Partidul Popular pentru Libertate și Democrație

Partidul Popular pentru Libertate și Democrație ( , VVD) este un partid politic olandez liberal-conservator. VVD, al cărui predecesor a fost Partidul Libertății, este un partide care încearcă să promoveze întreprinderile private și liberalismul economic. Sub conducerea lui Mark Rutte partidul a adoptat ordoliberalismul.https://transform-network.net/blog/article/history-as-a-farce-merkels-ruttes-and-kurzs-ordoliberalism-and-the-economic-emergency-of-covid/https://www.researchgate.net/figure/Excerpt-from-the-CM-of-the-Dutch-PM-Mark-Rutte-the-purple-colour-denotes-Ordoliberal_fig1_366500083

Mark Rutte, care a condus partidul între 2006 și 2023, a devenit prim-ministrul Țărilor de Jos ca urmare a alegerilor din 2010, fiind în funcție până-n 2023. Din 2023, liderul partidului este Dilan Yeșilgöz, fostul ministru al justiției și securității.

Istorie

Fondare În 1947, Partidul Libertății, condus de Dirk Stikker, și Comitetul-Oud, condus de Pieter Oud, au început negocierile cu scopul unei fuziuni. Partidul Libertății, de tip conservator și liberal, a fost o continuare a Partidului Liberal de Stat, dar a perfomat slab alegerile generale din 1946 obținând doar șase locuri. Comitetul-Oud era un grup de foști membri ai Ligii Democratice a Gândirii Libere (VDB), de tip social-liberal, care fuseseră nemulțumiți de caracterul social-democrat al Partidului Muncii (PvdA), în care VDB fuzionase cu Partidul Muncitorilor Social-Democrați ca parte a mișcării revoluționare. Drept urmare, partidul a fost fondat pe 24 ianuarie 1948.

1948–1963: Oud

Între 1948 și 1952, VVD a făcut parte din guvernele largi conduse de prim-ministrul Partidului Muncii, Willem Drees. Partidul a fost un partener junior, cu doar opt locuri, față de Partidul Popular Catolic (KVP) și Partidul Muncii, care aveau ambele în jur de treizeci de locuri (din 100). Cabinetele Drees au pus bazele statului social și ale decolonizării Indiilor de Est Olandeze.

La alegerile generale din 1952, VVD a câștigat un loc, dar nu a intrat în guvern. La alegerile generale din 1956 și-a mărit totalul, primind treisprezece locuri, dar a fost exclus din guvern în timpul formării cabinetului, până la alegerile generale din 1959, care au avut loc mai devreme din cauza unei crize guvernamentale. De data aceasta a câștigat nouăsprezece locuri, iar partidul a intrat la guvernare alături de Partidul Protestant Antirevoluționar (ARP), Uniunea Creștină Istorică (CHU) și KVP.

1963–1971: Toxopeus și Geertsema În 1963, Oud s-a retras din politică și a fost succedat de ministrul de interne Edzo Toxopeus. Cu Toxopeus ca lider, VVD a pierdut trei locuri în alegerile din 1963, dar a rămas la guvernare după formarea guvernului din 1963. În 1962, un grup substanțial de membri deziluzionați ai VVD a fondat Centrul Liberal Democrat (, LDC), care avea scopul de a introduce o direcție liberală mai specifică secolului al XX-lea în VVD-ul liberal clasic.

În 1966, frustrați de eforturile lor de sisif, membrii LDC de stânga s-au alăturat unui nou partid politic, Democrații 66 (D66). În 1965, a avut loc și un conflict între miniștrii VVD și omologii lor din KVP și ARP din guvernul Marijnen. Guvernul a picat; fără a avea loc alegeri, acesta a fost înlocuit de un guvern KVP-ARP-PvdA sub conducerea lui Jo Cals, care la rândul său a picat în timpul Nopții Schmelzer din anul următor. La alegerile ulterioare din 1967, VVD a rămas relativ stabil și a intrat în cabinetul De Jong.

În această perioadă, VVD a avut legături slabe cu alte organizații liberale; împreună, acestea au format pilonul neutru. Printre acestea se numărau ziarele liberale Nieuwe Rotterdamsche Courant și Algemeen Handelsblad, postul de radio AVRO și organizația patronală VNO.

1971–1994 La alegerile generale olandeze din 1971, VVD a pierdut un loc, iar cabinetul și-a pierdut majoritatea. Un nou cabinet a fost format de partidele creștin-democrate, VVD și Socialiștii Democrați '70 (o ramură a Partidului Muncii). Acest cabinet s-a prăbușit după câteva luni. Între timp, tânărul și carismaticul deputat Hans Wiegel atrăsese o atenție considerabilă și a devenit noul lider al VVD. În 1971, a devenit noul lider parlamentar și a fost numit candidat lider în 1972. Cu Wiegel în frunte, partidul s-a orientat către un nou curs politic, vizând reformarea statului social și reducerea impozitelor. Wiegel nu s-a ferit de conflictul cu Partidul Muncii și cu sindicatele. Odată cu acest nou curs a venit și un nou sprijin electoral: alegătorii din clasa muncitoare și din clasa de mijloc care, din cauza individualizării și depilarizării, erau mai ușor de atras.

Noua traiectorie s-a dovedit profitabilă din punct de vedere electoral pentru VVD: în alegerile generale puternic polarizate din 1972, partidul a câștigat șase locuri. VVD a fost ținut în afara guvernării de cabinetul social-democrat și creștin-democrat Den Uyl. Deși legăturile dintre VVD și alte organizații din cadrul pilonului neutru au devenit din ce în ce mai slăbite, numărul organizațiilor neutre prietenoase cu VVD a crescut. TROS și mai târziu Veronica, noile posturi de radiodifuziune care au intrat în sistemul public de radiodifuziune olandez, au fost prietenoase cu VVD. În 1977, VVD a câștigat din nou încă șase locuri, totalul său ajungând la douăzeci și opt de locuri. Când lungile discuții pentru formarea unei coaliții între social-democrați și creștin-democrați au dus în cele din urmă la o ruptură definitivă între cele două partide, VVD a format un cabinet cu Apelul Creștin Democrat (CDA), cu o majoritate de doar două locuri. La alegerile generale din 1981, VVD a pierdut două locuri, iar partenerul său, CDA, a pierdut și mai multe. Guvernul și-a pierdut majoritatea, iar CDA, Partidul Muncii și D66 au format al doilea guvern Van Agt, care a căzut după doar câteva luni. În 1982, Hans Wiegel a părăsit Parlamentul pentru a deveni Comisar al Reginei în Friesland și a fost succedat de Ed Nijpels. La alegerile generale din 1982, VVD-ul lui Nijpels a câștigat zece locuri, ajungând la un total de 36. Acesta a format primul cabinet Lubbers împreună cu CDA. Cabinetul a început un program de reformă radicală a statului social, care este încă în vigoare și astăzi. VVD a pierdut nouă locuri la alegerile din 1986, dar cabinetul și-a păstrat totuși majoritatea. Pierderile au fost atribuite lui Nijpels, care a demisionat din funcția de lider al VVD; Joris Voorhoeve l-a succedat în 1986. În 1989, guvernul CDA-VVD a căzut din cauza unei probleme minore, iar VVD a pierdut cinci locuri în alegerile ulterioare, păstrând doar douăzeci și două în total. VVD a fost ținut în afara guvernării; Voorhoeve s-a retras și a fost succedat de Frits Bolkestein.

1994–2006 VVD-ul lui Bolkestein a fost unul dintre câștigătorii alegerilor generale din 1994: partidul a obținut nouă locuri. A format un guvern fără precedent cu Partidul Muncii (PvdA) și Democrații 66 de orientare social-liberală. Așa-numitul „guvern violet” condus de Wim Kok a fost primul guvern neerlandez fără partide creștine din 1918. Ca mulți dintre predecesorii săi, Bolkestein a rămas în parlament. Stilul său politic a fost caracterizat ca „opoziție față de propriul guvern”. Acest stil a avut mare succes, iar VVD a câștigat încă șapte locuri la alegerile din 1998, devenind al doilea partid ca mărime din parlament, cu treizeci și opt de locuri. VVD-ul a format un al doilea guvern violet cu Partidul Muncii și D66. Bolkestein a părăsit politica olandeză în 1999 pentru a deveni comisar european. A fost înlocuit de Hans Dijkstal, o persoană mai tehnocrată și social-liberală.

În alegerile generale puternic polarizate din 2002, dominate de ascensiunea și uciderea lui Pim Fortuyn, VVD a pierdut paisprezece locuri, rămânând doar douăzeci și patru. Cu toate acestea, VVD a intrat într-un guvern cu Apelul Creștin Democrat și Lista Pim Fortuyn (LPF). Dijkstal a demisionat și a fost înlocuit de popularul fost ministru de finanțe Gerrit Zalm. După câteva luni, Zalm a „desființat” guvernul Balkenende, după luptele interne dintre miniștrii LPF, Eduard Bomhoff și Herman Heinsbroek. La alegerile generale ulterioare din 2003, VVD, cu Gerrit Zalm ca și candidat lider, a obținut patru locuri, ajungând la un total de douăzeci și opt. Partidul se aștepta să performeze mult mai bine, adoptând majoritatea propunerilor lui Fortuyn privind imigrația și integrarea. VVD a intrat fără tragere de inimă în cel de-al doilea guvern Balkenende, Zalm revenind ca ministru al finanțelor și ca viceprim-ministru. Pe 2 septembrie 2004, Geert Wilders, membru al Camerei Reprezentanților, a părăsit partidul după o dispută cu liderul parlamentar Van Aartsen. El a ales să continue ca independent în Camera Reprezentanților. Pe 27 noiembrie 2004, Zalm a fost succedat în funcția de lider al partidului de liderul parlamentar din Cameră, Jozias van Aartsen.

2006–2023: Rutte În 2006, partidul a pierdut un număr considerabil de locuri în alegerile municipale, determinându-l pe liderul parlamentar Van Aartsen să demisioneze. Willibrord van Beek a fost ulterior numit lider parlamentar interimar. În alegerile ulterioare pentru conducerea partidului, Mark Rutte a fost ales lider, învingându-le pe Rita Verdonk și Jelleke Veenendaal.

Alegerile generale din 2006 nu au început bine pentru VVD: Mark Rutte a fost criticat de propriul său partid parlamentar pentru că a fost invizibil în campanie și nu a reușit să distragă atenția de la duelul dintre prim-ministrul de atunci, Jan Peter Balkenende, din partea creștin-democraților, și Wouter Bos, din partea Partidului Muncii. Cu toate acestea, campania VVD a început relativ târziu. Sondajele electorale au arătat pierderi pentru VVD; fostul viceprim-ministru VVD, Hans Wiegel, a dat vina pe o campanie VVD slabă pentru acest rezultat, cauzată de turul doi extrem de disputat pentru conducerea VVD dintre Mark Rutte și Rita Verdonk de la începutul anului. Verdonk avea ochii pe postul de viceministru, în timp ce posturile din guvern sunt în mod normal decise de liderul politic al VVD.

În ziua alegerilor, partidul a primit suficiente voturi pentru a obține douăzeci și două de locuri, pierzând doar șase locuri. Când rezultatele oficiale ale alegerilor au fost anunțate luni, 27 noiembrie 2006, voturile preferențiale au devenit și ele cunoscute, arătând că Rita Verdonk, al doilea candidat de pe listă, obținuse mai multe voturi decât candidatul lider al VVD, Mark Rutte. Rutte primise 553.200 de voturi, în timp ce Verdonk primise 620.555. Acest lucru l-a determinat pe Verdonk să solicite o comisie de partid care să investigheze poziția de conducere a partidului, ca o consecință a situației în care ea obținuse mai multe voturi la alegerile generale decât Rutte, creând o criză de scurtă durată în partid. O criză a fost evitată atunci când Rutte a cerut un ultimatum privind conducerea sa, cu care Verdonk a trebuit să se împace, respingând propunerea ei pentru o comisie de partid. În cursul anului 2007, semnele luptelor interne din VVD au continuat să apară în mass-media. În iunie 2007, fostul ministru VVD, Dekker, a prezentat un raport despre alegerile anterioare, arătând că VVD nu avea roluri clare de conducere, însă raportul nu a identificat anumite persoane responsabile pentru pierderile partidului.

După ce Verdonk și-a reînnoit criticile la adresa partidului în septembrie 2007, a fost exclusă din fracțiunea parlamentară și, ulterior, a renunțat la calitatea de membru al partidului, după ce încercările de reconciliere s-au dovedit zadarnice. Verdonk și-a lansat ulterior propria mișcare politică, Mândră de Olanda. În sondajele de opinie organizate după plecarea lui Verdonk, VVD urma să piardă aproape zece locuri parlamentare la următoarele alegeri.