cel drept […]” (Biblia Traducerea Fidela 2015) arată cum ideea de justificare, a declara drept, nu poate fi înțeleasă ca îndreptățire (în sens de a face ceva strâmb să fie drept), ci trebuie înțeleasă ca o declarație, o pronunțare.
Chiar cuvântul grecesc diathēkē (διαθήκη), folosit în Noul Testament, dar și în LXX (Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament), poartă, pe lângă înțelesul de testament, conotația de „dispoziție legală în favoarea cuiva”
Probabil cel mai puternic act, nu doar judiciar, ci și penal, este însăși crucificarea. Crucificarea, în legea romană, era una dintre cele mai dure pedepse rezervate criminalilor. La Calvar, juxtapunerea este puternică: Isus, singurul inocent (cf. Ioan 18:23), ia locul lui Baraba, un insurgent (cf. Ioan 18:40). Cel care a venit să salveze (cf. Matei 1:21), alege să nu se salveze pe sine (cf. Matei 27:40). Nu în ultimul rând, cei cu adevărat condamnați (cf. Ioan 3:18) îl condamnă pe cel inocent (cf. Marcu 15:13-14; Ioan 1:29). În final, când actul expiră (cf. Ioan 19:30), și este prea târziu pentru ca greșeala să poată fi reparată, inocența lui Isus este declarată (cf. Matei 27:54). Cu toate acestea, prin resurecția Sa, Isus pronunță iertare pentru cei ce l-au abandonat înainte, dar își pun credința în El (cf. Ioan 20:19).
Critică Critica adusă cel mai frecvent teoriei este cea de superfluență, sau superficialitate. Întrebarea fiind, de ce Dumnezeu n-ar fi putut să ierte pur și simplu subiecții săi, fără necesitarea unei oblații?
Cel mai frecvent răspuns este că sacrificiul cristic nu este o perpetuare a sacrificiilor umane, ci sfârșitul lor. Cu alte cuvinte, în fapt, caracterul lui Dumnezeu nu este unul care cere sacrificii inutil (cf. Evrei 10:8, Osea 6:6), ci a cărui plan era de la bun început să le sfârșească – chiar dacă asta presupune folosirea sacrificiilor animale temporar – chiar cu prețul propriei vieți, pentru a le pune capăt, ele fiind încă de la început un rezultat al decăderii umane, și nu a voinței divine.