Asediul Madridului a fost un asediu de doi ani și jumătate al capitalei spaniole, Madrid, controlată de republicani, de către armatele naționaliste, aflate sub comanda generalului Francisco Franco, în timpul Războiului Civil Spaniol (1936–1939).
Orașul, asediat din octombrie 1936, a căzut în mâinile naționaliștilor pe 28 martie 1939.
Bătălia de la Madrid din noiembrie 1936 a fost cea mai intensă luptă dinăuntrul și din jurul orașului, fiind momentul din război în care franchiștii au făcut cea mai puternică încercare de a captura capitala republicană.
Cele mai importante premii militare ale Republicii Spaniole, și anume Placa Laureată din Madrid (Placa Laureada de Madrid) și Distincția de la Madrid (Distintivo de Madrid), înființate de guvernul republican pentru a răsplăti curajul,Chris Bishop, Ian C. Drury. Battles of the Twentieth Century, Hamlyn 1989. au fost numite după capitala Spaniei, întrucât orașul a simbolizat vitejia și rezistența în fața asediului îndelungat.Second Spanish Republic 23 January 1938 Decree
Revolta (iulie 1936) Războiul Civil Spaniol a început cu o lovitură de stat eșuată împotriva guvernului Republicii Spaniole, alcătuit de Frontul Popular (El Frente Popular). Aceasta a fost pornită de către ofițerii Armatei Spaniole la 18 iulie 1936.
În acest context, la Madrid, guvernul republican se afla într-un impas. Inițial, a vrut să contracareze lovitura de stat, dar nu era sigur dacă ar putea avea încredere în propriile forțele armate și, de asemenea, nu a vrut să înarmeze sindicatele Confederația Națională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo, sau CNT) și Uniunea Generală de Muncitori (Unión General de Trabajadores, sau UGT) riscând accelerarea revoluției spaniole socialiste ce era oricum pe punctul de a izbucni.
Pe 18 iulie, guvernul a trimis unități ale Guardia Civil la Sevilla pentru a înăbuși rebeliunea de acolo. Cu toate acestea, ajungând în oraș, gardienii au dezertat la insurgenții naționaliști. La 19 iulie, Santiago Casares Quiroga a demisionat din funcția de prim-ministru, urmat fiind de Diego Martinez Barrio, care a încercat să negocieze un armistițiu cu generalul rebel prin telefon. Acesta a refuzat oferta și Barrio a fost înlăturat de José Giral. Giral a acceptat să înarmeze sindicaliștii pentru a apăra Republica și a dispus livrarea de 60.000 de puști la sediile CNT și UGT, deși doar 5.000 erau în stare bună de funcționare.
Într-o transmisie radiofonică din 18 iulie, liderul comunist Dolores Ibarruri a inventat celebrul slogan ¡No pasarán! („Nu vor trece!”) pentru a îndemna la rezistență împotriva loviturii de stat. Sloganul urma să devină sinonim cu apărarea Madridului și cu cauza republicană în general.
Generalul Joaquín Fanjul, comandantul garnizoanei militare ce-și avea sediul în cazarma Montaña din Madrid, se pregătea să lanseze rebeliunea militară în oraș. Cu toate acestea, când a încercat să iasă din barăci, cei 2.500 de soldați ai săi au fost forțați să se întoarcă în interiorul complexului, zona fiind plină de mulțimi ostile și de sindicaliști înarmați. Pe 20 iulie, cazarma a fost luată cu asalt de un amestec de muncitori și de (gărzi de asalt, o forță de poliție urbană) loiali guvernului, precum și de cinci batalioane ale Milițiilor Țărănești și Muncitoare Antifasciste (MAOC) conduse de comuniști. Unul dintre acestea a devenit faimosul Al Cincilea RegimentComín Colomer, Eduardo (1973); El 5º Regimiento de Milicias Populares. Madrid., care urma să ajungă la aproximativ 10.000 de luptători. Luptele au fost haotice, iar în mai multe rânduri, unii soldați din cazarmă și-au arătat disponibilitatea de a se preda, doar pentru ca restul trupelor să continue să tragă în atacatori.
În cele din urmă, cazarma a căzut când gărzile de asalt au adus un tun de câmp de 75 de mm pentru a bombarda complexul, poarta acestuia fiind atunci deschisă de un sergent genist, simpatizant al republicanilor. Sergentul a fost ucis de unul dintre ofițerii săi, dar acțiunea sa a permis asediatorilor să spargă zidurile. Mulți soldați au fost atunci masacrați de mulțime, care fusese înfuriată de aparentele false capitulări.
Pentru restul războiului, Madridul a fost ținut de republicani. Cu toate acestea, populația sa conținea un număr semnificativ de simpatizanți naționaliști, dintre care peste 20.000 și-au căutat refugiu în ambasadele străine din oraș. În săptămânile care au urmat revoltei din iulie au fost uciși în Madrid un număr semnificativ de așa-numiți fasciști sau simpatizanți ai acestora de către republicani. Într-un caz mai cunoscut, pe 23 august, șaptezeci de prizonieri naționaliști din închisoarea Modelo din oraș au fost masacrați ca răzbunare pentru uciderea a peste 1.500 de republicani în urma Asaltului de la Badajoz.
Masarea trupelor (august–octombrie 1936) Strategia inițială a complotului militar fusese preluarea puterii în toată țara după modelul unui pronunciamiento („lovitură militară”) din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, rezistența republicanilor la lovitura de stat a însemnat că Francisco Franco și aliații săi trebuiau, în schimb, să cucerească țara pas cu pas, prin forță militară, dacă doreau să preia puterea. Franco însuși a debarcat la Algeciras, în sudul Spaniei, cu trupele marocane din Armata Spaniolă a Africii. Mola, care a comandat trupele coloniale, precum și Legiunea Străină Spaniolă și miliția carlistă și falangistă, a ridicat trupe în nord. Împreună, cei doi aliați au plănuit un asalt al capitalei, cu Franco înaintând dinspre Badajoz, cucerit în august și Mola înaintând dinspre Burgos.
Trupele de veterani coloniali ai lui Franco (regulares), sub conducerea generalului Juan Yagüe și susținuți de o forță aeriană furnizată de Germania Nazistă, au atacat permanent și cu succes milițiile republicane aflate în calea lor. Yagüe a pledat pentru un avans rapid asupra Madridului, dar Franco i-a respins propunerea pentru a ajuta în primul rând trupele naționaliste asediate în Toledo, oraș din vecinătatea capitalei. Această diversiune a împiedicat atacul asupra orașului cu până la o lună, ceea ce a dat timp republicanilor să-și pregătească apărarea.
Între timp, la Madrid, guvernul republican s-a reformat sub conducerea liderului socialist Francisco Largo Caballero, al cărui guvern includea șase miniștri din Partidul Socialist, doi din cel comunist, doi din Partidul Stângii Republicane, unul din partea Stângii Catalane, unul din Partidul Naționalist Basc și ultimul, din Uniunea Republicană.
Comuniștii erau o minoritate în guvern, dar au câștigat influență prin accesul lor la armele Uniunii Sovietice și datorită voluntarilor străini din Brigăzile Internaționale, cu orientări puternic comuniste. Comandantul militar republican din Madrid era un general spaniol, José Miaja, dar personalul militar sovietic părea a fi mai important. Generalul Goriev era comandantul lor general, generalul Iakov Smușkevici controla forțele aeriene trimise din Uniunea Sovietică, iar generalul Dmitri Pavlov comanda blindatele.
Comandamentul republican a avut un control relativ redus asupra unităților în faza incipientă a Războiului Civil. Aproximativ 90% dintre apărătorii republicani ai Madridului erau miliții formate de partide politice de stânga sau sindicate, care își alegeau în mod autonom proprii lideri.
Pe de cealaltă parte, atât Germania, cât și Italia Fascistă i-au furnizat lui Franco acoperire aeriană și unități blindate pentru asaltul său asupra Madridului, unitățile Luftwaffe din Spania, reunite sub Legiunea Condor, fiind comandate independent de ofițerii lui Franco. Naționaliștii au ajuns lângă oraș la începutul lunii noiembrie 1936, apropiindu-se de acesta dinspre nord de-a lungul Drumului Coruñei și dinspre vest pe Șoseaua Extremadurei. La 29 octombrie, un contraatac republican al Regimentului Cinci, aflat sub comanda lui Enrique Líster a fost învins la Parla. Pe 2 noiembrie, Brunete a căzut în mâinile naționaliștilor, permițând trupelor lor să intre în suburbia de vest a Madridului. Într-un interviu celebru, Mola i-a spus unui jurnalist englez că va ocupa orașul cu cele patru coloane de trupe de regulares și marocane în afara orașului și cu Coloana a Cincea (compusă din simpatizanți politici de dreapta), înăuntrul lui.
Termenul „Coloana a Cincea” a devenit, în tabăra Republicană, sinonim pentru spioni sau trădători, iar paranoia a dus la masacrarea prizonierilor naționaliști din Madrid, în timpul bătăliei care a urmat. Guvernul, inclusiv Caballero, se aștepta ca orașul să cadă și, astfel, a făcut o mutare planificată de la Madrid la Valencia, pe 6 noiembrie. Generalul Miaja și liderii politici care au rămas au format Junta de Defensa de Madrid („Junta pentru Apărarea Madridului”) pentru a organiza apărătorii republicani rămași.
Cu toate acestea, încercarea naționaliștilor de a captura Madridul avea dezavantaje tactice serioase. Trupele lor erau depășite numeric cu peste doi la unu de către apărători, deși aceștia erau mult mai bine pregătiți și echipați. O altă problemă a fost incapacitatea lor de a înconjura definitiv capitala și de a-i tăia accesul la ajutor extern.
Bătălia pentru Madrid (noiembrie 1936)
Pregătirile Pentru început, republicanii aveau un avantaj geografic în apărarea Madridului: râul Manzanares îi separa pe naționaliști de centrul orașului și era un obstacol fizic formidabil.
Mola planificase atacul pentru data de 8 noiembrie 1936. Plănuia să atace prin parcul Casa de Campo, pe un front cu o lățime de numai 1 kilometru, încercând astfel să evite luptele de stradă. Intenția inițială a lui Mola a fost să ocupe Cartierul Universitar, aflat la nord de centrul orașului, pentru a stabili un cap de pod peste Manzanares. De asemenea, a lansat un atac de diversiune în suburbia de muncitori Carabanchel, situată la sud-vest de centru. Pe 7 noiembrie, însă, republicanii au găsit planurile de atac asupra unui ofițer italian ucis într-un tanc distrus și, astfel, și-au putut concentra trupele în Casa de Campo, pentru a face față atacului principal.
Un fapt important de notat este locația strategică peste râul Manzanares a Podului Francezilor, aspect ce i-a dat o importanță crucială. Colonelul Romero a direcționat forțele republicane acolo și a respins cu mare eficacitate încercările de a-l traversa și, în final, de a face o punte către centrul capitalei spaniole.Salas Larrazábal, Ramón, Historia del Ejército Popular de la República. Editora Nacional, Madrid (España) , pp. 1524, 1579.
Atacul inițial Mola a atacat pe 8 noiembrie cu 20.000 de soldați, majoritatea regulari marocani, sprijiniți de blindate ușoare italiene și de tancuri germane Panzer I, unități aflate sub conducerea ofițerului german Wilhelm Von Thoma. Legiunea Condor a oferit și sprijin aerian care a cauzat avarii serioase clădirilor din zona de asalt.
Republicanii desfășuraseră 12.000 de militari în Carabanchel și încă 30.000 în plan secund pentru a face față asaltului principal de la Casa de Campo. În ciuda superiorității numerice, erau prost echipați, având în mare parte doar arme de calibru mic, cu surse care susțin că puteau trage doar zece cartușe pentru fiecare pușcă. În plus, cei mai mulți dintre ei nu fuseseră niciodată instruiți în folosirea armelor, cu atât mai puțin să aibă experiență în vreo luptă, reușind cu toate acestea să respingă atacul naționalist din parc. Unii regulari au reușit însă să penetreze apărarea republicană și au făcut o trecere inițială peste Manzanares, către închisoarea Modelo, ținta principală a ofensivei. Totuși, atacul s-a blocat la marginea de vest a orașului.
Se spune că însuși generalul republican Miaja alerga printre clădirile ruinate spre care trupele sale începuseră să fugă și, cu pistolul în mână, forța trupele în retragere să se reunească și să moară cu el, mai degrabă decât să fugă sau să se predea. Pe tot parcursul zilei, radioul orășenesc a făcut apel la cetățeni să se mobilizeze și să susțină efortul de război, cu lozinca faimoasă „¡No pasarán!” („Nu vor trece!”).