Zero-day (cunoscut și sub numele de 0-day) este o vulnerabilitate a unui software sau hardware care, de regulă, este necunoscută furnizorului și pentru care nu există încă un sau altă soluție.

În ciuda eforturilor dezvoltatorilor de a livra produse care funcționează conform specificațiilor, aproape toate programele și componentele hardware conțin erori. Unele dintre acestea afectează securitatea sistemului și sunt considerate vulnerabilități. Deși exploatările de tip zero-day stau la baza unei minorități de atacuri cibernetice, ele sunt considerate mai periculoase decât vulnerabilitățile cunoscute, deoarece există mai puține contramăsuri disponibile.

Statele sunt principalii utilizatori ai vulnerabilităților de tip „zero-day”, nu doar din cauza costului ridicat al descoperirii sau achiziționării acestora, ci și a costului semnificativ al dezvoltării exploatărilor. Multe vulnerabilități sunt descoperite de hackeri sau cercetători în securitate, care le pot dezvălui furnizorului (adesea în schimbul unei ) sau le pot vinde statelor ori grupurilor criminale. Utilizarea exploatărilor de tip zero-day a crescut odată cu adoptarea pe scară largă a criptării, deoarece datele necriptate pot fi obținute doar prin compromiterea sistemului înainte de criptare.

Definiție În ciuda obiectivului dezvoltatorilor de a livra produse conforme, aproape toate programele software și componentele conțin erori. Atunci când un bug creează un risc de securitate, acesta este numit vulnerabilitate. Vulnerabilitățile diferă în ceea ce privește gradul de exploatare de către actori rău intenționați: unele nu pot fi exploatate, în timp ce altele pot permite, de exemplu, un atac de tip DoS. Cele mai valoroase permit atacatorului să și să execute cod arbitrar fără știrea utilizatorului.

Deși termenul „zero-day” se referea inițial la timpul scurs de la momentul în care furnizorul a luat cunoștință de vulnerabilitate, în prezent el desemnează, de regulă, vulnerabilitățile pentru care nu există încă un patch sau alt remediu. Un exploit de tip „zero-day” este un exploit care valorifică o astfel de vulnerabilitate.

Exploatări O exploatare (exploit) reprezintă mecanismul prin care o vulnerabilitate este utilizată pentru a compromite sisteme țintă, în scopuri precum întreruperea operațiunilor, instalarea de programe malware sau . Cercetătorii Lillian Ablon și Andy Bogart notează că „se știu puține lucruri despre adevărata amploare, utilizare, beneficii și prejudicii ale exploatărilor de tip zero-day”. Exploatările bazate pe vulnerabilități zero-day sunt considerate mai periculoase decât cele care exploatează vulnerabilități cunoscute. Totuși, este probabil ca majoritatea atacurilor cibernetice să utilizeze vulnerabilități deja cunoscute.

Statele sunt principalii utilizatori ai exploatărilor zero-day, nu doar din cauza costului ridicat al descoperirii sau achiziționării vulnerabilităților, ci și a dezvoltării exploatărilor. Cu toate acestea, oricine poate utiliza o vulnerabilitate, iar cercetări ale RAND Corporation sugerează că „orice atacator serios poate obține întotdeauna un exploit zero-day la prețuri accesibile pentru aproape orice țintă”. Multe și majoritatea se bazează pe astfel de vulnerabilități.

Timpul mediu de dezvoltare a unui exploit pe baza unei vulnerabilități zero-day a fost estimat la 22 de zile. Dificultatea dezvoltării exploatărilor a crescut în timp, datorită mecanismelor moderne de protecție anti-exploatare.

Perioada de vulnerabilitate miniatura|Cronologia vulnerabilităților Vulnerabilitățile de tip „zero-day” sunt adesea clasificate ca fiind „active” — ceea ce înseamnă că nu există informații publice despre ele — și „dezvăluite”, caz în care vulnerabilitatea este cunoscută, dar nu a fost încă remediată. În cazul în care responsabilii de mentenanța software-ului caută în mod activ vulnerabilități, acestea sunt considerate active; vulnerabilitățile din software neîntreținut sunt uneori denumite „nemuritoare”. Vulnerabilitățile „zombi” pot fi exploatate în versiunile mai vechi ale software-ului, deși au fost remediate în versiunile mai noi.

Chiar și vulnerabilitățile „zombi” sau cele cunoscute public rămân adesea exploatabile pentru perioade îndelungate. Dezvoltarea patch-urilor de securitate poate dura luni de zile sau poate să nu aibă loc deloc. Un patch poate afecta negativ funcționalitatea software-ului, iar utilizatorii pot fi nevoiți să testeze actualizările pentru a verifica compatibilitatea. Organizațiile mari pot întâmpina dificultăți în identificarea și aplicarea patch-urilor pentru toate dependențele, în timp ce utilizatorii individuali sau întreprinderile mici pot întârzia instalarea acestora.

Cercetările sugerează că riscul de atac cibernetic crește după dezvăluirea publică a unei vulnerabilități sau lansarea unui patch. Infractorii pot utiliza inginerie inversă asupra patch-urilor pentru a identifica vulnerabilitatea și a dezvolta exploatări, adesea mai rapid decât sunt instalate actualizările de către utilizatori.

Potrivit unei cercetări efectuate de RAND Corporation și publicate în 2017, exploatările de tip zero-day rămân utilizabile în medie 6,9 ani, în timp ce cele achiziționate de la terți rămân utilizabile aproximativ 1,4 ani. Cercetătorii nu au putut stabili o legătură clară între tipul de software (de exemplu, software-ul open-source) și durata de viață a vulnerabilităților.

După un an, aproximativ 5% dintr-un stoc de vulnerabilități zero-day secrete sunt descoperite independent de alte părți. Această suprapunere relativ redusă este atribuită diferențelor în metodele de detectare (testare automată vs. analiză manuală) sau diferențelor dintre actorii guvernamentali și cei neguvernamentali.

Contramăsuri Deoarece, prin definiție, nu există un patch care să neutralizeze un exploit de tip „zero-day”, toate sistemele care utilizează software-ul sau hardware-ul afectat sunt expuse riscului, inclusiv cele considerate sigure, cum ar fi infrastructurile bancare sau guvernamentale. Programele antivirus sunt adesea ineficiente împotriva malware-ului livrat prin exploatări zero-day, deoarece mecanismele de securitate sunt, în general, concepute pentru amenințări cunoscute.

În consecință, malware-ul asociat exploatărilor zero-day poate rămâne nedetectat perioade îndelungate. Deși au fost propuse numeroase metode de detectare, identificarea eficientă a acestor exploatări rămâne un domeniu activ de cercetare (începând cu 2023).

Multe organizații adoptă strategii de apărare în profunzime, care presupun existența mai multor niveluri de securitate. Măsuri precum autentificarea multifactor, și reduc probabilitatea compromiterii sistemelor chiar și în prezența unor vulnerabilități zero-day.

Întrucât dezvoltarea unui software complet sigur este imposibilă, unii cercetători susțin că creșterea costului exploatărilor reprezintă o strategie eficientă pentru reducerea impactului atacurilor cibernetice.

Piața miniatura|Compararea prețurilor medii ale diferitelor tipuri de exploatări (2015–2022) Exploatările de tip zero-day pot valora milioane de dolari. Există trei tipuri principale de cumpărători:

Alb: furnizori sau terți, precum , care dezvăluie vulnerabilitatea producătorului, de obicei în schimbul unei . Gri: agenții guvernamentale sau de informații, care pot utiliza, stoca sau divulga vulnerabilitatea. Negru: grupuri de criminalitate organizată, care preferă exploatări gata de utilizare.

Dezvăluirea și stocarea Începând cu 2017, există o dezbatere continuă cu privire la faptul dacă Statele Unite ar trebui să dezvăluie vulnerabilitățile de care au cunoștință, pentru a permite remedierea acestora, sau să le păstreze secrete pentru uz propriu. Printre motivele pentru care statele păstrează o vulnerabilitate secretă se numără dorința de a o utiliza în mod ofensiv sau defensiv, inclusiv în cadrul . Dezvăluirea vulnerabilităților reduce riscul ca utilizatorii să devină victime ale programelor malware sau ale .

Istoric Importanța exploatărilor de tip zero-day a crescut odată cu adoptarea pe scară largă a criptării de către servicii precum Apple, Google, Facebook și Microsoft. În acest context, accesul la datele utilizatorilor a devenit posibil în principal prin compromiterea sistemelor înainte de criptare. Una dintre cele mai cunoscute utilizări ale exploatărilor de tip zero-day a fost viermele , care a exploatat patru vulnerabilități zero-day pentru a afecta în 2010. Acest caz a demonstrat potențialul acestor exploatări și a contribuit la extinderea pieței.

Agenția de Securitate Națională a Statelor Unite (NSA) și-a intensificat căutarea de vulnerabilități zero-day după ce marile companii de tehnologie au refuzat să introducă uși secrete în software, însărcinând (TAO) cu descoperirea și achiziționarea de exploatări. În 2007, fostul angajat al NSA a dezvăluit public pentru prima dată că guvernul Statelor Unite cumpăra exploatări de tip zero-day. Informații suplimentare despre implicarea NSA au fost dezvăluite în documentele scurse de Edward Snowden în 2013, deși detaliile au rămas limitate. Reporterul Nicole Perlroth a concluzionat că „fie accesul lui Snowden nu i-a permis să ajungă la aceste informații, fie unele dintre metodele de achiziție erau atât de sensibile încât nu au fost niciodată documentate în mod oficial”.

Note

Bibliografie

Categorie:Securitate informatică Categorie:Tipuri de software rău intenționat