Căderea regimului fascist din Italia

Căderea regimului fascist în Italia, cunoscută în Italia și sub numele de 25 Luglio (în , ; „25 Iulie”), a avut loc ca urmare a unor planuri paralele conduse de contele Dino Grandi și de regele Victor Emanuel al III-lea în primăvara și vara anului 1943, culminând cu succesul votului de neîncredere împotriva prim-ministrului Benito Mussolini în cadrul reuniunii Marelui Consiliu al Fascismului din –. Ca urmare, a fost instituit un nou guvern condus de Pietro Badoglio, punând capăt celor 21 de ani de guvernare fascistă în Regatul Italiei, iar Mussolini a fost plasat în arest.Bianchi (1963), p. 609Bianchi (1963), p. 704De Felice in Grandi (1983), p. 21De Felice (1996), p. 1391

Contextul istoric La începutul anului 1943, Italia se confrunta cu o înfrângere. Cea de-a colapsul frontului african din 4 noiembrie 1942 și debarcarea aliată în Africa de Nord din 8-12 noiembrie expuneau Italia pericolului unei invazii a forțelor aliateDe Felice (1996), p. 1092. Înfrângerea forțelor expediționare italiene (ARMIR) în Uniunea Sovietică, bombardamentele intense asupra orașelor și lipsa alimentelor și a combustibilului au demoralizat populația, a cărei majoritate dorea să pună capăt războiului și să denunțe alianța cu GermaniaDe Felice (1996), p. 1117. Italia avea nevoie de ajutorul german pentru a menține controlul asupra Tunisiei, ultimul bastion al Puterilor Axei în Africa. Conducătorul Italiei, Benito Mussolini, era convins că războiul putea fi decis în teatrul mediteranean de luptă. La 29 aprilie 1943, la întâlnirea de la , Hitler a respins propunerea lui Mussolini de a căuta o pace separată cu Uniunea Sovietică și de a muta cea mai mare parte a armatei germane spre sudDe Felice (1996), p. 1125. Solicitarea de întăriri pentru apărarea capului de pod din Tunisia a fost refuzată de Wehrmacht, care nu mai avea încredere în capacitatea italienilor să continue rezistențaDe Felice (1996), p. 1137. Sănătatea lui Mussolini a fost un alt factor principal de incertitudine. Era deprimat și bolnav după ce a fost diagnosticat cu gastrită și duodenită de origine nervoasăBianchi (1963), p. 283. Din cauza bolii sale, Il Ducele a fost adesea obligat să stea acasă, ceea ce a privat Italia de o conducere eficientă.

În această situație, mai multe grupuri care au făcut parte din patru cercuri diferite (Curtea Regală, partidele antifasciste, fasciștii și Statul Major General) au început să caute o cale de ieșire. Aristocrați, precum prințesa moștenitoare Marie-José, membri ai clasei superioare și politicieni aparținând elitei pre-fasciste au inițiat în mod independent comploturi pentru a stabili contacte cu Aliații. Conform hotărârilor declarației de la Casablanca, Aliații ar fi acceptat doar o capitulare necondiționată. În ciuda implicării prințesei moștenitoare, anglo-americanii așteptau o mișcare din partea unor personalități de rang mai înalt, cum ar fi regele, și au ignorat contactul cu aceste grupuriDe Felice (1996), p. 1168.

Partidele antifasciste, slăbite de 20 de ani de dictatură, se aflau încă puternic dezorganizateDe Felice in Grandi (1983), p. 29. Toți decidenții politici, cu excepția comuniștilor și a republicanilor din Partito d'Azione, așteptau un semnal din partea regelui Victor Emanuel al III-lea, a cărui inacțiune era motivată de caracterul său, de temerile și scrupulele sale constituționale, precum și de faptul că monarhia era probabil condamnată, indiferent de cum ar fi decurs războiulDe Felice in Grandi (1983), p. 74De Felice (1996), p. 1174De Felice (1996), p. 1132. Regele simțea un dispreț considerabil față de politicienii pre-fasciști, pe care îi numea în mod ironic „strigoi”De Felice in Grandi (1983), p. 77. De asemenea, nu credea ceea ce spuneau unii dintre politicieni care susțineau că anglo-americanii nu vor căuta să se răzbune pe ItaliaDe Felice in Grandi (1983), p. 76.

Victor Emmanuel al III-lea și-a păstrat totuși încrederea în Mussolini și a sperat că acesta ar putea salva situațiaDe Felice (1996), p. 1180. Regele s-a izolat de oricine a încercat să-i afle intențiileDe Felice (1996), p. 1169. Generalul , care era devotat regelui și ostil germanilor, a devenit noul Șef al Statului Major General. Ambrosio era convins că războiul era pierdut pentru Italia, dar nu a luat niciodată inițiativa personală de schimbare a situației fără a se consulta mai întâi cu regeleDe Felice (1996), p. 1126. Ambrosio, cu ajutorul lui și (ambii aveau să joace un rol important în evenimentele care au dus la armistițiu din 8 septembrie 1943), a procedat treptat la ocuparea mai multor poziții cheie în cadrul forțelor armate cu oficiali devotați regelui. De asemenea, a încercat să aducă din străinătate cât mai multe forțe din Italia, dar era dificil să facă acest lucru fără să trezească suspiciuni în GermaniaDe Felice in Grandi (1983), p. 46.

La 6 februarie 1943, Mussolini a efectuat cea mai amplă remaniere guvernamentală din cei 21 de ani de putere fascistăDe Felice in Grandi (1983), p. 56. Aproape toți miniștrii au fost schimbați, inclusiv propriul ginere, Galeazzo Ciano, și Dino Grandi, , Guido Buffarini Guidi și . Situația a fost compromisă, iar scopul principal al operațiunii de liniștire a opiniei publice cu privire la Partidul Fascist a eșuat. Printre noile numiri, noul subsecretar al Afacerilor Externe (Il Ducele a preluat el însuși acest departament) , era conștient de gravitatea situațieiDe Felice in Grandi (1983), p. 57. Strategia lui Bastianini a fost dublă. Pe de-o parte, la fel precum Mussolini, a încercat să pledeze în favoarea unei păci între Germania și URSSDe Felice in Grandi (1983), p. 65. Pe de altă parte, el a încercat să creeze un bloc de țări balcanice (partenerii de rang inferior ai Axei, Ungaria, România și Bulgaria), condus de Italia, care ar putea acționa pentru a contrabalansarea puterii excesive a Reich-ului german în Europa. La 14 aprilie, Ducele l-a înlocuit pe șeful poliției, (un om al regelui), cu . Cinci zile mai târziu, el l-a înlocuit pe tânărul și neexperimentatul secretar al partidului, , cu . Mussolini a vrut să dinamizeze partidul prin numirea lui ScorzaDe Felice in Grandi (1983), p. 58.

Pierderea Tunisului Pierdere Tunisului de pe 13 mai 1943 a schimbat radical situația strategică. Era important pentru Germania să controleze Italia, care se transformase într-un bastion extern al Reich-ului, deoarece peninsula era amenințată de invazia aliată. Germanii au dezvoltat planuri pentru operațiunile Alarich și Konstantin, dedicate ocupării Italiei și, respectiv, zonelor balcanice ocupate de armata italiană, pentru preluarea controlului asupra Italiei și dezarmarea forțele italiene după un posibil armistițiu cu AliațiiDe Felice (1996), p. 1136. Pentru a se pregăti, germanii au vrut să-și mărească forțele terestre din Italia. Ambrosio și Mussolini au refuzat și au cerut doar mai multe avioane, deoarece doreau să păstreze independența ItalieiDe Felice (1996), p. 1148. La 11 iunie 1943, Aliații au capturat insula Pantelleria, prima regiune a Italiei care a fost pierdută. Pantelleria fusese puternic fortificată la ordinul lui Mussolini, dar a căzut în mâinile Aliaților fără prea multă rezistență după un bombardament intens de o săptămână. Părea acum evident că următoarea mișcare a aliaților urma să fie debarcările din Sicilia, Sardinia și CorsicaDe Felice (1996), p. 1151 sau Grecia. La mijlocul lunii mai, regele a început să ia în calcul ieșirea din război, după ce a fost convins de ducele , ministrul Casei Regale, care era îngrijorat de viitorul monarhieiDe Felice in Grandi (1983), p. 81De Felice (1996), p. 1181. Opinia publică italiană începea să se întoarcă împotriva monarhiei dată fiind pasivitatea regeluiDe Felice in Grandi (1983), p. 82. La sfârșitul lunii mai, doi politicieni de rang înalt din epoca pre-fascistă, Ivanoe Bonomi și , au fost primiți de d'Acquarone și de aghiotantul regelui, generalul . Pe 2 și 8 iunie, au fost primiți în audiență de rege, unde au făcut presiuni pentru arestarea lui Mussolini și numirea unui guvern militar, dar au rămas frustrați de lipsa de voință a monarhuluiBianchi (1963), p. 379Bianchi (1963), p. 382Bianchi (1963), p. 392. Pe 30 iunie, Bonomi l-a întâlnit pe prințul moștenitor Umberto și a propus trei generali (Ambrosio, Mareșalul Pietro Badoglio și ) ca potențiali succesori ai lui MussoliniBianchi (1963), p. 413. Pe 4 iulie, Badoglio a fost primit de Umberto, ceea ce a demonstrat că regele nu se mai opunea schimbării guvernuluiBianchi (1963), p. 417. A doua zi, Ambrosio a propus ca regele să-l numească pe Badoglio sau pe Caviglia ca premieri în locul lui Mussolini la conducerea unui nou guvernBianchi (1963), p. 426De Felice (1996), p. 1184. Caviglia, un francmason de rang înalt, a fost considerat prea bătrân pentru o sarcină atât de dificilă, în ciuda poziției sale antifascisteBianchi (1963), p. 427. Badoglio, care a demisionat din funcția de șef al Statului Major General după eșecul din Grecia din 1941, devenise un dușman înverșunat al lui Mussolini și dorea răzbunare. Era un prieten personal al ducelui d'Acquarone, care îi fusese aghiotant și ambii – ca și Caviglia – erau francmasoniBianchi (1963), p. 392. O colaborare între cei doi mareșali era de neconceput, pentru că Caviglia îl ura pe Badoglio.

Pe 4 iunie, regele l-a primit pe Dino Grandi, care era încă președinte al Camera Fasciilor și Corporațiilor, deși fusese eliminat din cabinet. Grandi era unul dintre , liderii de vârf ai Partidului Fascist. În ciuda faptului că a fost un coleg apropiat al lui Mussolini timp de peste 20 de ani, era mai degrabă un conservator de dreapta decât un fascist. El vedea fascismul ca pe un fenomen efemer limitat la durata de viață a lui Mussolini. Grandi a fost adesea considerat cel mai probabil succesor al Ducelui, datorită experienței sale diplomatice ca fost ministru de externe și ambasador în Marea Britanie și a poziției sale de inamic convins al Germaniei, cu un cerc larg de prieteni în cadrul lumii politice britaniceGrandi (1983), p. 196De Felice (1996), p. 1229. În ciuda devotamentului său față de Mussolini, Grandi credea că cel mai eficient mod de a-l servi era să contracareze ocazional ordinele sale și să îi acorde mai apoi acestuia meritul pentru orice succes. La 25 martie 1943, Victor Emanuel i-a acordat cea mai înaltă distincție regală, Ordinul Suprem al Preasfintei Buna Vestir (Collare dell'Annunziata), care îi asigura acces nerestricționat la Casa Regală. În timpul ultimei sale întâlniri cu regele înainte de 25 iulie, Grandi a descris planul său îndrăzneț de a-l elimina pe Mussolini și de a-i ataca pe germaniBianchi (1963), p. 384-6. Grandi l-a comparat pe Victor Emmanuel cu ducele de Savoia din secolul al XVIII-lea, Victor Amadeus al II-lea, care a schimbat tabăra franceză cu ce imperială, salvând astfel dinastiaBianchi (1963), p. 386. Regele nu avea nevoie decât de un alt (soldatul savoiard devenit erou național pentru sacrificiul său în apărarea orașului Torino din 1706 împotriva francezilor), iar Grandi s-a propus pentru acest rolBianchi (1963), p. 384. Victor Emmanuel a replicat că era un monarh constituțional, așa că nu putea acționa decât după un vot al parlamentului sau al Marelui Consiliu al FascismuluiDe Felice (1996), p. 1236. Regele se opunea inițierii unei mișcări pripite, care ar putea fi putut fi considerată trădare. Regele i-a cerut lui Grandi să ușureze acțiunea sa prin intermediul activării parlamentului și a Marelui Consiliu al FascismuluiDe Felice (1996), p. 1237. Grandi s-a întors în orașul său natal, Bologna, ca să aștepte noi evoluții, știind că regele era în sfârșit conștient de situație, dar anticipând în același timp și posibila lui lipsă de acțiuneDe Felice (1996), p. 1239.