École nationale des chartes

École nationale des chartes (ENC), Grande école din Franța fondată în 1821 și specializată în formarea în domeniul științelor auxiliare ale istoriei. Această instituție oferă cursuri și programe de studiu axate pe arhivistică, paleografie, diplomatistică și alte discipline conexe, pregătind studenții pentru cariere în domeniul patrimoniului cultural și cercetarea istorică.

Sub autoritatea Ministerului Învățământului Superior, ENC are statutul de mare instituție și este o "instituție-componentă" a Universității Paris Sciences et Lettres (PSL). Din 2017, sediul său este situat la 65, rue de Richelieu, în al 2-lea arondisment al Parisului, după ce timp îndelungat a fost situată în Sorbona (1897-2017), și anterior în Hôtel de Soubise (1846-1897) și în Quadrilatère Richelieu (1830-1846).

Elevii săi sunt fie elevi funcționari stagiari recrutați prin concurs, fie studenți la masterat recrutați pe bază de dosar (din 2005), fie doctoranzi (din 2011). Cei dintâi obțin diploma de arhivist paleograf, după susținerea unei teze de instituție (și nu de doctorat) și își desfășoară în general activitatea ca și conservatori ai patrimoniului, conservatori de biblioteci sau profesori cercetători; cei de-al doilea obțin o diplomă de masterat în științele umane și digitale și, în plus față de perspectivele tradiționale de angajare ale Școlii în domeniile conservării patrimoniului și învățământului superior sau cercetării, pot deveni șefi de proiect în domeniul noilor tehnologii.

Printre foștii săi elevi se numără doi laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură (François Mauriac și Roger Martin du Gard), numeroși academicieni, cercetători și înalți funcționari.

Istorie thumb|upright|Hôtel de Clisson, intrarea în École des Chartes din 1846 până în 1866.

Creată prin ordonanța lui Ludovic al XVIII-lea la 22 februarie 1821, Școala de Arhive are rădăcini în moștenirea revoluționară și napoleoniană. Într-adevăr, Revoluția, cu confiscările sale, suprimarea congregațiilor și transferul competențelor de la Biserică la Stat, implică o schimbare radicală inclusiv în domeniul culturii. Încă din 1793, feudistul Antoine Maugard a propus în fața comitetului de învățământ public al Convenției un proiect de învățământ istoric și diplomatic; acesta nu a fost acceptat și chiar s-a uitat până la existența sa.Proiect a fost redescoperit în 1891 de Gustave Servois, garda generală a Arhivelor Naționale. : « Projet d'un enseignement historique et diplomatique à la Bibliothèque nationale sous la Convention », Bibliothèque de l'École des chartes, 1891, tome 52, paginile 353-355. (în franceză) În cele din urmă, filologul și antropologul Joseph Marie de Gérando, baron al Imperiului și secretar general al ministrului de Interne Champagny, este la originea instituției. El îi propune lui Napoleon I în 1807 proiectul unei școli care să formeze tineri savanți în lucrările istorice.Scrisoare a baronului de Gérando către domnul Martial Delpit, 6 aprilie 1839, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, tome 1, paginile 24-25. (în franceză) Acesta examinează cu atenție propunerea, dorind chiar să dezvolte o "școală specială de istorie" mult mai largă. Cu toate acestea, trimiterea lui Gérando într-o misiune administrativă în Italia marchează un moment de stagnare. La sfârșitul anului 1820, Gérando îl convinge pe contele Siméon, filosof și profesor de drept, fost consilier de stat sub Imperiu și la acea vreme ministru de interne, de interesul de a realiza proiectul, pe modelul marilor școli, pentru a se dedica "unei ramuri a literaturii franceze".« Raport adresat regelui Ludovic al XVIII-lea la 22 februarie 1821 de contele Siméon, ministrul de interne în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, tome 1, . (în franceză) Contextul anilor 1820 este favorabil pentru crearea Școlii de Arhive. Pe de o parte, pasiunea romantică pentru Evul Mediu invită la formarea de specialiști capabili să reînnoiască istoriografia franceză, bazându-se pe studiul direct al arhivelor și manuscriselor confiscate în timpul Revoluției. Se simte, de asemenea, nevoia de a întreține o anumită ramură a erudiției, provenită în special din tradiția mauristă, amenințată de lipsa de colaboratori instruiți în "știința chartelor și a manuscriselor". Pe de altă parte, conjunctura politică din mijlocul domniei lui Ludovic al XVIII-lea, marcată de revenirea ultrașilor și o puternică contestare a monarhiei constituționale, influențează crearea unei instituții al cărei nume nu putea decât să trimită explicit la apărarea Cartei.

Conform ordonanței din 1821, douăsprezece elevi vor fi numiți de către ministrul de Interne, la propunerea Académie des inscriptions et belles-lettresOrdinul regal din 22 februarie 1821, articolul 2, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, op.cit. și vor fi remunerațiOrdinul regal din 22 februarie 1821, articolul 1, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, op.cit. pe durata celor doi ani de studiu. Aceștia urmează în principal cursuri de paleografie și filologie într-un scop pur utilitar: elevii trebuie să poată citi și înțelege documentele pe care vor fi însărcinați să le păstrezeOrdinul regal din 22 februarie 1821, articolul 3, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, op.cit.. Profesorii și elevii școlii sunt sub autoritatea conservatorului manuscriselor din Evul Mediu de la Biblioteca Regală, de pe rue de Richelieu, Pierre Lespine, și sub autoritatea garzii generale a Arhivelor Regale.Ordinul regal din 22 februarie 1821, articolul 5, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, op.cit.

Această primă experiență a fost puțin concludentă, în special pentru că nu s-a rezervat nicio perspectivă elevilor. Prima promoție, numită în două etape prin ordinul ministerial din 11 mai (pentru cursul la Biblioteca Regală) și prin ordinul din 21 decembrie 1821 (pentru cursul de la Arhivele Regale), a fost singura. Chiar dacă Academia a propus o nouă listă de candidați și chiar și atunci când ordonanța din 16 iulie 1823 a fixat durata cursurilor la doi ani,Ordin regal din 16 iulie 1823, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, paginile 27-28. (în franceză) cursurile au trebuit suspendate la 19 decembrie 1823, din lipsă de auditori.

După o perioadă lungă de inactivitate, Ministerul de Interne dorește totuși redeschiderea școlii. Rives, directorul personalului ministerului, redactează, cu colaborarea lui Dacier, un raport privind reorganizarea Școlii și un proiect de ordonanță, propuse lui Carol al X-lea de către La Bourdonnaye, la originea ordonanței din 11 noiembrie 1829.Ordin regal din 11 noiembrie 1829 care conține reorganizarea École des chartes, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, paginile 32-33. (în franceză)

Începând de acum, școala este deschisă pentru orice absolvent de bacalaureat, dar la sfârșitul primului an, șase până la opt elevi sunt aleși prin concurs; aceștia primesc un salariu și urmează încă doi ani de formare. La absolvire, ei primesc diploma de arhivist paleograf și li se rezervă jumătate din posturile vacante în biblioteci și arhive. Primul absolvent de frunte este Alexandre Teulet. Cei doi primi profesori sunt Pierre Lespine și Champollion-Figeac.

Între 1829 și 1836, există de asemenea o Școală de Arhive la Dijon.

Perioada cunoscută sub numele de „momentul Guizot” favorizează Școala, care reușește rapid să se impună în domeniul istoric, în special în cel al Evului Mediu. La 24 martie 1839 este fondată - printre alții de către Louis Douët d'Arcq - Societatea Școlii de Arhive, care publică Bibliothèque de l'École des chartes pentru a difuza lucrările chartiștilor. Este una dintre cele mai vechi reviste științifice franceze. În spiritul istoriei totale a lui Guizot, ordonanța din 31 decembrie 1846 reorganizează profund Școala și programul de studii pentru mai mult de un secol. Elevii, absolvenți de bacalaureat, sunt recrutați pe bază de examen (curând transformat în concurs) și apoi urmează un program de studii de trei ani. Interdisciplinaritatea, caracteristică esențială a Școlii, este înscrisă în reforma care prevede o gamă de șase discipline, dintre care unele nu sunt încă predate nicăieri altundeva. A doua inovație, o teză de stabilire este instituită, prima susținere publică având loc în 1849. Un Consiliu de supraveghere este creat, compus din garda arhivelor, directorul Bibliotecii Regale, directorul Școlii și cinci membri ai Académie des inscriptions et belles-lettres. În cele din urmă, școala primește un nou statut; se mută și se instalează la Arhivele Regale, în Hôtel de Soubise, în salonul oval și sălile adiacente ale hotelului de Clisson.

thumb|left|upright=1.2|Elevii promoției din 1867. Școala de Arhive devine atunci un punct de referință în Europa: pedagogia (datorită facsimilelor de documente vechi) și metodologia cercetării istorice sunt profund renovate. Elevii primesc cursuri de paleografie, sigilografie, numismatică, filologie, organizarea arhivelor și bibliotecilor, geografie istorică, sistemul monetar și al măsurilor, istoria instituțiilor politice din Franța, arheologie, drept civil, drept canonic și drept feudal. Cursurile au atât o viziune științifică, cât și profesională.

Astfel, prin integrarea lor progresivă în rețeaua serviciilor de arhive, mai întâi regale, apoi naționale și departamentale, chartiștii contribuie la densificarea acesteia și la îmbunătățirea principiilor arhivistice. Astfel, se conturează treptat o veritabilă filieră pentru chartiști în arhive, afirmată inițial de ordonanța din 31 decembrie 1846, apoi consolidată printr-un cadru legislativ care le oferă acestora mijloacele de a-și face respectat acest drept. Astfel, decretul din 4 februarie 1850 rezervă posturile de arhivist departamental absolvenților de diploma de arhivist paleograf, în timp ce toate locurile de la Arhivele Naționale (cu excepția postului de funcționar) le sunt atribuite prin decretul din 14 mai 1887. Situația nu este similară în biblioteci: ordonanța din 1829 nu este niciodată aplicată și, în ciuda ordonanței din 1839Ordinul din 29 februarie 1939, articolele 15 și 26 referitoare la École des chartes, în Bibliothèque de l'École des chartes, 1839-1840, volumul 1, p. 42. (în franceză) care le rezervă locuri la Biblioteca Regală, mai puțin de 7% din chartiști lucrează într-o bibliotecă în 1867. Abia la sfârșitul celui de-al Doilea Imperiu, în parte datorită personalității lui Léopold Delisle, administrator general al Bibliotecii Naționale, calitățile chartiștilor sunt recunoscute în domeniul bibliotecilor.Louis Desgraves, „Quelques éminents bibliothécaires : galerie”, în L’École nationale des chartes. Histoire de l'École depuis 1821, op. cit., paginile 263-267. (în franceză) Treptat, decretele și hotărârile creează condiții favorabile pentru accesul chartiștilor la locurile de muncă în biblioteci.

În 1866, Școala se mută în hotelul de Breteuil, situat pe rue des Francs-Bourgeois, în spații mai adecvate, fără ca acest lucru să afecte prea mult procesul de învățământ. Prin decretul din 30 ianuarie 1869 sunt instituite șapte catedre: paleografie; limbi romanice; bibliografie, organizarea bibliotecilor și a arhivelor; diplomatice; instituții politice, administrative și judiciare ale Franței; drept civil și drept canonic al Evului Mediu; arheologie a Evului Mediu. Cu excepția unor modificări minore, acestea rămân neschimbate până în 1955. În 1897, École nationale des chartes este din nou mutată și se instalează la adresa 19, rue de la Sorbonne, în spațiile inițial destinate pentru facultatea de teologie catolică din Paris.

thumb|upright=1.2|Elevii École des chartes (11 iunie 1908).