Partidul Socialismului Democrat (Germania)

Partidul Socialismului Democrat (în , acronim PDS) a fost un partid politic populist de stânga din Germania activ între 1989 și 2007.Peter Barker (ed.) The Party of Democratic Socialism in Germany: Modern Post-communism Or Nostalgic Populism?, 1998 A fost succesorul legal al Partidului Unității Socialiste din Germania comunist, care a condus Republica Democrată Germană (Germania de Est) ca singurul partid legal de facto până în 1990.Eric D. Weitz, Creating German Communism, 1890-1990: From Popular Protests to Socialist State. Princeton, NJ: Princeton University Press, 1997 Din 1990 până-n 2005, PDS a fost considerat ca fiind „partidul de stânga al Estului”. În timp ce a obținut un sprijin minim în vestul Germaniei, a câștigat în mod regulat între 15% și 25% din voturi în estul Germaniei, intrând în coaliții guvernamentale cu Partidul Social Democrat din Germania în landurile Mecklenburg-Vorpommern și Berlin.Eric Canepa, Germany's Party of Democratic Socialism, Socialist Register, Vol. 30, 1994

În 2005, PDS a fost redenumit în Partidul Stângii.PDS (Die Linkspartei.PDS) intrând într-o alianță electorală cu partidul fondat în vestul Germaniei Munca și Justiția Socială – Alternativa Electorală (WASG) și a câștigat 8,7% din voturi la alegerile federale din septembrie 2005 (mai mult decât dublul celor 4% din voturi obținute de PDS singur la alegerile din 2002). Pe 16 iunie 2007, cele două grupări au fuzionat formând un nou partid denumit Stânga (Die Linke).Dominic Heilig, Mapping the European Left: Socialist Parties in the EU , Rosa Luxemburg Stiftung, April 2016

Partidul a avut numeroase politici social-progresiste, incluzând sprijinul pentru legalizarea căsătoriei între persoane de același sex și un mai mare ajutor social pentru imigranți.David F. Patton. Out of the East: From PDS to Left Party in Unified Germany (State University of New York Press; 2011)

Pe plan extern, Partidul Stângii.PDS a fost cofondator al Partidului Stângii Europene și a fost cel mai mare partid din grupul europarlamentar Stânga Unită Europeană – Stânga Verde Nordică (GUE/NGL).

Istorie

Căderea comunismului La 18 octombrie 1989, liderul longeviv est-german, Erich Honecker, a fost forțat să demisioneze din funcția de secretar general al Partidului Unității Socialiste din Germania (SED), sub presiunea ambelor mișcări pentru drepturile civile din Republica Democrată Germană și a bazei partidului în sine. El a fost înlocuit de Egon Krenz, care nu a fost însă capabil să oprească prăbușirea partidului și a guvernului. La 9 noiembrie 1989 a căzut Zidul Berlinului, granițele dintre Germania de Est și Germania au fost redeschise și la 1 decembrie 1989 Volkskammer-ul a abrogat prevederile constituționale care confereau SED-ului monopolul puterii în RDG.

La 3 decembrie 1989, Krenz și întregul biroul politic al SED și-a dat demisia și au fost cu toții excluși din partid de către comitetul central, care la rândul său s-a dizolvat la scurt timp după aceea. Acest lucru a împuternicit o generație mai tânără de politicieni reformiști din clasa socialistă conducătoare a Germaniei de Est, care au considerat glasnostul și perestroika președintelui sovietic Mihail Gorbaciov drept modelul lor pentru schimbarea politică.Mary Elise Sarotte, Collapse: The Accidental Opening of the Berlin Wall, New York: Basic Books, 2014 Reformatori precum autorii Stefan Heym și Christa Wolf și avocatul Gregor Gysi, avocatul dizidenților precum Robert Havemann și Rudolf Bahro, au început curând să reinventeze un partid infam pentru ortodoxia sa rigidă marxist-leninistă și metodele polițienești.

Un congres special de partid s-a reunit în Dynamo-Sporthalle din Berlinul de Est în perioada 8-9 decembrie 1989 și l-a ales pe Gregor Gysi ca noul președinte al partidului, alături de Hans Modrow și Wolfgang Berghofer ca adjuncți ai săi. Până la o conferință specială de partid din 16 decembrie 1989, era evident că SED nu mai era un partid marxist-leninist. În cea de-a doua sesiune, partidul a acceptat propunerea lui Gysi ca partidul să adopte o nouă denumire, „Partidul Socialismului Democrat”. Gysi a simțit că este necesară schimbarea numelui pentru a îndepărta partidul reformat de trecutul său represiv. Propunerea a venit imediat după un discurs al lui Michael Schumann care a evidențiat nedreptățile comise sub SED și a distanțat conferința de anumiți lideri de partid de profil înalt – în special Honecker și ultimul lider comunist al țării, Egon Krenz. Mai presus de toate, discursul lui Schumann a deschis calea pentru reinventarea partidului, folosind o frază care a fost mult citată ulterior: „Ne rupem irevocabil de stalinism ca sistem!” A urmat o scurtă perioadă de tranziție, în care partidul. a fost numit „Partidul Unității Socialiste din Germania – Partidul Socialismului Democrat” (SED – PDS).

Până la sfârșitul anului 1989, ultimii membri de linie dură ai Comitetului Central al partidului fie au demisionat, fie au fost alungați; între timp, până în 1990, 95% din cei 2,3 milioane de membri ai SED părăsiseră partidul. La 4 februarie 1990, partidul a fost redenumit în mod oficial PDS. Cu toate acestea, facțiunile minoritare neo-marxiste și comuniste au continuat să existe.David Priestand, Red Flag: A History of Communism, New York: Grove Press, 2009 Până în momentul în care partidul se redenumise în mod oficial Partidul Socialismului Democrat (PDS) și îi expulsese pe cei mai mulți dintre liderii proeminenți rămași din epoca comunistă din rândurile sale, inclusiv Honecker și Krenz. Între timp, o fracțiune dură de marxisti-leniniști, care se opuneau reformelor, s-a despărțit de partid și a reînființat Partidul Comunist din Germania (KPD), care i-a inclus pe Erich și Margot Honecker în rândurile sale.

Acest lucru nu a fost suficient pentru a salva partidul când s-a confruntat cu alegătorii pentru prima dată la alegerile est-germane din 1990 – primele și singurele alegeri libere organizate în Germania de Est. Partidul a fost complet învins, câștigând doar 66 de locuri în Volkskammer, din cele 400 de locuri, terminând la o treime distanță în spatele aripilor est-germane ale Uniunii Creștin Democrate și Partidului Social Democrat recent refondat.Mary Elise Sarotte, 1989: The Struggle to Create Post-Cold War Europe (2nd ed.), Princeton: Princeton University Press, 2014

Germania reunificată La primele alegeri germane din 1990, PDS a câștigat doar 2,4% din voturile la nivel național. Cu toate acestea, o excepție unică de la legea electorală a Germaniei a permis partidelor din est să se califice pentru reprezentare dacă obțin cinci la sută din voturi în fosta Germanie de Est. Drept urmare, PDS a intrat în Bundestag cu 17 deputați conduși de Gysi. Cu toate acestea, a fost considerat doar un „grup” în cadrul Bundestagului, și nu o facțiune parlamentară cu drepturi depline.

La alegerile federale din 1994, în ciuda unei campanii anticomuniste a creștin-democraților de la guvernare denumită „Șosetele Roșii”, menită să sperie alegătorii din est, PDS și-a mărit votul la 4,4%. Mai important, Gysi a fost reales din circumscripția sa din Berlin, iar alți trei membri PDS au fost aleși din districtele din fostul Berlin de Est, baza de putere a partidului. Conform unei prevederi a constituției germane menită să beneficieze partidele regionale, un partid care câștigă cel puțin trei locuri alese în mod direct este eligibil pentru reprezentare proporțională, chiar dacă nu depășește pragul de cinci procente. Acest lucru i-a permis să intre din nou în Bundestag cu un caucus lărgit de 30 de deputați. La alegerile federale din 1998, partidul a atins apogeul în istoricul său, adunând 5,1% din voturile naționale și 36 de locuri, depășind astfel pragul critic de 5% necesar pentru reprezentarea proporțională garantată și statutul parlamentar deplin în Bundestag.

Viitorul partidului părea strălucitor, dar suferea de o serie de slăbiciuni, dintre care nu în ultimul rând dependența de Gysi, considerat de susținători și critici deopotrivă o super vedetă în politica germană, care stătea în contrast puternic cu un membru general incolor. Demisia lui Gysi în 2000, după ce a pierdut o dezbatere politică cu cei din aripa stângă din partid, a generat în curând probleme pentru PDS. La alegerile federale din 2002, votul partidului a scăzut înapoi la 4,0% și a reușit să dețină doar doi parlamentari aleși direct din districtele lor, Petra Pau și Gesine Lötzsch.

După dezastrul din 2002, PDS a adoptat un nou program și a reinstalat în calitate de președinte un respectat, moderat, aliat al lui Gysi, Lothar Bisky. Un sentiment reînnoit de încredere în sine a revigorat partidul în curând. La alegerile pentru Parlamentul European din 2004, PDS a câștigat 6,1% din voturi la nivel național, cel mai mare total la acel moment în cadrul alegerilor federale. Baza sa electorală din statele est-germane a continuat să crească, unde s-a clasat alături de CDU și SPD unul dintre cele trei partide puternice din regiune. Cu toate acestea, numărul scăzut de membri și sprijinul alegătorilor din statele occidentale ale Germaniei au continuat să afecteze partidul la nivel federal până când acesta a format o alianță electorală în iulie 2005 cu Muncă și Justiție Socială – Alternativa Electorală (WASG), o facțiune de stânga a social-democraților dizidenți și sindicaliștilor care se despărțiseră de SPD cu câteva luni înainte, lista fuzionată fiind numită Partidul Stângii. La alegerile federale din 2005, Partidul de Stânga a obținut 8,7% din voturile la nivel național și a câștigat 54 de locuri în Bundestag-ul german.

Alianța cu WASG După negocieri maraton, PDS și WASG au convenit asupra condițiilor pentru o listă comună pentru a concura la alegerile federale din 2005 și s-au angajat să se unifice într-un singur partid de stânga în 2006 sau 2007. Potrivit pactului, partidele nu au concurat unul împotriva celuilalt în niciun district. În schimb, candidații WASG — inclusiv fostul lider SPD, Oskar Lafontaine — au fost nominalizați pe lista electorală a PDS. Pentru a simboliza noua relație, PDS și-a schimbat numele în Partidul Stângii/PDS sau Stânga/PDS, cu literele „PDS” opționale în statele vestice, unde mulți alegători încă considerau PDS ca un partid „estic”.

Alianța a oferit o bază electorală puternică în est și a beneficiat de potențialul de alegători în creștere al WASG în vest. Gregor Gysi, revenind la viața publică la numai câteva luni după o intervenție chirurgicală pe creier și două atacuri de cord, a împărtășit la lumina reflectoarelor cu Lafontaine în calitate de co-lider al campaniei energice și profesionale a partidului. Ambii politicieni au coprezidat grupul Stângii în Bundestag-ul german după alegeri.

Sondajele de la începutul verii lui 2005 au arătat că lista unificată a Stângii a avut o „creștere mare”, câștigând până la 12% din voturi, iar pentru o perioadă a părut posibil ca partidul să treacă peste partidul Alianța '90/Verzii și Partidul Liber Democrat pro-business și a devenit a treia cea mai puternică forță din Bundestag. Dar, alarmați de creșterea neașteptată a Stângii în sondaje, politicienii germani i-au catalogat pe Lafontaine și Gysi drept „populiști de stânga” și „demagogi” și au acuzat partidul că flirtează cu alegătorii neonaziști. O gafă a lui Lafontaine, care a descris „lucrătorii străini” drept o amenințare într-un discurs de la începutul campaniei, a oferit muniție pentru acuzațiile că Stânga a încercat să exploateze xenofobia germană.

Deși sindicatele odată puternice ale Germaniei s-au distanțat de Stânga la alegerile federale din 2005, unii lideri sindicali și-au exprimat interesul să coopereze cu partidul după alegeri. O serie de lideri sindicali regionali și funcționari de nivel mediu au fost susținători activi.

Rezultatul alegerilor federale din 2005