Jean Mabillon, cunoscut mai bine sub numele de Dom Mabillon, () a fost un călugăr și istoric francez.
Călugăr benedictin al congregației reformate Saint-Maur, acest intelectual a jucat un rol determinant în transmiterea cunoștințelor în secolul al XVII-lea. A introdus pentru prima dată un "discurs al metodei" privind analiza documentelor, care ulterior a devenit o referință pentru istorici și specialiștii în documente istorice. Este cunoscut ca fondator al diplomaticei, această știință nouă care definește regulile pentru stabilirea datei, originii, naturii, autenticității și versiunilor succesive ale unui document scris. De asemenea, publicarea lucrării sale De Re Diplomatica a fost considerată ulterior de către istoricul Marc Bloch ca fiind "o dată mare în adevăr în istoria spiritului uman".
Le său spirit critic și riguros se regăsește și în edițiile sale ale operelor Părinților Bisericii și ale marilor teologi. Lucrările lui Jean Mabillon în acest domeniu au dat un nou impuls studiului primelor texte creștine și al patristicii. În fine, acest călător și corespondent a menținut o rețea de contacte în Republica Literară europeană, în special în Flandra, în Burgundia, în Lorena, în Champagne, în Elveția, în Germania și în Italia.
Cadrul vieții sale este marcat de un caracter ce îmbină atât serenitatea, cât și tenacitatea în analiză și argumentare, precum și de capacitatea sa de a asocia vocația sa intelectuală și științifică cu vocația sa religioasă.
Biografie Tinerete și școală thumb|upright=0.8|alt=Pe o gravură de Alexis Loir, Jean Mabillon este reprezentat în haine benedictine, gluga ridicată, scriind.|Jean Mabillon, gravură de Alexis Loir, BnF.
Familie Născut în 1632, el este al cincilea copil al lui Estienne Mabillon, un țăran care a murit la 24 mai 1692, în vârstă de 104 ani, și al soției sale, Jeanne Guérin. Satul Saint-Pierremont, unde s-a născut, este situat la marginea zonei Ardenne, pe o mică înălțime. Se află la câțiva kilometri de pădurea Belval și de abația cu același nume, traversată de un pârâu care se varsă în Bar. Această familie de țărani locuia într-o casă modestă, la câțiva pași de biserică.
Studii Jean Mabillon a demonstrat clar, în școala satului, capacități intelectuale care justifică continuarea studiilor în alte locuri. Aceste școli de sat nu aveau alte ambiții decât să învețe să citească, să scrie și să numere în mod sumar, capitolul 5, « En Champagne », paginile 187-216.
Lavârsta de nouă ani, este trimis la unchiul său, Jean Mabillon, care era atunci preot paroh în Neuville-Day, care îi predă corect "rudimentele" și îi asigură resursele necesare pentru a-și continua studiile. Datorită acestuia, intră în 1644 la colegiul Bons Enfants din Reims, un colegiu și o universitate. Este găzduit jumătate ca elev, jumătate ca servitor, capitolul 1, în casa unui canonic de catedrală și stareț elogios care îi supraveghează progresele cu interes. În 1650, acest canonic îl face să intre în seminarul diocezan, unde rămâne trei ani.
Cariera bisericeasca Dar în 1653, părăsește seminarul pentru a se alătura congregației Saint-Maur, la abația Saint-Remi din Reims. Această evoluție în vocația sa religioasă este explicată, potrivit unor autori, de dezamăgirea sa față de conduita și parcursul unchiului său, preot secular alături de care a trăit în Ardennes înainte ca acesta să fie numit la Condé-sur-Marne, și, potrivit altora, de exemplul călugărilor abației Saint-Remi, și în special al novicilor pe care îi admira pentru fervoarea lor. La 29 august al acestui an 1653, este admis printre cei care aspiră să intre în mănăstire. La 5 septembrie, îmbracă haina benedictină în cadrul congregației Saint-Maur. Nu are nici douăzeci și unu de ani când face promisiunea de obediență, stabilitate și schimbare a moravurilor.
O viață de benedictin Din 1656, este trimis succesiv la abația Nogent-sous-Coucy, apoi la abația Saint-Pierre de Corbie. Chiar dacă i se atribuie sarcini mai lumești, se dedică și studiului „Antichităților”, adică a documentelor vechi. Începe treptat să dezvolte regulile unei metode critice pentru utilizarea documentelor, interesându-se de abordarea istorică a unuia dintre predecesorii săi iluștri de la abația Nogent-sous-Coucy, Guibert de Nogent.
După o perioadă petrecută ca trezorier la abația Saint-Denis, în 1663 și 1664, fiind repede remarcat de membrii ordinului său datorită capacităților sale, este trimis, la vârsta de treizeci și unu de ani, la Saint-Germain-des-Prés, în iulie 1664, capitolul 2.
O lucrare savantă La se alătură unui cerc de erudiți format în jurul bibliotecarului abației, Luc d'Achery, căruia este chemat să-i succeadă. Începe să-l ajute pe acesta în colectarea de documente în vederea redactării Actelor Ordinului Sfântului Benedict (Acta Ordinis Sancti Benedicti): contribuția sa se dovedește atât de determinantă în opera rezultată din acest proiect, primul volum apărând în 1703, încât în cele din urmă i se atribuie. De asemenea, preia lucrările, pe care le finalizează, la o ediție a Operelor Sfântului Bernard, începută de Dom Claude Chantelou. Curând, i se alătură asociați, care devin prieteni, printre care Claude Estiennot de la Serrée, Michel Germain și Thierry Ruinart. Acesta din urmă este originar, ca și el, din provincia Champagne.
Cunoașterea pe care o demonstrează în lucrările sale și fiabilitatea interpretării surselor documentare sunt observate rapid de contemporanii săi, care acordă tot mai multă atenție și credit scriselor sale. Fiecare dintre publicațiile sale este autorizată sau chiar încurajată de ierarhia sa în cadrul congregației Saint-Maur, devenind astfel una dintre vocile acesteia. El intervine în astfel de controverse, în special în identificarea autorului cărții Imitațiunea lui Cristos, capitolul 6, precum și în utilizarea azimei pentru Euharistie. În legătură cu acest ultim subiect, el răspunde inițial unei publicații a lui Jacques Sirmond, dar își dă seama că acest scris contrazice și un tratat recent al cardinalului Bona, pe care îl cunoaște bine și cu care este în contact foarte regulat. El își cere scuze față de acesta, într-un mod foarte politicos, pentru intrarea în dispută publică, dar își menține ferm analiza într-un tratat definitiv, capitolul 5.
Fondatorul diplomaticei thumb|alt=Gravură înfățișând abația, cu biserica mănăstirii și alte clădiri, grădini și terenuri de legume înconjurate de zidul de incintă|Abația Saint-Germain-des-Prés în 1687. În 1681, el publică tratatul „De re diplomatica”, pe care îl redactează la cererea superiorilor săi ca răspuns la punerea sub semnul întrebării a autenticității unor acte ale abației Saint-Denis de către un iezuit, bollandistul Daniel van Papenbroeck. Aici el propune instrumente pentru autentificarea și datarea unui document. Repercusiunile acestei lucrări îl fac pe Jean Mabillon, la vârsta de patruzeci și nouă de ani, să apară ca fondator al unei noi științe, „Diplomatica”, analiza critică a documentelor și a actelor, ale cărei merite sunt unanim recunoscute.
La prefața lucrării, scrisă de Jean Mabillon, este semnificativă pentru sârguința și moderația pe care și le impune: „Două lucruri ne-au determinat să scriem această carte: pe de o parte utilitatea acestei științe noi, iar pe de altă parte necesitatea unei apărări [...] În respingerea obiecțiilor pe care ni le-au făcut adversarii iritați, ne-am străduit să nu mergem prea departe în replica și să spunem întreaga adevărului [...] Să-și aducă aminte că, dacă este mai dificil să aperi decât să acuzi, cu atât mai ușor este să cauzezi răni decât să le vindeci.” Daniel van Papenbroeck, îi răspunde, într-o scrisoare care îi face cinste autorului: „Recunosc că am mai multă satisfacție să fi scris despre acest subiect decât aceea de a vă fi oferit ocazia de a compune o lucrare atât de completă.”
Devenit protejatul lui Colbert, originar din Champagne ca și el, Mabillon efectuează pentru acesta două călătorii - în Burgundia (1682), apoi în Elveția și Germania (1683) - pentru a colecta și autentifica documente referitoare la istoria coroanei, apoi la cea a Bisericii în Franța. „Scopul misiunii era de a copia în mănăstirile germane documentele relevante pentru politica Franței și de a face un inventar al documentelor referitoare la monarhie, găsite în bibliotecile din afara Rinului”. Arhiepiscopul din Reims, Charles-Maurice Le Tellier, devine, de asemenea, un mare admirator al lui Mabillon și face în așa fel încât, în 1685, regele îi încredințează acestuia sarcina de a vizita cele mai importante biblioteci din Italia pentru a achiziționa cărți și manuscrise pentru Biblioteca Regală. El îndeplinește această misiune cu ajutorul și compania prietenului său și fostului său colaborator Dom Claude Estiennot de la Serrée, devenit procuror al Congregației Saint-Maur lângă Sfântul Scaun, cu care a continuat să întrețină o corespondență bogată și asiduă. În timpul acestei șederi, gazdele italiene nu îi percep altfel pe călugării benedictini comandați de Mabillon decât ca pe un „corp expediționar al erudiției franceze”.
Despre controversa Rancé-Mabillon thumb|alt=Fotografie a plăcii funerare mari, în latină, a lui Jean Mabillon din biserica Saint-Germain-des-Prés.|Placă funerară a lui Jean Mabillon, Biserica Saint-Germain-des-Prés. Munca sa fără concesii pentru dezvoltarea criticii istorice, cunoașterea tradiției monastice și audiența sa îl desemnează natural atunci când este vorba pentru Congregația Saint-Maur să reacționeze la controversa deschisă de abatele La Trappe, Rancé, în trei lucrări succesive, cu privire la locul pe care trebuie să-l ocupe studiile în raport cu munca manuală în viața monastică. Rancé revalorifică tăcerea și munca manuală, dacă este posibil, dificilă, și neagă utilitatea studiilor științifice într-o mănăstire. Mabillon îi răspunde acestuia printr-un Tratat al studiilor monastice (1691). Acest tratat este bine primit de o parte a erudiților, savanților și oamenilor de știință, religioși sau nu. Pierre-Daniel Huet îi scrie astfel: „Sunt încântat că ați îndrăznit să-i dezabuzați pe cei cărora li s-a vrut să li se convingă, în ultimii ani, că ignoranța este o calitate necesară unui bun călugăr.”, capitolul 23
Dar tezele lui Rancé păstrează un anumit succes printre o altă parte a comunității religioase, precum și printre nobilime și la curte. Abatele de La Trappe scrie o replică la tratat, ceea ce determină publicarea de către Jean Mabillon a Reflecțiilor asupra Răspunsului domnului abate de La Trappe la tratatul Studiilor Monastice, în care își păstrează atitudinea non-polemica. În final, Jean Mabillon primește sprijinul regelui, care declară despre el că îl consideră „cel mai știutor și cel mai umil călugăr din regatul său”, lucru care îl determină pe Rancé să încheie schimbul de replici, mai ales că contradictorul său îi face o vizită, cu cordialitatea necesară.
Protestele lui Mabillon În 1694, fiind adus să se intereseze de soarta unui călugăr condamnat la închisoare, el scrie un memorandum despre condițiile de detenție în închisorile rezervate în acest scop, intitulat Reflecții despre închisorile ordinelor religioase, pledând pentru un tratament mai uman. Lucrarea rămâne în comunitatea abației Saint-Germain, fără ca ierarhia să îndrăznească să o facă cunoscută sau să o distrugă. Thierry Ruinart nu o menționează. Este publicată abia mult mai târziu, în Opere postume. În 1698, Jean Mabillon protestează în zadar printr-o scrisoare intitulată Despre Cultul sfinților necunoscuți, sub pseudonimul „Eusebius Romanus”, împotriva venerării relicvelor sfinților anonimi din catacombele din Roma și împotriva caracterului dubios al canonizărilor făcute asupra corpurilor extrase astfel, ceea ce îl face să fie chemat pentru a-și da explicațiile și să fie nevoit să publice, sub aparența de supunere, o apărare a Sfintei Lacrimi de la Vendôme.
Academician