thumb|300px|Hartă a statului care ar rezulta din uniunea dintre România și Moldova
Unirea Republicii Moldova cu România (care ar implica, în acest caz, integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană și în NATO, precum și ieșirea acesteia din CSI) reprezintă un obiectiv politic susținut de anumite mișcări și actori politici din ambele state, obiectiv care nu a fost realizat până în prezent.
Status quo (2026)
Republica Moldova și-a exprimat oficial intenția de a se integra în instituțiile occidentale. La 3 martie 2022, Republica Moldova a solicitat aderarea la UE, obținând statutul de țară candidată în iunie 2022. La 14 decembrie 2023, Consiliul European a aprobat deschiderea negocierilor de aderare. Conform unui raport UE din 2025, Republica Moldova a înregistrat cel mai mare progres anual dintre toate țările candidate și vizează semnarea tratatului de aderare până în 2028. În ceea ce privește NATO, Republica Moldova menține statutul de neutralitate constituțională, dar colaborează cu Alianța prin noul Program Individual al Parteneriatului (ITPP) stabilit pentru perioada 2025-2028. Electoratul moldovean a reconfirmat în 2025 sprijinul pentru parcursul european la alegerile parlamentare. Privind Comunitatea Statelor Independente, Parlamentul Republicii Moldova a votat în aprilie 2026 denunțarea acordurilor fundamentale de constituire, oficializând procesul juridic de retragere definitivă din organizație.
Contextul politic thumb|300px|Hartă a împărțirii administrative actuale a României și a Republicii Moldova
Mișcarea unionistă. Având în vedere faptul că Republica Democratică Moldovenească s-a unit cu România la data de 9 aprilie 1918, susținătorii unirii actuale utilizează frecvent termenul de reunificare pentru a descrie un eventual proces de unire a Republicii Moldova cu România. Mișcarea unionistă contemporană s-a conturat în ambele state la începutul anilor 1990, după proclamarea independenței Republicii Moldova față de Uniunea Sovietică. Spre deosebire de curentele naționaliste care promovează recuperarea tuturor teritoriilor cedate Uniunii Sovietice în 1940, organizațiile unioniste se concentrează, în general, asupra unei reunificări pașnice și democratice a Republicii Moldova cu România, invocând adesea ca referință modelul reunificării Germaniei din 1989-1990. În plan legislativ, subiectul rămâne activ; de exemplu, în iunie 2026, o propunere legislativă cu caracter politic privind unirea celor două state a fost adoptată tacit de Camera Deputaților din România, fiind trimisă spre analiză Senatului.
Anti-unionismul. În Republica Moldova, opoziția față de ideea unirii este reprezentată politic în principal de blocul format din Partidul Comuniștilor din Republica Moldova și Partidul Socialiștilor din Republica Moldova. Potrivit analizelor politologice, acest curent include atât o parte a minorităților etnice, cât și segmente ale populației majoritare, fiind asociat cu opțiuni politice favorabile menținerii statalității moldovenești și, istoric, cu orientarea geopolitică spre spațiul post-sovietic, deși Moldova a demarat formal ieșirea definitivă din structurile CSI în 2026.
În România nu există o mișcare anti-unionistă structurată, însă discursul public manifestă prudență politică. Liderii politici de la București și Chișinău subliniază constant că prioritatea geopolitică absolută este integrarea de jure a Republicii Moldova în Uniunea Europeană, abordând unirea ca pe o opțiune secundară ce ar depinde exclusiv de voința popoarelor exprimată prin referendum.
Sondajele de opinie reflectă o evoluție semnificativă a opțiunilor populației. În Republica Moldova, datele din mai 2026 relevă că sprijinul pentru unirea cu România a atins un maxim istoric de aproximativ 41%, în timp ce ponderea celor care se opun a scăzut la circa 50%, restul fiind indeciși; în rândul diasporei moldovenești, susținerea pentru unire depășește pragul de 60%.
De cealaltă parte a Prutului, un barometru sociologic realizat de INSCOP Research în mai 2026 arată că aproximativ 72% dintre cetățenii români ar vota în favoarea unirii în cadrul unui eventual referendum, acesta fiind cel mai ridicat nivel de acceptare înregistrat în ultimii ani. De asemenea, aproape două treimi dintre respondenții din România consideră că o eventuală reunificare ar transforma statul român într-o putere regională mai puternică.
Fapte istorice
Identitatea și dezbaterile în jurul acesteia În mentalul colectiv al populațiilor românofone din spațiul carpato-danubiano-pontic au existat, ca moștenire a organizării medievale, percepții preponderent locale privind identitatea colectivă. Astfel, indivizii se defineau în funcție de regiunea de proveniență — ardeleni (sau ungureni), bănățeni, olteni, munteni, moldoveni ori dicieni (în Dobrogea) — deși existau mărturii istorice privind conștiința folosirii unei limbi comune, româna.Miron Costin, De neamul moldovenilor; Francesco della Valle (1532), Ferrante Capeci (1584), Pierre Lescalopier (1574), în: Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. III; Paul Cernovodeanu, Studii și materiale de istorie medievală, IV, 1960.
Mișcarea unionistă modernă este interpretată de istoriografie ca parte a procesului de afirmare a națiunilor moderne din secolul al XIX-lea, având drept obiectiv constituirea unui stat național pentru vorbitorii limbii române din Moldova și Țara Românească, precum și din provinciile aflate în cadrul Imperiului Rus, Austro-Ungariei și Imperiului Otoman, respectiv Transilvania, Bucovina, Dobrogea și Basarabia. Acest proces se înscrie într-un context european mai larg, concretizat prin unificarea politică a Italiei (1861–1870), a Germaniei (1871) și, în spațiul românesc, prin Unirea Principatelor din 1859 și prin unificările teritoriale din 1918.
Uniunea Sovietică, considerată continuatoarea teritorială a politicii Imperiului Rus, nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. În perioada interbelică și ulterior celui de-al Al Doilea Război Mondial, autoritățile sovietice au promovat existența unei identități moldovenești distincte de cea românească, asociind identitatea românească cu un model politic considerat ostil.Mackinlay, p. 135. Această politică a continuat și după instaurarea regimului comunist în România, fiind utilizată pentru a justifica separarea politică a Basarabiei și a Bucovinei de Nord.
Situația particulară din Republica Moldova Unirea teritoriilor românofone la 1 decembrie 1918 a fost susținută de elite politice și culturale locale. În Basarabia, însă, nivelul ridicat de analfabetism și politicile de rusificare aplicate de Imperiul Rus au limitat formarea unei elite intelectuale comparabile numeric cu cea din alte provincii românești. Cu toate acestea, majoritatea membrilor Sfatului Țării au votat unirea Basarabiei cu România în martie 1918.
Sursele istorice indică faptul că, la acel moment, o parte semnificativă a populației se autoidentifica drept „moldoveană”, fără ca acest lucru să implice neapărat respingerea unei identități românești, termenul fiind utilizat în principal ca desemnare regională. Succesiunea rapidă a schimbărilor de regim politic între anii 1918–1944 a contribuit la menținerea unei identități locale accentuate. După 1940, o parte a elitelor culturale s-au refugiat în România, iar altele au fost supuse deportărilor sau marginalizării de către autoritățile sovietice.Nikolai Bugai, Депортация народов из Украины, Белоруссии и Молдавии, Essen, 1999.
În cadrul Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, autoritățile sovietice au promovat o politică de tip moldovenist, prin care identitatea regională moldovenească a fost ridicată la rang de identitate națională distinctă. Această politică a inclus utilizarea unui alfabet chirilic adaptat pentru limba moldovenească, în contrast cu alfabetul latin utilizat în România.Mackinlay, p. 140. O parte a populației a asimilat treptat această definiție identitară, pe fondul absenței unor politici culturale coerente în perioada administrației românești interbelice.Gheorghe Negru, Politica etnolingvistică din RSSM, Chișinău, 2000.
Mișcarea unionistă în perioada sovietică Frontul Național-Patriotic din Basarabia și Nordul Bucovinei (FNP) a fost constituit în clandestinitate în 1972, fiind una dintre organizațiile care au contestat regimul sovietic. Printre liderii săi s-au numărat Gheorghe Ghimpu, Alexandru Usatiuc-Bulgăr și Valeriu Graur. Membrii organizației au fost arestați și condamnați la pedepse privative de libertate și deportare, în baza legislației penale sovietice.Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Cu gândul la o lume între două lumi, Ed. Lyceum, 1999.
În contextul politicilor de glasnost și perestroika, mai mulți foști membri ai FNP s-au implicat în mișcarea de renaștere națională și democratizare de la sfârșitul anilor 1980. La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a aprobat tricolorul drept drapel de stat.
Independența Republicii Moldova În 1989, Sovietul Suprem al RSS Moldovenești a declarat limba română limbă oficială și a recunoscut identitatea lingvistică româno-moldovenească.Legea nr. 3465-XI din 1 septembrie 1989. Relațiile dintre România și Republica Moldova s-au intensificat în primii ani de după proclamarea independenței, culminând cu evenimente simbolice precum Podul de flori din 1990.
În 1991, Republica Moldova și-a proclamat independența, adoptând temporar simboluri de stat apropiate de cele ale României. Ulterior, evoluțiile politice interne și contextul geopolitic regional au condus la formularea doctrinei „un popor, două state” și la reapariția dezbaterilor privind identitatea națională și orientarea geopolitică a statului moldovean.
Acțiunea 2012 thumb|250px|Manifestare pro-europeană și pro-unire la Chișinău, aprilie 2014
Pe 17 aprilie 2011, o coaliție de peste 30 de ONG-uri din România, Republica Moldova, Statele Unite și mai multe țări europene a creat platforma civică „Acțiunea 2012”, al cărei scop este de a „sensibiliza opinia publică cu privire la necesitatea unificării României cu Republica Moldova”. Anul 2012 a fost ales cu referire la comemorarea bicentenarului divizării din 1812 a Moldovei istorice, când Imperiul Rus a anexat partea de est ce mai târziu se va numi Basarabia.
În data de 16 mai 2015, Acțiunea 2012, alături de alte câteva zeci de asociații s-au coalizat în Blocul Unității Naționale (BUN), prima coaliție formală fiind lansată în aprilie 2019. Actualmente lider al BUN este unionistul originar din Chișinău, Ion Leașcenco. Susținătorii acțiunii înțeleg unificarea ca o reparație a acestei divizări istorice, inspirați de Unirea Basarabiei cu România (1918-1940) care a fost perturbată de ocupația sovietică.
În 2025, a fost înființat blocul electoral Blocul Unirea Națiunii (abreviat, de asemenea BUN, dar fiind o cu totul altă organizație decât BUN-ul lui Ion Leașcenco) în vederea participării la alegerile parlamentare din 28 septembrie, reunind două formațiuni politice unioniste: Partidul Reîntregirii Naționale „ACASĂ" și Partidul Național Liberal.
Situația actuală miniatura|Drapelul românesc arborat timp de trei luni la intrarea în Horești, Republica Moldova (martie 2019)
Extinderea teritorială a unirii Potrivit diferitelor propuneri formulate de mișcări și organizații unioniste, au fost avansate mai multe variante privind o eventuală unire a Republicii Moldova cu România.Vezi pozițiile publice ale organizațiilor membre ale platformei civice „Acțiunea 2012" sau evoluția discursului politic al unor partide precum Partidul Popular Creștin Democrat.
Unirea politică a Republicii Moldova și a României prin contopirea într-un singur stat, în frontierele de jure actuale, ceea ce ar presupune preluarea de către noul stat a problemei transnistrene și a relațiilor acesteia cu Federația Rusă. Organizarea administrativ-teritorială ar putea fi menținută sau reformată în cadrul noului stat.