Majoritatea statelor naționale au adoptat un imn, definit ca „un cântec de slavă, devotament sau patriotism”, drept imn național, majoritatea acestora fiind marșuri, compoziții muzicale cu caracter energic, în măsura de două sau patru pătrimi, cu un ritm ce sugerează pasul cadențat, care adesea reglează cadența pasului unei formații sau a unui cortegiu. Un cântec sau un imn poate deveni imn național conform constituției statului, printr-o lege adoptată de legislativul său sau pur și simplu prin tradiție. Un imn regal este un cântec patriotic asemănător unui imn național, dar adresat în mod specific unui monarh sau unei dinastii. Astfel de imnuri sunt de obicei interpretate la aparițiile publice ale monarhului sau în timpul altor evenimente de importanță regală. Unele state folosesc imnul regal ca imn național, cum ar fi imnul de stat al Iordaniei.

Există mai mulți candidați la poziția de cel mai vechi imn național. Dintre imnurile naționale, prima compoziție muzicală a fost imnul național olandez, „Wilhelmus”, care a fost scris între 1568 și 1572. Aceasta are versiuni în olandeză și engleză și se evidențiază prin faptul că este un acrostih în ambele limbi. Imnul japonez, „Kimigayo”, este imnul național care folosește cele mai vechi versuri, preluând cuvinte din „Kokin Wakashū” și fiind publicat pentru prima dată în anul 905, dar versurile nu au fost puse pe muzică până în 1880. Primul imn care a fost adoptat oficial a fost imnul spaniol „La Marcha Real”, în 1770, dar originile sale rămân neclare, considerându-se că are origini venețiene din secolul al XVI-lea sau chiar că ar fi fost compus de însuși regele Frederick cel Mare și fiind, de asemenea, unul dintre puținele imnuri naționale care nu au avut niciodată versuri oficiale Imnurile au devenit din ce în ce mai populare printre statele europene în secolul al XVIII-lea. De exemplu, imnul național britanic „God Save the King” a fost interpretat pentru prima dată în 1745. Imnul francez „La Marseillaise” a fost scris o jumătate de secol mai târziu, în 1792 și adoptat în 1795.

Imnurile naționale sunt de obicei scrise în cea mai comună limbă a statului, de obicei limba oficială. Statele cu mai multe limbi oficiale pot avea mai multe versiuni ale imnului național. De exemplu, imnul național al Elveției are versuri diferite pentru fiecare dintre cele patru limbi oficiale ale țării: franceză, germană, italiană și retoromană. Unul dintre cele două imnuri naționale ale Noii Zeelande este cântat în mod obișnuit cu prima strofă în maori ("Aotearoa") și al doua în engleză ("God Defend New Zealand"). Melodia este aceeași, dar versurile au semnificații diferite. Imnul național al Africii de Sud este unic prin faptul că include două cântece diferite, în cinci dintre cele unsprezece limbi oficiale ale țării, câte o strofă pentru fiecare limbă.

Danemarca și Noua Zeelandă sunt țări cu câte două imnuri naționale oficiale cu statut egal. Danemarca are două imnuri, Der er et yndigt land ("Există o țară iubită") și Kong Christian stod ved højen mast („Regele Christian stătea lângă catargul înalt”). Primul este considerat imnul național civil și este adesea cântat la evenimente civile și sportive, iar al doilea este atât imn regal, cât și imn național. De asemenea, Noua Zeelandă are două imnuri, God Defend New Zealand și God Save the King. Primul a fost adăugat în 1977 după o petiție adresată Parlamentului și aprobarea reginei Elisabeta a II-a. Cele două imnuri sunt adesea cântate împreună, prima strofă din God Defend New Zealand fiind cântată în maori ("Aotearoa"), iar a doua în engleză.

India are atât un imn național, Jana Gana Mana, cât și un cântec național, Vande Mataram. Jana Gana Mana a fost scris inițial în bengaleză de Rabindranath Tagore în 1911 și a fost adoptat ca imn național în 1950. Vande Mataram a fost compus în bengaleză sanscrită de Bankim Chandra Chattopadhyay în anii 1870 și a inspirat populația în timpul luptei pentru libertate.

__NOTOC__

State membre ONU și state cu statut de observator ONU

Lista include state membre ale Națiunilor Unite și state și organizații cu statut de observator ONU. Sortarea este în ordine alfabetică, în funcție de numele prescurtat al statelor.