Binevoitoarele (în ) este un roman al scriitorului franco-american Jonathan Littell, apărut în 2006. Este creat sub forma memoriilor unui personaj fictiv, Maximilian Aue, care a participat ca ofițer SS la crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul comise de naziști în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Înainte de acest roman, Littell a mai scris o singură carte, în limba engleză, un mic roman științifico-fantastic apărut în SUA în 1989, pe care autorul îl consideră neînsemnat. După aceea a câștigat o oarecare experiență literară făcând traduceri în engleză din scriitori francezi, dintre care s-au publicat foarte puține. Adevăratul său debut literar este cu Binevoitoarele, scris în franceză. O primă variantă a romanului scris-o în 2001, în numai patru luni, dar în total a lucrat la el, pentru a-l finisa, timp de cinci ani, rezultând un volum de peste 900 de paginiGeorgesco 2007..

Cartea a fost una din principalele opere literare apărute în 2006 în Franța, cu un mare succes de public. A fost tradusă în numeroase limbi și primită cu un interes deosebit de către intelectuali din mai multe domenii umaniste, având parte de critici de la total favorabile la total defavorabile.

Geneza romanului Pe scriitor au început să-l intereseze chestiunile reflectate în roman atunci când, la vârsta de 22 de ani, a văzut fotografia șocantă a unei partizane ruse, , făcută de naziști după ce au spânzurat-o. Începând cu 1994, Littell a participat la acțiuni umanitare în Bosnia, Cecenia, Afganistan, Congo și Ruanda, constatând aspecte ale răului care se manifestă în războaie, inclusiv genocidul. În 2001 s-a retras din activitatea umanitară și a început să se documenteze pentru Binevoitoarele, muncă ce a durat peste un an și jumătate. A căutat martori și supraviețuitori ai războiului și ai masacrelor în Germania, Polonia, Rusia, Ucraina și țările caucaziene, a studiat peste 200 de lucrări despre Germania nazistă și frontul de est, precum și despre Holocaust, ca The Destruction of the European Jews (Distrugerea evreilor europeni) de Raul Hilberg și Les jours de notre mort (Zilele morții noastre) de . S-a inspirat și din lucrări mai generale, ca Despre totalitarism, de Hannah Arendt. Un impuls deosebit i-a dat filmul Shoah al lui Claude Lanzmann, printre altele prin reflectarea în acesta a birocrației genociduluiGarcin 2006.Duplat 2006.Blumenfeld 2006..

Pe autor îl interesează problema criminalului și a crimei săvârșite de stat care, după părerea sa, sunt mereu actuale. Consideră că nu există individ rău în sine, dar poate deveni criminal într-un anumit context, atunci când din punctul de vedere al masei de oameni din care face parte sau al statului, ceea ce face ca criminal este bine. Littell crede și despre el însuși că ar fi putut deveni participant la răul colectiv, dacă s-ar fi născut german în 1913 sau dacă nu ar fi fost prea tânăr ca să fie trimis să lupte în războiul din Vietnam. Vrea să pătrundă în gândirea criminalului, pentru că acesta este mai greu de înțeles decât victima. Acesta este motivul principal pentru care personajul se exprimă la persoana I. Prin acest procedeu, scriitorul vrea să lămurească cum ajunge un individ să fie criminal. Tot prin acesta, scriitorul caută să mențină unitatea romanului, care conține o cantitate foarte mare de fapte provenind din documentele studiateUni 2008...

Littell este influențat de concepția morală a grecilor antici despre crimă. În această concepție nu contează ce a determinat criminalul să o comită, dacă a comis-o intenționat sau fără voie, ci numai faptul că a comis-o. Astfel, romanul nu este despre vinovăție sau nevinovăție, nici despre dreptate, ci numai despre cum devine un individ criminal.

Rezumat Romanul este constituit din relatarea retrospectivă la persoana I a lui Maximilian Aue care, cu mai multe decenii mai târziu, se apleacă asupra unei perioade cruciale din viața lui, între vârsta de 25 și cea de 30 de ani, când a participat ca ofițer SS la masacrele de masă de pe teritoriile ocupate la est de către Germania nazistă, apoi în aparatul birocratic al Holocaustului.

Relatarea urmează cronologia evenimentelor de pe front (masacrele comise de Einsatzgruppen în 1941, bătălia de la Stalingrad), apoi evenimentele legate de lagărele de exterminare, în final căderea Berlinului în 1945. Această cronologie este întreruptă de reveniri la anii copilăriei și adolescenței.

Cartea este împărțită în șapte părți care evocă tipuri de piese muzicale pentru clavecin ale lui Jean-Philippe Rameau, compozitor apreciat de narator. thumb|Masacru comis de o Einsatzgruppe în 1941. Partea întâi, întitulată „Toccată”, constituie un fel de prolog faustian care expune proiectul naratorului de a-și relata istoria. Nu își face procese de conștiință, nu caută să se justifice, nici să dea seamă. Insistă asupra ideii că criminalul este un om ca oricare altul și afirmă că istoria lui poate fi cea a oricui. Atunci când își scrie memoriile, în anii 1970, trăiește cu identitate falsă ca francez, cunoscând foarte bine franceza ca fost student în Franța. Este directorul unei fabrici de dantele undeva în nordul Franței, cu o viață așezată, căsătorit, având doi copii gemeni. În partea a doua, „ I și II”, naratorul descrie masacrarea evreilor și a membrilor partidului comunist în spatele frontului, din Crimeea până în Caucaz, printre care pe cel de la Babi Iar din Kiev. El era membru al unei Einsatzgruppe, unități care au participat cel mai activ la aceste masacre. La sfârșitul acestei părți, Aue este trimis la Stalingrad aproape de sfârșitul bătăliei de acolo, ca sancțiune pentru că a avut o divergență de păreri cu superiori ai lui despre statutul de evrei sau nu a etniei din Caucaz numită evrei montani. Partea a treia, „”, este consacrată bătăliei de la Stalingrad, în care Aue este grav rănit la cap, dar scapă cu viață în mod miraculos. thumb|left|O scenă a bătăliei de la Stalingrad. În partea a patra, „”, Aue este convalescent la Berlin și în continuarea concediului merge în Franța ocupată, la Antibes, unde locuiește mama lui cu soțul ei. Într-o dimineață, Aue îi vede asasinați și se întoarce imediat la Berlin. Partea a cincea, „Menuet (în rondouri)” este cea mai lungă. Aue primește un post în ministerul de interne condus de Heinrich Himmler. Descrie birocrația așa-numitei „soluții finale a problemei evreiești” și constată ce se întâmplă în lagărele de exterminare. Este de partea lui Albert Speer, ministrul înarmării, care cere folosirea „rațională” a deținuților acestora în industria de război, contrar ideii de exterminare directă, predominantă în SS. În acest timp, doi polițiști de la (Kripo), poliția care se ocupa de delictele de drept comun, însărcinați cu cazul dublei omucideri de la Antibes, îl bănuiesc pe Aue și îl urmăresc. thumb|Poartă a lagărului de la Auschwitz la 27 ianuarie 1945. Partea a șasea, „Arie”, pune în scenă șederea lui Aue în casa părăsită a surorii sale și a soțului acesteia din Pomerania. Este o parte onirică a romanului, în care se dezvăluie și obsesiile sexuale ale naratorului. Și acolo îl caută cei doi polițiști, dar nu-l găsesc. În ultima parte, „”, armata sovietică înaintează în Pomerania și Aue rămâne în spatele frontului ei, împreună cu prietenul său, Thomas, care venise să-l ia de acolo. Ei reușesc să treacă prin teritoriul ocupat și peste linia frontului. În Berlinul deja asediat, Aue este decorat de însuși Hitler, în buncărul acestuia, dar, parcă într-o stare momentană de inconștiență, îl mușcă de nas pe Hitler și este arestat. În timp ce este transportat la locul execuției, mașina este lovită de un obuz și el scapă, apoi se ascunde prin tunelurile metroului. Cei doi polițiști dau de el aici, hotărâți să-l execute. Unul dintre ei este ucis de soldați sovietici care înaintează prin tuneluri. Aue scapă din nou și ajunge în grădina zoologică distrusă, unde se găsește față în față cu polițistul rămas în viață. Apare Thomas, care îl ucide pe polițist. Are la el actele unui francez care fusese în Germania în și poartă hainele lui. Aue își omoară prietenul pentru aceste acte, cu care ajunge în Franța. thumb|left|Poarta Brandenburg din Berlin în iunie 1945

Personaje Personaje fictive Maximilian Aue Aue este fiul unei franțuzoaice din Alsacia și al unui german. Acesta dispare fără urmă în 1921, iar mama lui Aue se recăsătorește cu un francez. Își petrece copilăria în Germania și adolescența în Franța. Începe studii universitare la Paris, la École libre des sciences politiques (Școala Liberă de Științe politice)Aceasta va deveni mai târziu Institut d'études politiques de Paris (Sciences Po)., și le continuă în Germania, la Universitatea Humboldt din Berlin, apoi la . Devine un intelectual cult, vorbește curent franceza, cunoaște greaca veche și latina, este amator de muzică clasică. Fiind naționalist, ca tatăl lui, apoi nazist convins, intră în SS în timpul studenției. În timpul războiului ajunge până la gradul de Obersturmbannführer (echivalent cu cel de locotenent-colonel în armată), în Sicherheitsdienst (SD), agenția de informații a SS-ului.

Trăsături ale personajului Tatăl lui Aue a dispărut când acesta era copil, dar și ca adult îl idealizează și îl venerează. Felul în care vorbește personajul Mandelbrod despre naționalismul și curajul tatălui îl influențează pe Aue să devină nazist. Felul în care se raportează la tatăl lui este unul din motivele pentru care îl urăște pe cumnatul său, care l-a cunoscut pe tatăl lui Aue și se exprimă negativ despre el.

Aue își urăște și mama, pe care o face vinovată de dispariția tatălui și o condamnă pentru că s-a recăsătorit. Pare-se că i-a omorât pe ea și pe soțul ei fără să-și dea seama, poate într-un moment de inconștiență provocat de rana gravă la cap pe care a avut-o la Stalingrad. În orice caz, nu-și amintește de o asemenea faptă.

Singura ființă pe care o iubește Aue este sora lui geamănă, Una, cu care a avut relații incestuoase spre sfârșitul copilăriei. Nu o poate ierta că s-a căsătorit și s-a îndepărtat de el, dar ea continuă să fie mereu prezentă în fantasmele lui sexuale.

Aue are relații homosexuale fără să aibă afecțiune pentru niciunul din partenerii lui. După criticul Claire Devarrieux, sora lui fiindu-i interzisă, se pune în locul ei, parcă vrând să fie femeieDevarrieux 2006a..

Aue nu apare ca un sadic și nici ca un carierist. El și-a însușit cu convingere deologia nazistă, care include și ideea că unele categorii de oameni trebuie să dispară, printre care evreii, dar nu este un antisemit visceral. Are simțul datoriei și al supunerii la ordinele superiorilor, dar este pentru aplicarea „rațională” a ideologiei. Nu este pentru exterminare pur și simplu, ci pentru folosirea la maximum înainte de aceasta a forței de muncă a deținuților în folosul efortului de război al Germaniei. Pe de altă parte, dacă este vorba de exterminare, crede că aceasta trebuie să se facă în mod „eficient”, fără sadism și fără să-i afecteze psihic pe subordonații care trebuie să o efectueze. Își recunoaște responsabilitatea ca participant la crimele naziste, deși este mai mult un observator, trimițând rapoarte superiorilor. Nu ucide personal în timpul masacrelor, ci numai în mod excepțional, pentru a scurta agonia vreunei victime. Totuși, până la urmă comite câteva omucideri și în afara acestora, poate pentru că crima se banalizează pentru el, sau poate drept consecință a eventualei leziuni a creierului său. Nu are niciodată remușcări, inclusiv după război crede că și-a făcut datoria în timpul acestuia, îndeplinind o sarcină grea și neplăcută. Singurele urmări pe care par să le aibă asupra lui cele trăite și faptele sale sunt simptome frecvente, ca amețelile, vărsăturile și diareea.

Familia lui Aue