Arhitectură romană

thumb|300px|Arhitectura Panteonului din Roma ilustrează amestecul de clasicism moștenit din Grecia și adăugarea de noi tehnici de construcție tipic romane, cum ar fi cupola, bolta și arcul.

thumb|300px|Pont du Gard, apeduct care alimenta orașul roman Nemausus (Nîmes): arhitectura romană monumentală în serviciul sănătății publice. Arhitectura romană este arta de a proiecta spații și de a construi edificii care s-a dezvoltat în perioada Romei Antice, din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al IV-lea d.Hr. Aceasta a adoptat anumite aspecte ale arhitecturii grecești antice, atât direct, cât și indirect, prin contactele cu Magna Graecia și prin utilizarea tehnicilor arhitecturale etrusce, care la rândul lor își aveau originile în arhitectura greacă. Estetismul clădirilor grecești se regăsește în monumentele romane, utilizarea ordinelor arhitecturale (inclusiv a ordinului corintic, care este cel mai răspândit) și a marmurei îmbinându-se cu tehnici moștenite de la etrusci, cum ar fi expertiza lor în domeniul ingineriei hidraulice (sisteme de canalizare, fântâni, tuneluri și poduri).

Densitatea mare a populației orașelor romane și problemele de sănătate publică i-au împins pe romani să exploreze noi metode de construcție și să creeze o arhitectură originală care s-a desprins de influențele elenistice. Folosirea bolții și a arcelor, combinată cu apariția noilor materiale de construcție, a permis romanilor să creeze edificii impunătoare și unice de uz public: apeducte, mari complexe termale, bazilici sau amfiteatre. Potrivit arhitecților romani, clădirile publice trebuiau să fie impresionante pentru a capta imaginația oamenilor, dar trebuiau să fie și practice și adaptate funcțiilor lor. Aceste noi tipuri de clădiri au fost construite la dimensiuni impresionante la Roma și reproduse la scară mai mică în orașele Imperiului.

Odată cu expansiunea Romei, modelul arhitectural a început să fie răspândit în teritoriile cucerite. Procesul a fost marcat de "cucerirea" spațiului public de către modelul panopliei romane, ajungându-se ca modelele romane să fie percepute drept principala modalitate de proiecție a urbanitas, a spiritului de apartenență la lumea urbei.Gros, pp. 18-19 Practic răspândirea arhitecturii romane în teritoriile cucerite ar putea fi asemănată cu o colonizare a percepției popoarelor cucerite privitoare la frumos și la ce însemna să faci parte dintr-o comunitate.

Arhitecții antici thumb|Un arhitect roman pe un tablou de Lawrence Alma-Tadema, 1877.

Statut social În ciuda faptului că profesia de arhitect este respectată și considerată onorabilă, cei mai mari arhitecți având o influență semnificativă asupra împăraților înșiși cu care uneori întrețineau relații de încredere, doar câteva nume de arhitecți lucrând pentru contul Romei, în esență cei la originea celor mai mari monumente ale Romei și ale lumii romane, au ajuns la noi. De cele mai multe ori, identitatea arhitectului unei clădiri este necunoscută în favoarea celei a sponsorului al cărui nume poate fi chiar gravat cu litere mari pe antablamentul monumentului. Această lipsă de cunoaștere provine dintr-o situație socială în general umilă, arhitecții romani fiind cu siguranță adesea sclavi sau liberți. Pentru secolele I și al II-lea, arhitecții sunt, în cea mai mare parte, liberți imperiali, iar potrivit însuși împăratului TraianPlinius cel Tânăr, Scrisori, X, 40, sunt de origine greacă. În această epocă, sarcinile care permit obținerea dreptului de practică sunt controlate de stat.Plinius cel Tânăr, Scrisori, X, 39-42

Formarea și competențele

Formarea profesională a arhitecților romani cuprindea o gamă largă de domenii și părea a fi deosebit de riguroasă. Arhitecții nu erau pregătiți doar pentru a întocmi planurile tehnice ale clădirilor și pentru a supraveghea lucrările de construcție, ci și pentru a se ocupa de geometrie, de inginerie hidraulică, de reprezentarea proiectelor lor cu desene mai avansate, care țineau cont de perspectivă și de jocul de lumină, precum și de gestionarea finanțelor în timpul lucrărilor. Arhitecții romani foloseau o serie de instrumente pentru a întocmi planurile clădirilor lor, similare cu cele folosite de arhitecții moderni, cum ar fi riglele gradate în multipli de picioare romane și firele cu plumb.

Arhitecții care supervizau marile proiecte de dezvoltare urbană comandate de împărați aveau sub comanda lor o echipă numeroasă, formată din numeroși asistenți specializați (ingineri, arhitecți, secretari administrativi, scribi), meșteri (pentru efectuarea măsurătorilor, confecționarea și montarea conductelor) și personal mai puțin calificat (responsabil cu manipularea, curățenia și siguranța).

Arhitecții și operele celebre thumb|right|Vitruviu își prezintă lucrarea De Architectura lui Augustus. Printre marii arhitecți ale căror nume au ajuns până la noi, unii provin de fapt din lumea greacă, cum ar fi Hermodorus din Salamina, căruia romanii îi datorează începutul monumentalizării Câmpului lui Marte și utilizarea marmurei la mijlocul secolului al II-lea î.Hr. sau Apolodor din Damasc, arhitectul oficial al lui Traian, care a fost responsabil pentru Podul lui Traian, Forul lui Traian și marile terme de pe Oppius. Câțiva arhitecți de origine romană ne sunt și ei cunoscuți, mulțumită scrierilor lor sau mulțumită menționărilor lor de către autori antici ca Vitruviu, arhitect din secolul I î.Hr. și autor al unui mare tratat de arhitectură, Severus și Celer, arhitecți ai Domus Aurea și ai Colosseumului, Rabirius, arhitect atras de Domițian și conceptor al Palatului Imperial din Roma, Frontinus, curator al apelor de la sfârșitul secolului I și autor al unui tratat despre aprovizionarea cu apă a Romei, Gaius Iulius Lacer, arhitect al Podului de la Alcántara sau încă Hyginus Gromaticus și „Pseudo-Hyginus”.

Printre lucrările teoreticienilor romani ai artei construcției, câteva au trecut în posteritate:

De architectura de Vitruviu, un tratat major de arhitectură; De aquaeductibus urbis Romae de Frontinus, un tratat detaliat despre apeductele din Roma; De limitibus constituendis de Hyginus Gromaticus, un tratat despre legea de demarcație în legătură cu operațiunea de centuriație; De munitionibus castrorum de „Pseudo-Hyginus”, un tratat militar despre organizarea taberelor romane.

Arhitectura italică arhaică Arhitectura domestică și rurală Spre sfârșitul Epocii Bronzului, între anii 1150 î.Hr. și 950 î.Hr., oamenii din cultura Apeninilor s-au organizat în mici sate alcătuite din colibe dreptunghiulare sau ovale construite din materiale efemere precum lemnul, chirpiciul și paiele, cu o podea din pământ bătut. Unele dintre aceste colibe au o lungime de și o lățime de și este posibil să fi fost rezervate unei elite cu un statut social ridicat. Aceste colibe au continuat să fie construite și în Epoca Fierului, după cum o dovedesc descoperirile arheologice, în special cele de pe Muntele Palatin. Cea cunoscută sub numele de tugurium RomuliÎn română, „coliba lui Romulus”. a rămas faimoasă în întreaga Antichitate, deoarece această colibă, despre care se crede că ar fi fost reședința primului rege legendar al Romei, a fost întreținută de romani pe Palatin încă din secolul I î.Hr.. Folosirea chirpiciului, amestec de pământ umed, paie sau nisip, menținut între zăbrele de lați de lemn, prefigurează apariția unui dispozitiv de construcție, opus craticium, care a continuat să fie utilizat până în secolul I, pentru clădiri ieftine, cum ar fi unele insulae.

Primele centre urbane au apărut în Etruria și Latium în secolele al VII-lea î.Hr. și al VI-lea î.Hr., ceea ce a dus la o diferențiere între arhitectura urbană și cea rurală. Dezvoltarea schimburilor cu culturile grecești și punice introduce în Italia centrală noi tehnici și noi materiale, de care a profitat, ocupând primele orașe, elita italică. Coliba tradițională a rămas foarte utilizată până în secolul al VII-lea î.Hr., însă, puțin câte puțin, au apărut case mai elaborate, care cuprindeau mai multe încăperi, cu un paviment din piatră, aranjate potrivit unui plan dreptunghiular. Au fost introduse o serie de trăsături arhitecturale tipice clădirilor rezidențiale romane de mai târziu, cum ar fi atriumul, care ar fi putut fi inspirat din lumea greacă, dar ale cărui forme caracteristice pot fi observate în locuințele de la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr. Acoperișurile din țiglă de teracotă înlocuiesc treptat acoperișurile de paie, iar stâlpii de lemn ai clădirilor domestice și religioase încep să fie ascunși în spatele plăcilor de teracotă.

Primele edificii civice, sacre și militare 250px|thumb|Reconstituire a Templului lui Iupiter Capitolinul arhaic. Dezvoltarea marilor centre urbane duce la apariția unor noi nevoi față de organizarea anterioară în sate independente. Astfel au început primele amenajări de amploare precum uscarea și drenarea apei din valea Forumului, pentru construirea de clădiri civice destinate să găzduiască adunările cetățenești asigurând sustenabilitatea și dezvoltarea orașului arhaic. La Roma au apărut două structuri specifice, Curia și Comitium. Deși celelalte orașe italice împărtășesc importanța adunărilor cetățenești, nu este sigur că toate au urmat aceeași evoluție, iar dualitatea curia-comitium este poate specifică Romei.

În același timp, se dezvoltă o arhitectură sacră care deosebește spațiul sacru, templum, de clădirea care eventual ocupă acest spațiu, aedes. Arhitectura religioasă a căpătat o importanță deosebită odată cu apariția primelor sanctuare monumentale precum cel din zona Sant'Omobono, evoluție care a fost confirmată din secolul al VI-lea î.Hr. cu construirea Templului lui Iupiter Capitolinul. Această evoluție bruscă în construcția templelor rezultă probabil din competiția dintre orașele învecinate care caută să obțină o formă de supremație în domeniul religios.

De asemenea, între secolele al VIII-lea și al VI-lea î.Hr. apar primele structuri militare defensive. La fel ca arhitectura civică, arhitectura militară răspunde unei necesități care a apărut odată cu extinderea centrelor urbane. Primele situri ocupate din Italia au fost în general alese pentru topografia accidentată, ușor de apărat, iar construirea unor lucrări suplimentare de apărare nu a fost o prioritate. Sistemul de apărare agger și fossa s-a dezvoltat abia mai târziu, în timp ce zonele de habitat s-au extins în zonele înconjurătoare și au depășit sectoarele protejate natural. La Roma, zidul servian este emblematic pentru această nouă necesitate, dar există ziduri de apărare mai timpurii, așa cum demonstrează rămășițele unui „agger” de pe versanții Esquillinului.

Materialele de construcție Rocile vulcanice Începând din secolul al VI-lea î.Hr., majoritatea clădirilor romane au fost construite cu blocuri de piatră, permițând o mai bună durabilitate a clădirilor. Până la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., romanii se serveau îndeosebi de tuf, o rocă vulcanică locală cu numeroase varietăți a cărei exploatare corespunde diferitelor faze arhitecturale. Primul tip de tuf utilizat, între secolele al VII-lea î.Hr. și al V-lea î.Hr., este cappellaccio, un tuf de culoare cenușie de calitate mediocră întrucât nu este foarte solid și friabil. Această piatră era extrasă din chiar colinele Romei (Palatin, Capitoliu și Quirinal) pentru marile lucrări de la sfârșitul monarhiei. După capturarea Veii și a teritoriului acestuia, la începutul secolului al IV-lea î.Hr., romanii au exploatat tufurile gălbui de la Fidenae și Grotta Oscura până la sfârșitul secolului al II-lea î.Hr., când extragerea lor a intrat în declin, în fața altor soiuri, care ofereau proprietăți mai bune.