Invazia japoneză a Thailandei

Invazia japoneză a Thailandei (în , RTGS: Kan Buk Khrong Thai Khong Yipun; în ) a avut loc pe 8 decembrie 1941. A fost o confruntare de scurtă durată între Regatul Thailandei și Imperiul Japoniei. Deși lupte intense au avut loc în sudul Thailandei, conflictul s-a încheiat după doar cinci ore, cu un armistițiu. Ulterior, Thailanda și Japonia au format o alianță, integrând Thailanda în puterile Axei până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Istoric

Hakkō Ichiu Originile invaziei japoneze în Thailanda pot fi urmărite până la principiul , promovat de la sfârșitul secolului al XIX-lea.James L. McClain, Japan: A Modern History p 470 Tanaka interpreta acest principiu ca o misiune divină a imperiului de a se extinde și de a unifica întreaga lume. Deși Tanaka considera rezultatul ca fiind o consecință a conducerii morale a împăratului, naționaliștii japonezi l-au utilizat pentru a justifica eliberarea Asiei de sub puterile coloniale și a stabili Japonia ca influență dominantă în regiune., p 447 Random House New York 1970 Acest concept a fost ulterior exprimat în cadrul .

În 1940, prim-ministrul Fumimaro Konoe a extins acest concept, dorind să creeze Sfera de Co-prosperitate a Marii Asiei de Est. Această sferă urma să includă Japonia, Manciukuo, China și anumite părți din Asia de Sud-Est. Conform propagandei imperiale, aceasta ar fi stabilit o nouă ordine internațională care să promoveze „co-prosperitatea” țărilor asiatice. Sub protecția unei Japonii binevoitoare, țările ar fi beneficiat de prosperitate și pace, fiind libere de colonialismul și dominația occidentală.Iriye, Akira. (1999). Pearl Harbor and the coming of the Pacific War: a Brief History with Documents and Essays, p. 6. Secțiunea Numărul 82 (cunoscută și sub numele de Unitatea de Cercetare a Armatei din Taiwan sau Unitatea Doro Nawa) a fost înființată în 1939 sau 1940 cu scopul de a planifica Operațiunea Sud, destinată să pună în practică această viziune. În etapele finale de planificare, unitatea a fost condusă de colonelul .Prologue, The Imperial Japanese Army: The Invincible Years 1941–42, Bill Yenne, Bloomsbury Publishing, 2014,

Preludiu stanga|miniatura| Prim-ministrul thailandez Ca parte a planului lor de a cuceri Asia de Sud-Est, armata japoneză a planificat invazia Malaeziei și a Birmaniei. Pentru a atinge acest obiectiv, aveau nevoie de acces la porturile, căile ferate și aerodromurile Thailandei. Își doreau cu ardoare să evite un conflict cu armata thailandeză, deoarece o astfel de confruntare ar fi întârziat invazia și ar fi diminuat semnificativ elementul de surpriză.Grant, Ian Lyall. and Tamayama, Kazuo. (1999) Burma 1942: The Japanese Invasion. The Zampi Press. p. 33 Guvernul nazist al Germaniei a văzut planul japonez ca o oportunitate utilă de a deturna forțele militare ale Regatului Unit, oferind astfel asistență Germaniei în propriul conflict."The Japanese Envy", Winston Churchill, The Second World War - Volume II - The Grand Alliance, Cassell & Co Ltd, London, 1950, page 156–157

Având o armată bine disciplinată, Thailanda a invadat în 1940 Indochina franceză vecină, după o serie de ciocniri la graniță. Scopul lor era să recupereze provinciile pierdute în criza franco-siameză din 1893. Dorind să utilizeze porturile și bazele aeriene indochineze, japonezii au acționat ca mediatori pentru a ajunge la un acord între francezi și thailandezi la 31 ianuarie 1941.History of World War II - British Foreign Policy in World War II, Sir Llewellyn Woodward, Her Majesty's Stationery Office, Scotland, 1971, page 120 În cadrul negocierilor, au avut loc discuții secrete cu prim-ministrul thailandez . Armata japoneză a solicitat permisiunea de a traversa liber Thailanda. Deși Phibun a dat un răspuns pozitiv, acțiunile sale ulterioare au sugerat o posibilă incertitudine. Această incertitudine a fost concretizată prin semnarea Pactului de neagresiune britanic-thailandez la 12 iunie 1940. Până în februarie 1941, britanicii începuseră deja să suspecteze intențiile japoneze de a ataca posesiunile lor din Asia de Sud-Est. Se temeau că Japonia ar putea stabili baze militare în Thailanda în acest scop."The Japanese Envy", Winston Churchill, The Second World War - Volume II - The Grand Alliance, Cassell & Co Ltd, London, 1950, page 157

Prim-ministrul thailandez Plaek Phibunsongkhram se afla într-o poziție extrem de dificilă. Franța, aliatul tradițional al Thailandei, fusese învinsă de Germania nazistă, iar Marea Britanie era grav implicată în luptele din Europa. Statele Unite, deși nu intraseră încă în război, mențineau o poziție de neutralitate atât în conflictul european, cât și în cel dintre Japonia și China. Între timp, Japonia devenise o superputere militară tot mai agresivă, consolidându-și prezența în Indochina Franceză. Phibun era conștient că forțele sale ar fi copleșite de o armată japoneză. Lipsa de sprijin din partea marilor puteri îl făcea să se simtă prins între ciocan și nicovală. Invazia Thailandei în Indochina Franceză din 1940 complicase și mai mult șansele ca Statele Unite să ofere asistență țării sale.History of World War II - British Foreign Policy in World War II, Sir Llewellyn Woodward, Her Majesty's Stationery Office, Scotland, 1971, page 143

La mijlocul anului 1941, Phibun a cerut garanții concrete de sprijin din partea Marii Britanii și a Statelor Unite în cazul unei invazii japoneze. Ambele puteri au fost reticente în a oferi astfel de promisiuni. Premierul britanic, Winston Churchill, a propus emiterea unui avertisment public către Japonia, amenințând cu o declarație de război în caz de invazie a Thailandei. Statele Unite, însă, s-au opus acestei propuneri, iar Marea Britanie nu era pregătită să acționeze singură.

Până în august 1941, atât Marea Britanie, cât și Statele Unite impuseseră sancțiuni economice Japoniei. (Pentru detalii suplimentare, consultați Nota Hull și Memorandumul McCollum.) În speranța de a anula sancțiunile, Japonia a promis că nu va invada Thailanda și că își va retrage trupele din Indochina, cu condiția ca Statele Unite să înceteze sprijinul pentru China. Această propunere a fost respinsă de ambele puteri occidentale, datorită impactului negativ pe care l-ar fi avut asupra rezistenței chineze.

Ultimele zile miniatura| Escadrila nr. 1 a RAAF Lockheed Hudsons la Kota Bharu în 1941 La sfârșitul lunii noiembrie 1941, britanicii au interceptat informații care indicau un posibil atac japonez asupra Thailandei, determinat de concentrarea rapidă a trupelor japoneze în Indochina."The Japanese Envy", Winston Churchill, The Second World War - Volume II - The Grand Alliance, Cassell & Co Ltd, London, 1950, page 532 Pe 1 decembrie, prim-ministrul japonez, Hideki Tojo, a declarat că nu are certitudini cu privire la poziția Thailandei în ceea ce privește permisiunea trupelor japoneze de a traversa liber teritoriul său, dar spera să evite o confruntare."The impact of the Japanese intervention", Clive J Christie, Southeast Asia in the Twentieth Century: A Reader, I. B. Tauris publisher, 1998, , pages 90-97 Negocierile s-au intensificat în zilele următoare. Pe 2 decembrie, au avut loc discuții între ambasadorul japonez, Kikujiro Nishio, și prim-ministrul thailandez, Plaek Phibunsongkhram. Phibun era dispus să accepte o invazie japoneză a Peninsulei Kra, dar dorea ca trupele japoneze să evite traversarea Câmpiei Bangkok. După negocieri suplimentare pe 3 decembrie, Phibun a acceptat permisiunea de trecere prin Thailanda, cu condiția ca țara sa să poată recupera teritoriile pierdute prin Tratatul anglo-siamez din 1909, precum și statul Shan din Birmania.

Pe 2 decembrie, armata japoneză a emis ordinul „Urcă Muntele Niitaka”, marcând oficial debutul Războiului din Pacific. Flota principală de invazie pentru Operațiunea „E”, care viza Malaysia și Thailanda, a plecat din Sanya, de pe insula Hainan din China, pe 4 decembrie. Alte trupe și nave s-au alăturat flotei din Golful Cam Ranh, Indochina. În timp ce japonezii se pregăteau pentru invazie, britanicii și americanii elaborau un plan de răspuns la concentrarea de trupe japoneze și la posibila invazie a Thailandei. Chiar în ziua în care a ajuns la un acord cu japonezii, Phibun a fost informat de britanici că Thailanda era pe punctul de a fi invadată.History of World War II - British Foreign Policy in World War II, Sir Llewellyn Woodward, Her Majesty's Stationery Office, Scotland, 1971, page 174

La prânz, pe 6 decembrie, unul dintre cele trei avioane din Escadrila nr. 1 RAAF, aflat în misiune de recunoaștere deasupra Mării Chinei de Sud, identifică trei nave japoneze navigând spre vest. La aproximativ 15 minute mai târziu, același avion observă convoiul Flotei Expediționare Sudice a Marinei Imperiale Japoneze (IJN), format dintr-un cuirasat, cinci crucișătoare, șapte distrugătoare și 22 de nave de transport. Unul dintre cele două hidroavioane comerciale de tender din cadrul convoiului, , lansează un hidroavion „Pete” pentru a intercepta Hudson-ul. Cu toate acestea, avionul de recunoaștere australian reușește să evite atacul prin adăpostirea în nori. Câteva minute mai târziu, un al doilea Hudson confirmă observarea convoiului.

La ora 14:00, Mareșalul Șef al Aerului, , este informat despre observații. Nu are autorizația de a lua nicio măsură împotriva convoiului, deoarece Marea Britanie nu se află în stare de război cu Japonia, intențiile japoneze rămân neclare și nu a fost lansată nicio acțiune agresivă împotriva teritoriului britanic sau thailandez. Ca urmare, pune forțele sale din Malaysia în alertă maximă și ordonă supravegherea continuă a convoiului.

La ora 03:00, pe 7 decembrie, vice-amiralul Jisaburō Ozawa ordonă efectuarea de patrule în zona dintre convoi și Malaya. Convoiul se află la aproximativ 190 de kilometri de . Condițiile meteo sunt extrem de nefavorabile, cu ploi torențiale și vizibilitate zero. Navele Kamikawa Maru și lansează 11 hidroavioane F1M2 și șase hidroavioane . La aproximativ 37 de kilometri vest-nord-vest de Insula Panjang, la ora 08:20, un hidroavion Aichi E13A1 ZI-26 de pe Kamikawa Maru, pilotat de sublocotenentul Ogata Eiichi, detectează o barcă zburătoare de recunoaștere Consolidated PBY Catalina (W8417) a Escadrilei nr. 205 RAF, pilotată de ofițerul sublocotenent William E. Webb. Ogata atacă Catalina din spate, deteriorând-o și distrugându-i radioul. Urmărește Catalina timp de 25 de minute, până când cinci avioane de luptă „Nate” din primul Sentai al JAAF din Indochina sosesc și o doboară. Webb și echipajul său devin primele victime ale războiului din Pacific. Britanicii, nefiind conștienți de acest incident, nu iau nicio măsură. Ogata va fi ucis ulterior în Bătălia din Marea Coralilor.Lundstrom, Pearl Harbor to Midway, pp. 192–193; Cressman, p. 95; Millot, p. 59; Lundstrom (2006), pp. 166–167; Werneth, p. 67. Cressman reports that a scout SBD piloted by John L. Nielsen shot down an Aichi E13A from Deboyne, killing its crew including plane commander Eiichi Ogata. Another SBD, piloted by Lavell M. Bigelow, destroyed an E13 from Furutaka commanded by Chuichi Matsumoto.

La ora 23:00, în aceeași zi, japonezii prezintă un ultimatum guvernului thailandez, cerând permisiunea de a intra pe teritoriul Thailandei. Thailandezii au la dispoziție două ore pentru a răspunde.

Forțele militare

Thailanda Thailanda deținea o armată bine instruită, formată din 26.500 de soldați activi. Numărul total al militarilor ajungea la aproximativ 50.000 de oameni, odată cu mobilizarea rezervelor.

Forțele Aeriene Regale Thailandeze aveau în dotare aproximativ 270 de aeronave, dintre care 150 erau avioane de luptă. O mare parte din flota aeriană era de origine americană. În decembrie 1940, Japonia a furnizat Thailandei suplimentar 93 de avioane moderne. miniatura| HTMS Matchanu și Wirun la portul Kobe