Al cincilea copil (în ) este un roman scris de Doris Lessing, publicat în 1988. Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2007 pentru felul în care comunică experiența feminină în literatură, cu „scepticism, pasiune și forță vizionară”, Doris Lessing redă în Al cincilea copil drama unei mame și consecințele deciziei sale pentru întreaga familie, alegerea imposibilă între Ben, copilul ei grav bolnav psihic și unitatea familiei. Romanul a avut o continuare, Ben, in the World, publicat în 2000, care spune povestea lui Ben după ce și-a părăsit familia.

Rezumat

Preambul

Întâlnirea David, arhitect la o companie de construcții și  Harriet desenator tehnic la o firmă parteneră, s-au cunoscut la o petrecere organizată de către angajatori. În cercul lor de prieteni el era considerat o persoană conservatoare, iar ea timidă și exigentă. La începutul petrecerii amândoi erau rezervați, urmărind reacțiile celorlalți.

În trecut, David avusese pentru mult timp o iubită pe care o îndrăgise enorm, colegă cu el de serviciu. Relația s-a destrămat ca urmare a diferențelor de opinii privind libertinajul de care dădea dovadă fata.

În contradicție, Harriet era virgină, refuzând toate ofertele pe care le primise, pentru că le considerase nepotrivite. Acțiunea se petrece în anii '60, în timpul revoluției sexuale, motiv pentru care surorile și colegele ei se amuzau pe seama pudorii ei pe care o considerau exagerată.

Între David  și Harriet a avut loc ceea ce se numește dragoste la prima vedere. După ce s-au studiat câteva minute,  au plecat unul către celălalt, fiecare din colțul său. Au intrat rapid într-un birou pe care l-au găsit liber și unde au început să vorbească ore întregi, după care au mers în apartamentul lui. Prima noapte împreună a fost una liniștită în care au continuat convorbirea de la club și apoi au adormit. Ulterior, dând frâu liber dragostei sincere s-au mutat împreună și au hotărât să se căsătorească în primăvară.

Părinții Harriet se considera norocoasă pentru că părinții ei nu erau despărțiți, spre deosebire de alte familii. Cele trei surori, dintre care ea era cea mai mare,  au trăit o copilărie frumoasă și ordonată.

Dimpotrivă, David cunoscuse drama părinților săi care divorțaseră când el avea 7 ani dar, din fericire, se afla  în relații foarte cordiale cu al doilea soț al mamei sale, un istoric, Frederick Burke cadru universitar. Cuplul avea bune purtări în societate, dar era de o politețe rece cu ceilalți.

Tatăl său, James Lovatt, constructor de ambarcațiuni avusese de asemenea a doua oară șansa de a se căsători cu o femeie asemenea lui: cumsecade, gălăgioasă și capabilă. Cei doi mai erau apropiați și prin dragostea pentru călătorii.

David și  Harriet care trăiseră ani la rând cu imaginea unei viitoare familii în minte, știau foarte bine cum va arăta menajul lor cu mulți copii. Au cumpărat o casă imensă în stil victorian care avea trei etaje, un pod și o grădină care necesita îngrijire. Pentru că depășea posibilitățile lor materiale, David s-a văzut nevoit să apeleze la mama sa Molly și la tatăl vitreg, Frederick. Ei nu au fost de acord cu planurile tinerilor. S-a convenit ca ipoteca să fie plătită de tatăl natural al lui David, James, care dimpotrivă, a găsit dorința lor binevenită. Banii proveneau în mare parte de la soția lui, Jessica și ea entuziasmată de scopurile pe care și le-au propus îndrăgostiții.

Mama lui Harriet, Dorothy, care era văduvă și locuia cu tânăra familie, le-a atras atenția că planul lor este riscant deoarece implică multe variabile.

Anii fericiți Harriet și David rămân imperturbabili și după Crăciunul anului 1966 se naște primul lor urmaș, Luke, urmat la un an distanță de Hélèn. Casa  devine primitoare pentru zeci de rude și vecini, adulți și copii care sunt invitați atât de Paști cât și de Crăciun, ceea ce le aduce împlinire.

Cu toate că invitații contribuiau și ei la cheltuieli, David și Hélèn nu dispuneau de sume mari de bani fiind nevoiți să-și facă gemuri și murături pentru economie. În plus, nu cumpărau pâine ci o făceau în casă.

O altă familie prezentată în carte, dar fugitiv, este cea a lui Sarah, sora lui Harriet, căsătorită cu  William. Cu toate că nu se  se înțelegeau foarte bine, al patrulea lor copil, născut cu  sindromul Down, le-a zădărnicit orice plan de  divorț.

Cel de-al treilea născut al cuplului David-Harriet a fost Jane, în anul 1970. Începând cu acesta al treilea copil, cunoscuții tind să-i condamne și să-i izoleze.

Situația social-economică a țării trecea prin momente dificile, numărul șomerilor era în creștere iar firma la care lucra David începuse să aibă dificultăți.

Harriet l-a născut pe Paul în anul 1973 și oboseala ei devenise aproape permanentă după patru sarcini derulate în doar câțiva ani.

Pentru a putea primi de câteva ori pe an zeci de musafiri, Harriet și David transformaseră inclusiv podul în spațiu de dormit mobilat cu saltele.

Familia se străduia să le aducă argumente cu privire la dificultatea creșterii și educării unui număr mare de copii cerându-le să se oprească dar Harriet și David au devenit malițioși, siguri fiind că vor fi părinți de încă vreo patru ori.

Grădina casei era la fel de neîngrijită ca atunci când au devenit proprietari pentru că nu aveau niciodată timp pentru astfel de activități.

Copilul-problemă

Sarcina Cu toate că își propuseseră ca următorul copil să apară peste trei ani, Harriet a rămas din nou însărcinată. Pentru ea a început o altă perioadă dificilă mai ales că oboseala și nervozitatea erau dublate de lipsa mamei care n-o mai putea ajuta pentru că era la cealaltă fată, iar tinerele angajate, leneșe și nepricepute, mai mult o încurcau.

Pentru a putea face față cheltuielilor, David a început să lucreze peste program.

La întâlnirea de Crăciun, cu toate că  invitații o ajutau la treburile casnice, Harriet se simțea foarte rău deoarece copilul se mișca puternic începând cu luna a treia. Doctorul familiei nu s-a putut pronunța cu exactitate.

Depășită de situație, era înlocuită în gospodărie de mama sa care, în ciuda faptului că nu-și mai dorea un sacrificiu zilnic, revenise la ei. Verișoara lui Frederick, Alice,  văduvă, și-a anunțat, de asemenea disponibilitatea de a le fi aproape.  

Harriet a fost nevoită să ceară din nou ajutorul doctorului Brett pentru că nu se putea odihni din cauza mișcărilor brutale și aproape continue ale copilului. A început să ia sedativele prescrise după care a continuat cu calmantele împrumutate de la cunoscuți.

Era extenuată, avea o stare de spirit modificată, devenise tăcută, suspicioasă și rezervată. Încerca să găsescă diferite ocupații gospodărești, se îngrija de copiii mai mari, iar în timpul rămas mergea pe jos sau alerga. Devenise neglijentă cu ea însăși, imaginația îi juca feste și mânca exagerat de mult.

În luna a opta, i-a făcut o nouă vizită  doctorului Brett, rugându-l să-i provoace nașterea. A primit alte calmante.

Nașterea La a cincea naștere, Harriet a cerut să meargă la spital, spre deosebire de celelalte patru care se desfășuraseră fără probleme acasă.

De data aceasta, totul a fost diferit, nefiresc. Durerile foarte mari au precedat nașterea dificilă a unui băiat de  5 kg care, după momentul nașterii n-a mai plâns. Copilul nu semăna cu un nou-născut obișnuit, fruntea sa era teșită deasupra sprâncenelor iar pielea o avea gălbejită. Harriet a constatat că sugea foarte mult, repede și îi provoca răni. După înțărcarea ce s-a impus, bea câte 2 biberoane odată. Când plângea, fața lui nu era roșie ca a celorlalți copii în aceeași situație, ci avea o culoare alb-gălbuie și urla. Fizicul era robust, a încercat de la 2 luni să stea în 4 labe. Ben, acesta era numele lui, nu avea niciun fel de empatie și nici nu atrăgea din partea rudelor decât curiozitate.

Copilăria mică Odată cu această experiență, cei doi încep să-și pună problema încetării de a mai procrea.

Forța fizică a lui Ben și plăcerea de a face rău, fără niciun fel de remușcare, s-a dezvoltat pe zi ce trecea. Paul, curios, a mers în camera lui și acesta i-a răsucit o mână, cauzându-i o entorsă. Copilul-problemă a început să meargă în picioare la 9 luni, strica jucării și s-a urcat pe pervaz când geamul era deschis, motiv pentru care i-au pus zăbrele la fereastră.

La următorul Crăciun, toată lumea se interesa de el din complezență, fără a și-l dori în apropiere.

Vara, oaspeții care altădată veneau cu plăcere, au început să găsească scuze pentru a lipsi de la petrecere.

Un cățeluș adus cadou de un invitat și pisoiul familiei au fost uciși cu sânge rece prin sugrumare. Crăciunul următor numărul oaspeților s-a redus la jumătate. Harriet trecea prin clipe grele zilnic, deoarece Ben dispunea de o energie debordantă în ciuda faptului că dormea puțin și se punea mereu în pericol, pervazul rămânând locul lui preferat. Dacă găsea cumva ușa casei deschisă, fugea în mijlocul străzii de unde mama îl salva întotdeauna, cu toate că începuse să-și dorească să-l vadă accidentat mortal. Dacă îl închideau în cameră, țipa îngrozitor, până când îl eliberau.

Când Harriet a mers cu copilul la doctor (același care i-a prescris calmante în timpul sarcinii), medicul a asigurat-o că Ben era perfect normal pentru un copil de un an și jumătate.

Stresul prelungit a condus la schimbarea ei vizibilă, Harriet devenind irascibilă și foarte slabă.  

Dorothy a încercat să-i ajute și s-a oferit să rămână singură cu Ben o săptămână pentru ca restul familiei să plece în excursie.

Cele câteva zile de normalitate au însemnat foarte mult pentru primii născuți care, împreună cu părinții, au petrecut momente de neuitat în Franța.

La întoarcere, i-a așteptat o surpriză neplăcută, pentru că  Dorothy  avea două vânătăi, pe braț și pe obraz, iar efortul deosebit de a se descurca cu el o slăbise. În urma acestei experiențe, ea le-a propus să-l interneze într-o instituție specializată.

Sora lui Harriet, Sarah, avea de asemenea un copil cu probleme de sănătate, o fetiță mongoloidă, Amy, dar care era atât de drăguță cu toată lumea încât era mereu înconjurată cu dragoste și afecțiune. Crăciunul următor a fost foarte reușit, însă Ben nu se atașa de niciun grup vesel și entuziast. Amy a ales și ea să-l abandoneze după ce a încercat zadarnic să se împrietenească cu el.

Paul, preferatul familiei dar și al invitaților, a fost primul dintre copii care a început să clacheze, să plângă necontrolat și să dea semne de isterie pentru că întreaga atenție a mamei se îndrepta către Ben.

În ciuda acestor manifestări, Harriet și David s-au  hotărât să-l înscrie la grădiniță. Harriet se comporta cu el ca și cum ar fi fost  un copil normal. Îi punea la dispoziție jucării și îl scotea afară unde avea posibilitatea de a urmări păsările și de a se juca cu florile. Ben a început să vorbească dar nu și-a căpătat posibilitatea de a lega cuvintele; le folosea separat. Era atent la Luke și Hélèn încercând să-i imite în tot ceea ce făceau, dar fără să înțeleagă de ce se comportau într-un fel sau altul. Paul era neimportant pentru el.

La următorul Crăciun, Sarah a adus și câinele preferat al lui Amy. Acesta l-a respins pe Ben dar nu-l scăpa din ochi.

Experiența sanatoriului Frederik a ajuns la aceeași concluzie ca Dorothy în ceea ce-l privește pe Ben și anume că locul său nu este într-o familie ci trebuie internat într-o instituție specială.

Tot el, cu acceptul întregii familii, a găsit și sanatoriul dispus să-l primească.

În câteva zile a apărut furgoneta care l-a luat  pe Ben, David având grijă de sensibilitatea lui Harriet care începuse să plângă. Între cei doi avusese loc o discuție serioasă, în care, David îi ceruse ferm să aleagă între familie și Ben.

Ceilalți patru copii, întorși de la școală ori de la grădiniță, și-au exprimat puternic mulțumirea când au aflat că Ben și-a schimbat locuința.