Războiul Ruso-Polon din 1792

Războiul Ruso-Polon din 1792 (numit și Războiul celei de a Doua Împărțiri și, în sursele poloneze, Războiul de Apărare a Constituției de la 3 Mai) a fost purtat între Uniunea Polono-Lituaniană de o parte și, de cealaltă parte, Confederația de la Targowica (nobilimea conservatoare a Uniunii, care se opunea noii Constituții din 3 mai 1791) și Imperiul Rus sub Ecaterina cea Mare.

Războiul a avut loc pe două teatre: unul de nord în Lituania și unul de sud în ceea ce este astăzi Ucraina. În ambele, forțele poloneze s-au retras în fața forțelor ruse superioare numeric, deși au opus o rezistență semnificativ mai mare în sud, datorită conducerii eficiente a comandanților polonezi: prințul Józef Poniatowski și Tadeusz Kościuszko. Conflictul a durat trei luni în care s-au purtat mai multe bătălii, dar niciuna din tabere nu a obținut o victorie decisivă. Cel mai mare succes al forțelor poloneze a fost înfrângerea uneia dintre formațiunile rusești în din ; în urma bătăliei, a fost înființată cea mai înaltă decorație militară poloneză, Virtuti Militari. Cel mai mare succes al rușilor în acest război a fost din . Războiul s-a încheiat când regele polonez Stanisław August Poniatowski a decis să caute o soluție diplomatică, a cerut încetarea focului cu rușii și s-a alăturat Confederației de la Targowica, așa cum ceruse Imperiul Rus.

Context

Declinul Uniunii Polono-Lituaniene Până la începutul secolului al XVIII-lea, controlau statul – sau mai degrabă, reușiseră să se asigure că nu vor fi efectuate reforme care ar putea slăbi statutul lor privilegiat („Libertățile de Aur”). Prin abuzul de regula liberum veto, care permitea oricărui deputat să blocheze procedurile Sejmului (parlamentul Uniunii), deputați mituiți de magnați sau de puteri străine, cei pur și simplu mulțumiți în credința că trăiesc într-o „Epocă de Aur” fără precedent, au paralizat guvernul Uniunii vreme de peste un secol.

Ideea reformării Uniunii a câștigat teren începând cu mijlocul secolului al XVII-lea; această mișcare reformistă a fost însă privită cu suspiciune nu numai de magnați, ci și de țările vecine, care erau mulțumite de deteriorarea Uniunii și detestau gândul unei puteri renăscute și, mai rău, democratice la granițele lor. După ce a fost redusă la aproximativ 16.000 de oameni, vecinilor le-a devenit ușor să intervină direct (Armata Imperială Rusă număra în total 300.000 de soldați; Armata Prusiei și , câte 200.000 fiecare).

Încercările de reformă O oportunitate majoră de reformă s-a prezentat în timpul „” din 1788–1792. Vecinii Poloniei erau preocupați de războaie și incapabili să intervină cu forța în treburile poloneze. Imperiul Rus și Arhiducatul Austriei erau angajate în ostilități cu Imperiul Otoman (Războiul Ruso-Turc din 1787–1792 și Războiul Austro-Turc, 1787–1791); rușii s-au trezit luptând simultan și în Războiul Ruso-Suedez din 1788–1790. O nouă alianță între Uniunea Polono-Lituaniană și Prusia părea să ofere securitate împotriva intervenției ruse, și la a fost citită și adoptată noua constituție, cu un sprijin popular copleșitor.

După ce s-au încheiat războaiele dintre Turcia și Rusia și cel dintre Suedia și Rusia, țarina Ecaterina s-a înfuriat din cauza adoptării documentului, despre care credea că amenința influența rusă în Polonia. Rusia privea Polonia ca pe un protectorat . „Cele mai proaste știri posibile au sosit de la Varșovia: regele polonez a devenit aproape suveran”, a fost reacția unuia dintre principalii autori pe teme de politică externă ai Rusiei, , când a aflat de noua constituție. Regatul Prusiei se opunea ferm noii constituții poloneze, iar diplomații polonezi au primit o notă că noua constituție schimbă statul polonez atât de mult încât Prusia nu mai consideră că are obligații față de el. La fel ca Rusia, Prusia era îngrijorată că statul polonez recent consolidat ar putea deveni o amenințare, iar ministrul prusac de externe, Friedrich Wilhelm von Schulenburg-Kehnert, le-a spus clar și cu o rară sinceritate polonezilor că Prusia nu sprijină constituția și că refuză să ajute Uniunea sub orice formă, chiar și ca mediator, deoarece nu era în interesul Prusiei să vadă Uniunea întărită astfel încât să poată amenința Prusia într-un viitor oarecare. Omul de stat prusac a exprimat temerile conservatorilor europeni: „polonezii au dat lovitura de grație monarhiei prusace votând o constituție”, precizând că o Uniune puternică va cere, probabil, restituirea teritoriilor dobândite de Prusia în Prima Împărțire.

Constituția nu a fost adoptată fără disidență nici în interiorul Uniunii. Magnații care se opuneau proiectului de constituție încă de la început, și anume , , și și , i-au cerut țarinei Ecaterina să intervină și să le restabilească privilegiile, cum ar fi rusești abolite prin noua constituție. În acest scop, acești magnați au format Confederația de la Targowica. Proclamația Confederației, pregătită la Sankt Petersburg în ianuarie 1792, critica constituția pentru că ar contribui, în propriile lor cuvinte, la „contagiunea ideilor democratice” urmând „exemplele fatale date la Paris”. Acesta a afirmat că „Parlamentul ... a încălcat toate legile fundamentale, a măturat toate libertățile nobilimii și, la s-a transformat într-o revoluție și o conspirație.” Confederații și-au declarat intenția de a înăbuși această revoluție. „Nu putem face decât să ne întoarcem cu încredere către țarina Ecaterina, o împărăteasă distinsă și corectă, prietena și aliatul nostru vecin”, care „respectă nevoia de bunăstare a națiunii și îi oferă mereu o mână de ajutor”, scriau ei. Confederații s-au aliniat cu țarina Ecaterina și i-au cerut intervenția militară. La , ambasadorul Rusiei în Polonia, , a înmânat o declarație de război ministrului polonez de externe . Armatele ruse au intrat în Polonia și Lituania în aceeași zi, declanșând războiul.

Forțele opuse thumb|right|upright|Soldați ai Regimentului 3 de Infanterie Lituanian în 1792 Armata rusă număra aproape 98.000 de oameni. Acesta era comandată de și . Rușii aveau un avantaj și din experiența de luptă. Planul lor prevedea ca Kahovski să avanseze prin Ucraina, cucerind Kamieniec Podolski, Chełm și Lublin și să se apropie de capitala poloneză Varșovia din sud. Krecetnikov urma să avanseze prin Minsk, Wilno, Brześć Litewski și Białystok și să se apropie de Varșovia dinspre nord, unde urma să facă joncțiunea cu Kahovski. Rușii aveau o rețea bună de informații în Polonia și erau în mare parte conștienți de distribuția și puterea armatei poloneze; polonezii, în schimb, aveau mult mai puține informații, primind rapoarte contradictorii și adesea eronate și nu au fost siguri dacă va începe războiul nici în momentul în care trupele ruse au trecut granița.

Stanisław August Poniatowski, regele Uniunii Polono-Lituaniene, era comandantul suprem al forțelor poloneze, dar în practică a delegat această funcție nepotului său, prințul Józef Poniatowski. Poniatowski dispunea, teoretic, de o armată a Coroanei în număr de 48.000 și o armată lituaniană cu ceva mai mult de jumătate din această dimensiune. În practică, forțele poloneze, încă în curs de formare în urma reformelor Constituției din 3 mai (care prevedea o dimensiune a armatei de 100.000) erau doar 37.000. Armata era în reorganizare, documentele-cheie privind numerele și componența unităților fuseseră adoptate abia în aprilie; ea era și lipsită de echipament și de personal cu experiență.

În colțul de sud-est al țării – teritoriile ucrainene – forțele poloneze erau concentrate inițial separat în trei regiuni ale frontului așteptat, sub conducerea lui Tadeusz Kościuszko, și prințul Poniatowski însuși. Armata Coroanei Polone din Ucraina, condusă de prințul Poniatowski și susținută de Kościuszko, avea aproximativ 17.000, 21.000 sau 24.000 de oameni (Derdej face distincția între forța primară de 17.000 și divizia de rezervă a prințului , de 4.500 de oameni). Pe teatrul de război din sud-est, ei s-au confruntat cu o armată inamică de aproape patru ori mai mare sub comanda generalului Mihail Kahovski, care avea sub comanda lui aproximativ 64.000 de oameni. Forțele lui Kahovski erau împărțite în patru corpuri: 1, de 18.000 de oameni, sub comanda generalului Mihail Golenișcev-Kutuzov; 2, sub generalul Ivan Dunin; 3, sub generalul ; și 4, sub generalul . Confederații de la Targowica nu reprezentau nicio putere reală; iar încercările lor de a aduna sprijin popular în Polonia la trecerea granițelor au eșuat lamentabil, doar câteva zeci de oameni alăturându-li-se la început; mai târziu, numărul lor avea să crească, dar nu semnificativ, și nici rușii nu i-au considerat a avea vreo valoare militară, ținându-i departe de linia frontului.

În Lituania, armata lituaniană a Uniunii număra aproximativ 15.000 de oameni, cu un detașament suplimentar al Coroanei de aproximativ 3000 de oameni. Ea era comandată de ducele Louis de Württemberg. Württemberg nu a făcut planuri de război, iar trupele nu erau pregătite pentru acțiune la începutul războiului. Armata rusă din acel teatru sub comanda generalului Mihail Krecetnikov avea 33.700 de oameni sau 38.000 de oameni. Și această armată rusă era împărțită în patru corpuri: primul comandat de unul dintre liderii confederației de la Targowica, cu 7300 de oameni, al doilea sub generalul Boris Mellin, cu 7000, al treilea sub generalul Iuri Dolgorukov, cu 15.400 și al patrulea, sub generalul Ivan Fersen, de 8300 de oameni.

Forțe poloneze suplimentare, de aproximativ 8.000 de oameni, urmau să se concentreze la Varșovia ca rezervă sub comanda personală a regelui Poniatowski.

Tadeusz Kościuszko a propus un plan în care întreaga armată poloneză să fie concentrată și să angajeze una dintre armatele ruse, pentru a asigura paritatea numerică și pentru a ridica moralul forțelor poloneze în mare parte neexperimentate cu o victorie rapidă; acest plan a fost însă respins de prințul Poniatowski. (Cu doar câteva luni înainte, totuși, ambii comandanți aveau fiecare ideea exact opusă – Poniatowski dorea ca trupele să fie concentrate, iar Kościuszko, să le disperseze). Poniatowski plănuia și să evite luptele serioase în prima fază a războiului, sperând să primească întăririle prusace așteptate de 30.000 de oameni, care să aducă paritatea celor două părți.

Războiul

Teatrul sudic Primele forțe rusești au trecut granița în Ucraina polonă în noaptea de /. Rușii de pe acel teatru aveau să întâmpine mult mai multă rezistență decât se așteptau, deoarece comandanții de vârf ai Uniunii, prințul Poniatowski și Kościuszko erau staționați acolo. Kościuszko s-a alăturat prințului Poniatowski lângă Janów pe . Armata Coroanei era considerată prea slabă pentru a se opune celor patru coloane de armate inamice care avansau în vestul Ucrainei și a început o retragere în luptă spre partea de vest a râului Bug de Sud, spre Lubar și Połonne, cu Kośiuszko comandând ariergarda. În fața unei inferiorități numerice semnificative a forțelor sale și cu întăriri promise de către regele Poniatowski, prințul Poniatowski a hotărât să abandoneze Ucraina și să se mute în Volânia, unde Połonne urma să fie fortificată ca punct defensiv major și unde Lubomirski a fost însărcinat cu adunarea proviziilor.

miniatura|400x400px| După , de Wojciech Kossak Pe , unitatea lui Wielhorski a fost învinsă în . Pe , Poniatowski a primit în sfârșit întăririle așteptate, aproximativ 2.000 de soldați conduși de Michał Lubomirski. A doua zi, polonezii, conduși de prințul Poniatowski, au învins una dintre formațiile ruse ale generalului Irakli Morkov în din . Victoria a fost sărbătorită de regele Poniatowski, care a trimis noile medalii Virtuti Militari conducătorilor de campanie și soldaților, ca fiind „primele de la Ioan al III-lea Sobieski”.