Insula Oléron (în limba santongeză Ilâte d’Olerun) se află în Golful Biscaya, în regiunea Nouvelle-Aquitaine, în largul coastelor Charente-Maritime din care face parte, la 1,5 km de Pointe Espagnole și la 14,5 km nord de Estuarul Gironde. Împreună cu insulele Ré, d'Aix, Madame și Nôle, face parte din arhipelagul charentez; este separată de peninsula Marennes prin canalul Oléron, la nord, și de peninsula Arvert prin strâmtoarea Maumusson, la sud.
Cea mai mare insulă metropolitană franceză după Corsica, cu o lungime de 30 km și o lățime maximă de 8 km, are o suprafață de 174 km² și găzduiește peste 21.000 de locuitori permanenți.
În cursul istoriei sale, insula a făcut parte uneori din vechea provincie Aunis, alteori din vechea provincie Saintonge, în funcție de numeroasele războaie, în special în perioada medievală.
thumb|Cetatea Château d’Oléron. Administrativ, insula Oléron aparține de Cantonul Île d'Oléron, din 2015. Capitala sa actuală este Saint-Pierre-d'Oléron, principala sa zonă comercială și artizanală. Până în perioada Vechiului Regim, orașul Le Château-d'Oléron, sediul subdelegației și găzduind garnizoana insulei, îndeplinea această funcție.
thumb|Podul Oléron (viaduct). Din 19 martie 1966, insula este legată de continent prin podul insulei Oléron, lung de 2.862 de metri, al treilea pod ca lungime din Franța după cel de pe insula Ré și cel de la Saint-Nazaire, și este cel mai vechi pod din Franța care leagă continentul de o insulă.
Lăudată de Pierre Loti, ea este poreclită "Oléron luminoasa" datorită ratei sale ridicate de însorire pe tot parcursul anului.
Toponimie Oléron este cunoscută în secolul I sub numele de Uliaros „in aquitanico sinu Vliaros” (Plinius cel Bătrân, Istoria Naturală, cartea IV. XXXIII.XIX).
Numele Olarionensibus este folosit în secolul al V-lea de către episcopul și scriitorul gallo-roman Sidonius Apollinaris.
La sfârșitul secolului al XII-lea, insula era denumită "insula Oleronis".
Numele actual al insulei derivă de la numele folosit în Evul Mediu.
Geografie Generalități geografice Înconjurată de golful Biscayei, insula Oléron este delimitată de două strâmtori care, local, poartă numele de pertuis: Pertuis d'Antioche, la nord, o separă de insula Ré; Pertuis de Maumusson, la sud, o separă de peninsula Arvert; Rada des Basques și insula Aix, la nord-est și la est, o separă de continent.
Insula Oléron se află, de asemenea, în fața a două estuare de râu, Charente și Seudre, care au un rol considerabil în activitățile sale economice, favorizând dezvoltarea ostriculturii datorită aportului lor de apă dulce. Din 1966, insularitatea insulei a fost parțial pierdută odată cu construcția primului pod francez care leagă o insulă de continent.
Insula este divizată administrativ în opt comune care formează Cantonul Île d'Oléron.
De la nord la sud, găsim succesiv:
Saint-Denis-d'Oléron; La Brée-les-Bains; Saint-Georges-d'Oléron; Saint-Pierre-d'Oléron; Dolus-d'Oléron; Le Château-d'Oléron; Le Grand-Village-Plage; Saint-Trojan-les-Bains.
Insula este presărată cu numeroase sate și cătune care sunt legate de comunele insulei, printre care: Chaucre (la nord-vest de Saint-Georges): Odată, un important focar de "pirați", haiduci care atrăgeau navele pe stânci pentru a le jefui. Sauzelle (la est de Saint-Pierre): Lăudat de Pierre Loti, care l-a redenumit "satul vrăjitorilor" în romanul său "Prime Jeunesse" (pagina 49). Boyardville (la est de Saint-Georges): Mică așezare liniștită de la malul mării, construită în 1803 în timpul construcției Fortului Boyard. La Cotinière (la sud-vest de Saint-Pierre): Primul port de pescuit al departamentului Charente-Maritime și al optulea din Franța. Specializat în pescuitul de Dicologlossa cuneata.
Mlaștinile antice sărate (situate la est și la sud de insulă) au fost reconvertite în "claires", termen care desemnează bazinele de rafinare. Stridiile din bazinul Marennes-Oléron își dobândesc gustul și textura lor distinctivă sub acțiunea unei alge microscopice, numită naviculă albastră (Haslea ostrearia), a cărei pigment (marennină) provoacă înverzirea. Cultura sării este reintrodusă (deși în mod confidențial) la portul Salines, în Le Grand-Village-Plage. Arta saulnierilor (termenul de paludier fiind utilizat la Guérande) este prezentată acolo într-un ecomuzeu.
thumb|Dune în pădurea Saumonards, în Boyardville. thumb|Château Fournier, situat în Saint-Georges d'Oléron, este o mărturie a trecutului viticol al insulei. Vița de vie este prezentă la Oléron. Cultivată încă din secolul al III-lea pe insulă, producția a fost foarte importantă până la sfârșitul secolului al XIX-lea (peste 4.300 de hectare). Venirea filoxerei a decimat din nefericire aproape toate viile. Insula a fost grav afectată. Domeniile ruinându-se, nu s-au mai refăcut. Astăzi, plantațiile de viță ocupă aproximativ 800 de hectare.
Pineau des Charentes, un vin de lichior, alb sau roșu, servit ca aperitiv, se numără în prezent printre producțiile remarcabile de la Oléron.
Fortul Boyard se află pe coasta estică, în fața pădurii Saumonards, la doi kilometri de țărm, construit pe un banc de nisip, prin decizia lui Napoleon I, pentru a proteja estuarul Charente și arsenalul militar din Rochefort.
La extremitatea nord al insulei, în comuna Saint-Denis, se ridică farul Chassiron.
La sud de insulă, Saint-Trojan, cunoscut pentru pădurea sa, trenul turistic și vasta sa plajă de pe coasta vestică, reprezintă cea mai balneară parte a insulei. Locul marchează, de asemenea, începutul unei largi zone de acumulare a nisipului care se întinde apoi spre sud, de-a lungul coastei landeze, până la primele înălțimi ale Țării Bascilor, fiind întreruptă doar de strâmtoarea Maumusson și de estuarul Gironde. Mlaștinile Brouage și Rochefort își continuă extinderea în mare, iar "Canalul Oléron" tinde să se umple (cu sedimente de umplere provenite din râuri și eroziunea stâncilor și a promontoriilor), stabilind astfel o viitoare legătură terestră între continent (Bourcefranc) și insulă (Château-d'Oléron).
Climatul, plajele cu nisip, pistele de biciclete și zona de coastă pentru pescuitul la maree joasă fac din insula Oléron o destinație apreciată de turiști vara.
Pe 28 septembrie 2010, Oléron a suferit un cutremur cu o magnitudine de 4,5 pe scara Richter, fără să producă victime sau daune.
Relief puțin înalt, dar variat Relieful insulei Oléron este, în general, puțin înalt, dar, datorită naturii terenurilor care o compun, nu este uniform. Punctul său culminant, la 34 de metri, se află în dunele din Saint-Trojan, în partea de sud a insulei, în timp ce altitudinile cele mai joase sunt înregistrate în mlaștinile de pe coasta estică, între Le Château și Boyardville. Acest lucru îi conferă în multe privințe caracteristici destul de similare cu relieful insulei Ré, cu toate că câteva diferențe în formațiunile lor geologice disting aceste două insule separate printr-o strâmtoare: Oléron constituie prelungirea vestică a platoului cretacic al Saintonge, în timp ce Ré face parte din câmpia jurasică a Aunisului.
thumb|left|Imagine aeriană a insulei Oléron; în prim-plan, estuarul Seudre. Diferențele constau în bazele lor geologice: Oléron este compusă în principal din calcaruri cretacice, acoperind partea centrală a insulei și formând o fâșie îngustă, cu o lungime de aproximativ douăzeci de kilometri și o lățime cuprinsă între 2 și 5 km. În această parte centrală, înălțimile variază între 4 și 6 m, în medie, rar depășind zece metri, cum ar fi în nordul insulei, la Saint-Denis. Platoul inferior al insulei, cu un relief abia vălurat, găzduiește viță de vie și culturi cerealiere care sunt bine adaptate la calcarurile cretacice, similar cu platoul continental al Saintongei.
Pe fațadele nord și vest ale insulei, gresiile formează o coastă stâncoasă care se înalță deasupra oceanului cu stânci înalte de la 4 la 10 m, în special la capul Chassiron.
De-a lungul coastei vestice, se acumulează nisipuri care formează, în unele locuri, dune, plantate cu pini, și ale căror înălțimi culminează la 31 de metri între Domino și Les Sables-Vigniers, și lungi plaje de nisip fin care se întind până la vârful Gatseau, în sudul insulei. În acest sector al insulei Oléron se găsește cel mai important masiv de dune, care poartă cele mai mari înălțimi, cu 34 de metri la Saint-Trojan. Aceste lungi plaje sunt adesea urmate de cordoane de dune, în spatele cărora sunt construite stațiuni balneare. Întreaga coastă vestică este spălată de Côte Sauvage, unde acțiunea curentilor marini și a vânturilor sunt la originea acestor formațiuni nisipoase care se întind către peninsula Arvert, oferind 60 km de plaje de nisip pe tot litoralul său.
thumb|Peisaj din sudul insulei Oléron. Coasta estică a insulei Oléron este puțin mai variată: de la capul stâncos Chassiron până la golfulețul Maleconche, este nisipoasă și prezintă, la fel ca pe coasta vestică a insulei, dune plantate cu stejari. Dunele din Seullières, între Saint-Denis și La Brée, preced micul masiv dunar din pădurea domenială Saumonards, ale cărui înălțimi ating douăzeci de metri.
De la pădurea de pini Saumonards până în sudul insulei, la Saint-Trojan, coasta este uniform scăzută și mlaștinoasă, uneori nisipoasă, dar niciodată uniformă. În nord-est, dunele Saumonards protejează mlaștinile situate la intrarea în Saint-Pierre, printre care se numără mlaștina păsărilor, și au devenit pășuni sărate, pentru creșterea oilor. Acest sector geografic extins este în prezent, în întreaga sa zonă litorală, domeniul de excelență al conchiliculturii, unde ostreicultura este practicată alături de mitilicultură și chiar de acvacultură. Cu toate acestea, parcurile de stridii sunt activitatea dominantă în întreaga parte situată în jurul Le Château-d'Oléron și până la Saint-Trojan.
În cele din urmă, între continent și sudul insulei Oléron, în fața estuarului Seudre, canalul Oléron formează o sorta de șenal menținut de un puternic curent maritim care îl pune în contact direct cu strâmtoarea Maumusson.
Clima thumb|upright|left|Insula Oléron se bucură de un climat blând în timpul iernii. Mimozele, care înfloresc în februarie, contribuie în special la renumele localității Saint-Trojan-les-Bains. Insula Oléron este cea mai sudică dintre insulele de pe litoralul francez Atlantic, ceea ce are consecințe evidente asupra climatului său similar cu cel al Charente-Maritime care corespunde unui punct de întâlnire între mediile atlantice și mediteraneene (pagina 30).
Insula Oléron, precum și litoralul Charente-Maritime și ansamblul insulelor charenteze, se caracterizează printr-un climat deosebit de blând în timpul iernii, în special în sudul insulei, și răcoritor în timpul verii, datorită influențelor oceanice în mișcare perpetuă. Insulele Ré și Oléron, care "închid" strâmtoarea d'Antioche, includ o adevărată mare interioară, "o mică Mediterană" (pagina 38), care se încălzește ușor, datorită curentului nord-atlantic care permite condiții climatice foarte bune, cu amplitudini termice relativ scăzute.
Oléron este situată în inima zonei cel mai însorite de pe litoralul Atlantic francez. Insula beneficiază de peste 2.100 de ore de soare pe an.
Aceste condiții climatice favorabile, întotdeauna supuse influențelor oceanului Atlantic, favorizează existența unei vegetații mediteraneene. Astfel, flora este caracterizată de prezența uimitoare a oleandrului, eucaliptului, agavelor, care ajută mimoza să înflorească încă din ianuarie. La esențele deja mediteraneene ale stejarului verde (sau braduleț) și ale cistului, se adaugă palmieri, smochini, portocali și chiar măslini.
Este acest climat excepțional care l-a determinat pe Pierre Loti să spună că Oléron este "insula parfumurilor".
Păduri