Sindromul Sjögren (SS) este o boală autoimună cronică care afectează în principal glandele exocrine ale corpului, în special glandele lacrimale și salivare. Simptomele comune includ gură uscată, ochi uscați și adesea afectează grav și alte sisteme de organe, cum ar fi plămânii, rinichii și sistemul nervos.
Simptome
Prezentare generală și importanță pentru pacienți Într-un sondaj realizat în 2021 cu pacienți cu sindromul Sjögren, majoritatea respondenților au declarat că opt simptome ale sindromului Sjögren au avut un impact major sau moderat asupra vieții lor: oboseală (79%); ochi uscați (75%); gură uscată (73%); dureri articulare (65%); tulburări de somn (64%); disconfort ocular (60%); dureri musculare (56%); și ceață mintală (54%).
Simptome Simptomele principale sunt uscăciunea (gura uscată și ochi uscați), durerea și oboseala. Alte simptome pot include pielea uscată, uscăciunea vaginală, tuse cronică, amorțeală la mâini și picioare, senzație de oboseală, dureri musculare și articulare și probleme cu tiroida. Persoanele afectate prezintă, de asemenea, un risc crescut (15%) de limfom. miniatura| Uscăciunea caracteristică apare în mai multe zone, cum ar fi limba, fața și ochii. Glandele salivare (care pot fi umflate) sunt marcate în stânga, nu este vorba despre o erupție cutanată facială. Simptomul principal al sindromului Sjögren este gura uscată și keratoconjunctivita sicca (ochi uscați). Pot apărea și uscăciunea vaginală, pielea uscată și nasul uscat. De asemenea, pot fi afectate și alte organe ale corpului, inclusiv rinichii, vasele de sânge, plămânii, ficatul, pancreasul și creierul.
La unele persoane cu SS, uscăciunea pielii poate fi rezultatul infiltrării limfocitare în glandele pielii. Simptomele se pot dezvolta insidios, iar diagnosticul este adesea trecut cu vederea câțiva ani, deoarece uscăciunea (xerostomia) poate fi atribuită medicamentelor, unui mediu uscat sau îmbătrânirii, sau poate fi considerată a nu avea o severitate care să justifice nivelul de investigație necesar pentru stabilirea prezenței bolii autoimune subiacente.
Sindromul Sjögren poate deteriora organele vitale, cu simptome care pot stagna sau se înrăutăți, sau pot intra în remisie, ca și în cazul altor boli autoimune. Unele persoane pot experimenta doar simptomele ușoare ale uscăciunii ochilor și gurii, în timp ce altele prezintă simptome ale bolii severe. Mulți pacienți pot trata problemele simptomatic. Alții experimentează vedere încețoșată, disconfort ocular constant, infecții recurente ale gurii, inflamarea glandelor parotide, disfonie (tulburări vocale, inclusiv răgușeală) și dificultăți la înghițire și mâncare. Oboseala debilitantă și durerile articulare pot afecta grav calitatea vieții. Unii pacienți pot dezvolta afectare renală (nefrită tubulointerstițială autoimună) care duce la proteinurie (exces de proteine în urină), defect de concentrare urinară și acidoză tubulară renală distală.
Complicații Printre complicațiile discutate mai sus, femeile cu anticorpi anti-Ro/SS-A și anti-La/SS-B care rămân însărcinate au un risc crescut de lupus eritematos neonatal cu bloc cardiac congenital care necesită un stimulator cardiac. Crioglobulinemia de tip I este o complicație cunoscută a sindromului Sjögren.
Sindromul Sjögren poate afecta organe precum ficatul, pancreasul, rinichii, plămânii și sistemul nervos central.
Condiții asociate Sindromul Sjögren este asociat cu o serie de alte afecțiuni medicale, dintre care multe sunt tulburări autoimune sau reumatice, cum ar fi celiachie, fibromialgia, lupus eritematos sistemic (lupus), tiroidita autoimună, scleroza multiplă și spondiloartropatia, precum și mai multe malignități, în principal limfomul non-Hodgkin.
Sindromul Sjögren este a doua cea mai frecventă cauză a disautonomiei.
Cauze Deși cauza exactă nu este clară, se crede că implică o combinație de genetică și factori de mediu, cum ar fi expunerea la un virus sau o bacterie. Poate apărea independent de alte probleme de sănătate (sindromul Sjögren primar) sau ca rezultat al unei alte afecțiuni a țesutului conjunctiv (sindromul Sjögren secundar). Sindromul Sjögren poate fi asociat cu alte boli autoimune, inclusiv artrita reumatoidă (RA), lupusul eritematos sistemic (LES) sau scleroza sistemică. Inflamația rezultată deteriorează progresiv glandele. Diagnosticul se pune prin biopsie a glandelor salivare și teste de sânge pentru anticorpi specifici. La biopsie, există de obicei limfocite în glande.
Cauza sindromului Sjögren este necunoscută, dar poate fi influențată de o combinație de factori genetici, de mediu și alți factori, ca în cazul multor alte tulburări autoimune. Aproximativ 20 de autoanticorpi ar putea fi implicați.
Genetica Observarea ratelor ridicate de tulburări autoimune în familiile cu antecedente de sindromul Sjögren este legată de o predispoziție genetică la sindrom. Studiile privind polimorfismele regiunilor genelor (HLA)-DR și HLA-DQ la pacienții cu Sjögren arată o susceptibilitate diferită la sindrom ca rezultat al diferitelor tipuri de producție de autoanticorpi rezultați.
Hormoni Deoarece sindromul Sjögren este asociat cu o prevalență ridicată la femei, se crede că hormonii sexuali, în special estrogenul, afectează răspunsurile imune umorale și celulare, care afectează susceptibilitatea la sindrom. Androgenii sunt în general considerați a preveni autoimunitatea. Studiile pe modele de șoareci sugerează că deficiența de estrogen stimulează prezentarea autoantigenelor, inducând simptome similare sindromului Sjögren.
Microchimerism Microchimerismul celulelor fetale (celulele limfoide ale progeniturii în circulația maternă) poate genera autoimunitate la femeile care au fost însărcinate anterior. Generarea unui potențial autoimun prin microchimerism poate duce la o comutare de la o formă silențioasă de autoimunitate cu scăderea dependentă de vârstă a toleranței de sine.
Mediul înconjurător Proteinele virale, moleculele înglobate sau structurile proprii degradate pot iniția autoimunitatea prin mimetism molecular și pot crește șansele de dezvoltare a sindromului Sjögren. Virusul Epstein-Barr, hepatita C și virusul T-limftropic uman de tip 1 sunt printre cei mai studiați agenți infecțioși în sindromul Sjögren. Până în prezent, nu a fost identificată nicio relație directă de cauză și efect între acești patogeni și dezvoltarea sindromului Sjögren. Structurile proprii deteriorate, care sunt ținta apoptozei, pot fi expuse greșit sistemului imunitar, declanșând autoimunitatea în glandele exocrine, care sunt adesea predispuse la răspunsuri autoimune.
Patogeneza Mecanismele patogenetice ale sindromului Sjögren nu au fost pe deplin elucidate, ceea ce duce la lipsa cunoștințelor de fiziopatologice privind managementul acestei exocrinopatii autoimune. Deși numeroșii factori care contribuie la progresia acestei boli au făcut dificilă descoperirea originii și cauzei exacte, progresele majore din ultimul deceniu au contribuit la un set propus de evenimente patogenetice care apar înainte de diagnosticul sindromului Sjögren.
Sindromul Sjögren a fost inițial propus ca o pierdere specifică, autoîntreținută, mediată de sistemul imunitar, a glandelor exocrine, în special a celulelor acinare și ductale. Deși aceasta explică simptomele mai evidente (cum ar fi lipsa de salivă și lichid lacrimal), nu explică efectele sistemice mai răspândite observate în progresia bolii.
În prezența unui fundal genetic susceptibil, atât factorii de mediu, cât și cei hormonali se consideră capabili să declanșeze infiltrarea limfocitelor, în special a celulelor T CD4+, celulelor B și a celulelor plasmatice, cauzând disfuncție glandulară în glandele salivare și lacrimale.
Sindromul Sjögren este asociat cu niveluri crescute în lichidul cefalorahidian (LCR) de IL-1RA, un antagonist al interleukinei 1. Aceasta sugerează că boala începe cu o activitate crescută în sistemul interleukinei 1, urmată de o reglare în sus autoreglatoare a IL-1RA pentru a reduce legarea cu succes a interleukinei 1 la receptorii săi. Interleukina 1 este probabil markerul pentru oboseală, dar IL-1RA crescut este observat în LCR și este asociat cu oboseală crescută prin comportamentul de boală indus de citokine. Cu toate acestea, sindromul Sjögren se caracterizează prin niveluri scăzute de IL-1ra în salivă, ceea ce ar putea fi responsabil pentru inflamația și uscăciunea gurii. Pacienții cu sindromul Sjögren secundar prezintă de asemenea adesea semne și simptome ale afecțiunilor reumatice primare, cum ar fi lupusul eritematos sistemic, artrita reumatoidă sau scleroza sistemică.
Predispoziție genetică Locusul genetic cel mai semnificativ asociat cu SS primar este regiunea complexului major de histocompatibilitate/antigen leucocitar uman (MHC/HLA), așa cum au demonstrat rezultatele preliminare ale primului studiu de asociere la nivelul întregului genom. Acest studiu a inclus date de la o cohortă de descoperire de 395 de pacienți de origine europeană cu sindromul Sjögren primar și 1.975 de persoane sănătoase (de control), precum și de la un studiu de replicare care a cuprins 1.234 de cazuri și 4.779 de controale. De asemenea, au fost detectate asocieri cu polimorfisme situate la șase loci independenți: IRF5, STAT4, BLK, IL12A, TNIP1 și CXCR5. Acest lucru a sugerat, de asemenea, activarea sistemului imunitar înnăscut, în special prin sistemul IFN, activarea celulelor B prin recrutarea dirijată de CXCR5 către foliculi limfoizi și activarea receptorului celulelor B (BCR) implicând BLK, și activarea celulelor T datorită susceptibilității HLA și axei IL-12-IFN-γ.
Pacienții de diferite origini etnice poartă diferite alele HLA de susceptibilitate, dintre care HLA-DR și HLA-DQ sunt implicate în patogeneza sindromului Sjögren. De exemplu, pacienții din nordul și vestul Europei și din America de Nord prezintă o prevalență ridicată a genelor B8, DRw52 și DR3. Alelele HLA clasei II sunt asociate cu prezența unor subseturi specifice de autoanticorpi, mai degrabă decât cu boala în sine. Autoanticorpii se referă la pierderea toleranței celulelor B, ceea ce duce la producția de anticorpi direcționați împotriva unor diverse antigene specifice și nespecifice organului. Asocierea dintre HLA și SS este limitată la pacienții cu anticorpi anti-SSA/Ro sau anti-SSB/La. Seropozitivitatea pentru anti-Ro și anti-La este asociată cu o severitate mai mare și o durată mai lungă a bolii, iar constatările privind abundența lor ridicată din glandele salivare ale pacienților cu Sjögren sugerează rolul lor imperativ în patogeneza SS.
Dincolo de genetică, anormalitatea epigenetică legată de metilarea ADN-ului, acetilarea histonelor sau expresia microARN are probabil un rol cheie în patogeneza bolilor autoimune, inclusiv sindromul Sjögren, deși cercetările în acest domeniu sunt foarte limitate.
Declanșatori de mediu Factorii de mediu, cum ar fi infecția virală glandulară, ar putea determina celulele epiteliale să activeze sistemul imunitar înnăscut independent de HLA prin receptorii Toll-like. Deși s-au implicat o serie de agenți infecțioși și exogeni în patogeneza sindromului Sjögren, cum ar fi virusul Epstein-Barr (VEB), virusul T-limftropic uman de tip 1 și virusul hepatitei C, asocierea lor cu sindromul Sjögren pare slabă. Deși VEB este prezent în glandele salivare ale indivizilor normali, s-a raportat o incidență mare de reactivare a VEB la pacienții cu Sjögren cu niveluri crescute de ADN VEB. Acest lucru indică reactivarea virală și incapacitatea infiltratelor limfoide de a controla replicarea VEB în sindromul Sjögren, ducând la inițierea sau perpetuarea unui răspuns imun în organele țintă. Cu toate acestea, modul exact în care este indusă reactivarea VEB în leziunile pacienților cu sindromul Sjögren și care sunt mecanismele moleculare specifice implicate în procesul de reactivare virală rămân de clarificat.
Inflamație