Balada (lat. ballare, pe filieră provensală, ballada – „dans“ / „cântec“; cf. fr. ballade) este o specie a genului epic înfățișându-se ca un amplu poem narativ, fără a exclude și unele accente lirice, unde, în general, se proiectează un eveniment eroic, având protagoniști, fie din timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice, sau fantastice, fie din realitatea imediată, personaje prezentate mai ales în antiteză.
Vasile Alecsandri a fost cel care a introdus balada în anul 1852 în culegerea sa Poezii poporale, Balade (Cântece bătrânești).
În literatura română, specia este bogat reprezentată atât în sfera oralității – Pe-o Gură de Rai / Miorița (cu peste 1600 de variante; cele din Crișana – Ieste-un munte cu oi multe, Sântu-și trei păcurărași etc. – au conservat elementele de ceremonial / ritual eroic-funerar ce de-aproape șase milenii se datează în spațiul Daciei / Dacoromâniei – arheologic și cu C14 –, încă din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 3400 î. Hr. – cf. Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I, Timișoara, Editura Aethicus, 2001, p. 222), Meșterul Manole (conservând mitul fundamental pelasgo-thraco-dacic, sau dacoromânesc, al jertfei zidirii, atestat arheologic în Dacia / Dacoromânia, de-aproape șapte milenii, mai exact, din orizontul anului 4950 î. Hr.), Soarele și Luna, Toma Alimoș , Corbea, Iancu Jianu, Radu Calomfirescu, Pintea Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Ghiță Cătănuță etc. –, cât și în sfera cultă – Andrii Popa de Vasile Alecsandri, Nunta Zamfirei de George Coșbuc, Pintea de Șt O. Iosif, Rică de Miron Radu Paraschivescu, Balada trupului care s-a frânt pe roată de Radu Gyr, Mistrețul cu colți de argint de Ștefan Augustin Doinaș, Moartea căprioarei de Nicolae Labiș, Balada neîncolțită de Nichita Stănescu, Jiana de Ion Pachia Tatomirescu, Balada lui Ion de Octavian Blaga etc.
Balada populară și balada cultă
Balada populară Balada populară reprezintă o specie literară epică specifică literaturii populare românești. Balada populară relatează o acțiune eroică sau fapte neobișnuite din trecut și în care intervin uneori elemente fabuloase.
Caracterele baladei populare caracter oral (transmisă prin viu grai de-a lungul timpului) caracter sincretic caracter anonim (autor necunoscut) caracter colectiv caracter tradițional (versuri scurte, 5-6, 7-8 silabe, rimă împerecheată sau monorimă, și ritm trohaic)
Balade populare reprezentative Miorița (peste 1600 de variante) Monastirea Argeșului Gruia lui Novac Pintea Viteazul Toma Alimoș
Balada cultă Balada cultă pornește de la modelul celei populare, dar se deosebește de aceasta prin dinamica desfășurării acțiunii, ceea ce duce la o mai mare concentrare, și printr-o versificație mai îngrijită. Balada cultă modernă renunța în mare măsură la epic, din care păstrează o schemă generală, preferând simbolurile lirice, metafora, alegoria.
Istoria baladei în literatura română
Balada a intrat în atenția „gândiriștilor“, îndeosebi a lui Nichifor Crainic și a lui Radu Gyr, încă dintre anii 1927 și 1930, deoarece în această specie s-au conservat mituri fundamentale dacoromânești: în «Meșterul Manole» – mitul jertfei zidirii și în «Miorița» / «Pe-o Gură de Rai» – "mitul mioritic", ori, mai exact spus, mitul armonizării părții în sacrul întreg cosmic etc.
„Gândirismul“ baladesc al lui Radu Gyr. Exploatarea resurselor eposului eroic de către Radu Gyr își relevă prima rodire în volumul Plânge Strâmbă-Lemne, din 1927: «După cum anunță titlul – subliniază Ov. S. Crohmălniceanu – sunt puse să vorbească aici personajele basmelor noastre; ne întrețin pe rând: Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Muma Pădurii, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Zmeul, Statu-Palmă, Alb și Verde Împărat. Prin monologurile uriașilor ajungem iar la o lirică a „voiniciei“, care simte nevoia unei violente cheltuiri de forță fizică. Strâmbă-Lemne se laudă că a făcut „să trosnească“ viața, strângând-o în brațele lui (Chiot uriaș). Izvoarele unor atari puteri sunt anteice, căci gigantul, în momentele de cumpănă, răcnește: Dar tu, pământ, m-ajută și te crapă / Și dă-mi din seva ta să beau o gură – / Să dau de-a rostogolul cerul greu, / Și-un munte înșfăcând – cât nouă turle – / În frunte să-l țintesc pe Dumnezeu, / Să tune patru zări, când o să urle ! („Geamăt de uriaș“).
Poetul trăiește existențele înaintașilor, comunicând cu ei în același duh al solului natal. Copil, a smălțuit cândva oale de lut, punându-și în sunetul lor sufletul (Dacul); pe vremea năvălirilor barbare, a oftat adânc, privind pustiirea țării și a scornit doina (Jupanul); în chilia unei mănăstiri, a scris psalmi românești și pentru asta a fost târât prin judecăți și zdrobit apoi pe roată (Călugărul); la curțile boierilor olteni, a cântat sub cerdacuri, dar, fiindcă a făcut să plângă o doamnă, ascultându-l, soțul ei a pus să fie tras în țeapă (Guzlarul).
Radu Gyr are mereu la îndemână metafora și posedă un talent de a versifica remarcabil. (...) ...putem izola din Cerbul de lumină (1928), mai ales, excelentele momente lirice, cum e următorul, ce sugerează printr-o galopadă nebună insinuarea în suflet a unui sentiment neliniștitor: ... Se sfâșia amurgul în pomii de mărgean. / Izbea în zare vântul de fier, ca un ciocan, / Și se zbăteau arțarii aprinși, ca să se stingă... // Atunci, luându-mi pușca și roibul fără chingă, / pornii spre Olt în goană... De-aici, din stufărișuri, / mi se părea că toamna mă cheamă cu tăișuri / de strigăte de lișiți și gemete de plopi... / ... Din văgăuni, din mlaștini, din bălării, din gropi, / ieșea, adâncă, seara, vuind, ca o bulboană...» (Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, București, Editura Minerva, 1974, p. 166 sq.).
Un rafinat expresionism, cu extraordinare metafore plasticizant-revelatorii, se remarcă și în volumul Cununi uscate (1938), determinându-l pe criticul / istoricul literar Ovid S. Crohmălniceanu să mai noteze: «...metaforele „sublime“ sunt răspândite cu nemiluita: o cărăruie „unduiește pe lângă vis“ și „piere în fildeș“; crinii sunt „ciobani de borangic“; cârciumărese roșii țin hanurile lor deschise pentru gângănii zvelte; crăițele sfioase au „carne de madonă“; „amfore cu zări“ se răstoarnă peste un „ostrov de leneșe candori“; pomii, întinzând „aripe albe“, par „vulturi de cleștar“; în seara „roză“, luceferii, ca „păunii“, îi ciugulesc poetului din mâini. El e prin excelență seniorul acestui domeniu feeric: „Radu, cneazul gândacilor cerești“, „Gyr – prințul trist și leneș, domnind prin busuioc“, „vătaf peste lăcuste și lalele și logofăt pe crinii de gheață și topaz“. La sentimentul chtonic ne conduc adevărate orgii horticole.» (ibid., p. 163).
O primă etapă resurecțional-baladescă daco-românească din secolul al XX-lea, mai precis, dintre anii 1927 și 1943, este cea „programatic-gândiristă“. Radu Gyr a încununat programul de la «Gândirea» privitor la revitalizarea speciei, a baladescului, în anul 1943, când a reușit să publice, în ciuda vremurilor vitregitoare ale războiului, un celebru volum de Balade, structurat pentaciclic: Fuga Lupului, Cântece, Țară, Mânăstiri și Fântâna cu pandur. Potrivit credințelor rămase în sfera Creștinismului Cosmic – specific Dacoromânilor, desigur, din Zalmoxianism –, sufletul eliberat / descătușat din „temnița trupului pământesc“ se îndreaptă („călăuzit“ de făpturile psihopmpe „specializate“ pe formele de relief spiritual ale Daciei / Dacoromâniei – Vidra Lătrătoare, în zona mătcii dunărene și a câmpiei, Lupul pentru zonele deluros-muntoase etc.) din Matcă în sacrul Munte / Cogaion (Kogaion), trece prin Gura de Rai („andreonul“ zalmoxian), unde-i Creierul Muntelui, de-aici înălțându-se (grație Bradului / Axis Mundi, ori păsărilor psihopompe, Măiastrele – Privighetoarea, Ciocârlia, Pajura etc.) în Lună (Sora Soarelui / Spuma Laptelui), pe fața-i nevăzută, putându-se metamorfoza și în Vârcolac (cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, București, Editura Academiei Române, 1985, p. 303).
În poemul – ce dă titlul primului ciclu din volumul publicat de Radu Gyr în 1943 –, Fuga lupului, făptura mitică din steagul strămoșilor cu știința de a se face nemuritori, Lupul, simbol al sufletului în traiectoria-i teluric-celestă, este surprins de poet în superb-expresioniste tonalități baladești: Mușcând paznicul, din cușca lui, spre munte, / lupul ca o flacără-a țâșnit... / Tremură pădurile pe frunte / cu inelul brumelor sfințit. // Lunecă din bahnele cețoase / miros vânăt de sălbăteciuni. / Vântul sur, pe labe somnoroase, / se târăște ca o fiară prin solduni. // Lupul fuge. Zări îi cad în blană. / Crengile: arcane, șbilțuri, bice. / Brazii clatină albastra lor capcană, / din puhoaie îl stropesc alice. // Îndărăt, se surpă vremea cu lung vuiet / ca o stâncă prăbușită. Jnepii fug. / Noaptea zornăie. Adâncurile suie. / Râpe-l beau. Și piscurile-l sug. // Dar ajuns pe mușchiul vârfurilor aspre, / cerul viu îi curge pe spinare / și văzduhul gâlgâind de astre / îl cuprinde-ntr-o lichidă-mbrățișare. // Lângă lup se gudură zănoage, / Feriga se bucură că-l simte, / vizuini flămânde și bârloage / cu urechi ciulite-i sar 'nainte. // Părul ca o ceață grea pe spate / se sbârlește de tăcere și de veac. / Stâncile îi joacă-n ochi, mirate, / botul linge umbrele, buimac... // Stă pe muchea gresiilor crunte, / năucit de spațiu și de piatră. // Roșie și rătăcind în munte, / luna vine din prăpastii, speriată. // Lupul mușcă, lacom, carnea lunii, / dinții se împlântă și sfâșie, / și, rupând ca dintr-o pradă vie, / de pe bot îi curge sângele genunii. (Radu Gyr, Balade, București, Editura Gorjan, 1943, p. 13 sq.).