dreapta|miniatura|Semnul satului care reprezintă cei doi copii verzi din Woolpit, ridicat în 1977 Legenda copiilor verzi din Woolpit se referă la apariția a doi copii cu o culoare neobișnuită a pielii în satul Woolpit din Suffolk, Anglia, în secolul al XII-lea, posibil în timpul domniei regelui Ștefan al Angliei (r. 1135–1154). Cei doi copii, un băiat și o fată, aveau un aspect fizic normal, cu excepția pielii lor verzi. Vorbeau o limbă necunoscută și mâncau inițial doar fasole verde crudă. După un timp, au început să accepte și alte alimente, iar culoarea lor verde a dispărut treptat. Totuși, băiatul, care era mai fragil, a murit la scurt timp după ce a fost botezat. Fata a supraviețuit și s-a adaptat vieții în Woolpit, dar a fost descrisă ca fiind „obraznică și desfrânată”. După ce a învățat să vorbească engleza, ea a explicat că venea, împreună cu fratele ei, dintr-o țară unde soarele nu răsărea niciodată, iar lumina era mereu ca la amurg. Potrivit unei versiuni a poveștii, ea a afirmat că totul în acea țară era verde; o altă versiune menționează că țara se numea „Țara Sfântului Martin”.
Relatările despre acest incident provin din două surse aproape contemporane: Historia rerum Anglicarum scrisă de în jurul anului 1189, și Chronicum Anglicanum scrisă de Ralph de Coggeshall în jurul anului 1220. După aceste relatări inițiale, povestea copiilor verzi a dispărut aproape complet din scrieri, cu doar câteva mențiuni trecătoare, cum ar fi în Britannia lui lui William Camden din 1586 și în două lucrări de la începutul secolului al XVII-lea: The Anatomy of Melancholy de și The Man in the Moone de episcopul Francis Godwin. Explicațiile poveștii copiilor verzi variază. Unele teorii sugerează că este vorba de un folclor despre o întâlnire imaginară cu locuitori ai unei alte lumi, poate subterane sau chiar extraterestre. Alte teorii susțin că povestea ar putea reflecta un eveniment real, dar prezentat într-o formă distorsionată. Povestea a fost apreciată ca o fantezie ideală de poetul și criticul britanic , în cartea sa English Prose Style, publicată pentru prima dată în 1928, și a inspirat singurul său roman, The Green Child, publicat în 1935.
Surse Satul Woolpit este situat în comitatul Suffolk, East Anglia, la aproximativ 11 km est de orașul Bury St Edmunds. În Evul Mediu, Woolpit făcea parte din Mănăstirea Bury St Edmunds și era situat într-una dintre cele mai dens populate zone rurale din Anglia. Doi scriitori medievali, Ralph din Coggeshall (decedat în jurul anului 1226) și (c. 1136–1198), au relatat despre apariția misterioasă a celor doi copii verzi într-o vară din secolul al XII-lea. Ralph a fost abatele Mănăstirii Cisterciene din Coggeshall, situată la aproximativ 42 km sud de Woolpit, în timp ce William era canonic la Prioriul Augustinian Newburgh din Yorkshire, la o distanță mult mai mare de Woolpit. William susține în Historian rerum Anglicarum că povestea se bazează pe „informații de încredere”, în timp ce Ralph, în Chronicum Anglicanum își bazează relatarea pe mărturia lui Sir Richard de Calne, care ar fi adăpostit copiii în conacul său aflat la aproximativ 10 km nord de Woolpit.
Deși cronicarii medievali obișnuiau adesea să copieze pasaje din lucrările altora fără a cita sursele, relatările lui William și Ralph diferă în anumite detalii. Istoricul Michał Madej de la Universitatea Jagiellonian sugerează că William și Ralph nu au avut acces la manuscrisele celuilalt. Ralph se afla la o distanță mai mică de Woolpit, dar William a scris despre evenimentele acestea din nordul îndepărtat al Angliei, bazându-se pe surse nenumite. Este posibil ca Richard de Calne să fi fost o sursă comună pentru ambii autori, iar William să fi aflat povestea prin intermediul contactelor sale cu . Cu toate acestea, deși William a scris mai aproape de evenimentele descrise, există scepticism cu privire la acuratețea relatării sale. De exemplu, fraza sum obrutus ut cogerer credere din scrierea lui poate fi tradusă fie ca „sunt obligat să cred”, fie, mai nuanțat, ca „sunt copleșit de suficiente dovezi încât sunt forțat să cred”.
Poveste În timpul secerișului, într-o zi din domnia regelui Ștefan al Angliei (r. 1135–1154), sătenii din Woolpit au descoperit doi copii, un frate și o soră, lângă una dintre gropile pentru prinderea lupilor, care au dat numele satului. Pielea lor era verde, vorbeau o limbă necunoscută și purtau haine ciudate. Conform cronicilor lui Ralph de Coggeshall, cei doi copii au fost duși la casa lui Richard de Calne. Atât Ralph, cât și William de Newburgh sunt de acord că, la început, copiii au refuzat să mănânce timp de mai multe zile, până când au găsit fasole verde crudă, pe care au mâncat-o cu poftă. Treptat, au început să accepte și alte alimente, iar culoarea verde a pielii lor s-a estompat treptat. În cele din urmă, copiii au fost botezați, dar băiatul, care părea mai fragil și mai tânăr, a murit înainte sau imediat după botez.
După ce au învățat engleza, copiii—deși, conform lui Ralph, doar fata a supraviețuit—au povestit că proveneau dintr-o țară unde soarele nu răsărea niciodată, iar lumina era mereu asemănătoare amurgului. William afirmă că fata a numit locul lor de origine Țara Sfântului Martin, în timp ce Ralph adaugă că toate lucrurile din acea țară erau verzi. Conform lui William, copiii nu au putut explica în mod clar cum au ajuns în Woolpit. Ei povesteau că pășteau vitele tatălui lor când au auzit un zgomot puternic (pe care William îl compară cu sunetul clopotelor de la Mănăstirea Bury St Edmunds) și s-au trezit brusc lângă groapa pentru lupi, unde au fost descoperiți de săteni. Ralph susține că s-au rătăcit urmărind vitele într-o peșteră și, ghidați de sunetul clopotelor, au ieșit la suprafață în lumea noastră.
Conform lui Ralph, fata a trăit mulți ani ca servitoare în casa lui Richard de Calne, dar a fost considerată „foarte desfrânată și obraznică”. William notează că ea s-a căsătorit mai târziu cu un bărbat din King's Lynn, la aproximativ 64 km de Woolpit, și că era încă în viață cu puțin timp înainte ca el să scrie povestea. Astronomul și scriitorul a emis ipoteza că fata s-ar fi numit „Agnes” și că s-ar fi căsătorit cu un oficial regal numit , bazându-se pe cercetările sale asupra familiei lui Richard de Calne.
Explicații Nici Ralph de Coggeshall, nici William de Newburgh nu oferă o explicație clară pentru acest eveniment „ciudat și prodigios”, așa cum îl descrie William. Unii istorici moderni sunt la fel de reticenți. De exemplu, Nancy Partner, autoarea unui studiu despre istoriografia secolului al XII-lea, consideră că încercarea de a găsi explicații naturale sau psihologice pentru acest eveniment „este inutilă pentru înțelegerea lui William de Newburgh sau a Evului Mediu”. Totuși, mai multe interpretări au fost propuse de-a lungul timpului, încercând să ofere explicații pentru misterul copiilor verzi. Două abordări au dominat aceste interpretări. Prima sugerează că povestea face parte din folclor, și descrie o întâlnire imaginară cu locuitorii unei lumi de basm sau unei alte dimensiuni. În unele versiuni, acești locuitori ar putea fi chiar extratereștri, iar copiii verzi sunt considerați ființe venite de pe alte planete. A doua abordare presupune că povestea este o „relatare distorsionată” a unui eveniment real, ar natura exactă a acestui eveniment rămâne neclară. Nu se știe cu certitudine dacă povestea reflectă amintirile copiilor sau este o invenție a adulților. Istoricul Charles Oman a sugerat că în spatele acestei povești s-ar putea ascunde un „mister”, poate legat de drogare sau răpire. Pe de altă parte, medievistul Jeffrey Jerome Cohen a propus o interpretare diferită, sugerând că povestea reflectă indirect tensiunile rasiale dintre englezi și britanii nativi, care trăiau în zone marginale ale societății medievale.
Folclor Cercetătorii din secolul XX, precum Charles Oman, au observat că un element central al poveștii—intrarea într-o altă realitate printr-o peșteră—este comun în folclor. De exemplu, istoricul medieval Gerald din Wales relatează o poveste similară despre un băiat care „a întâlnit doi pigmei care l-au condus printr-un pasaj subteran într-o țară frumoasă, cu câmpuri și râuri, dar care nu era luminată de soare”. Totuși, motivul specific legat de copiii cu pielea verde este rar întâlnit în folclor. E. W. Baughman clasifică povestea drept singurul exemplu al motivului F103.1 în tradiția folclorică engleză și nord-americană: „Locuitorii lumii de jos vizitează muritorii și rămân cu ei”. Michał Madej a susținut că povestea copiilor verzi se încadrează în tradiția populară a teritoriilor Angliei și Țării Galilor, care explorează ideea trecerii într-o altă lume printr-o peșteră.
Martin Walsh identifică povestea copiilor verzi ca fiind o „relatare distorsionată a unui ritual arhaic de seceriș”. El consideră că referințele la Sfântul Martin sunt semnificative și sugerează că povestea reflectă un substrat aborigen englez, unde sărbătoarea Zilei Sfântului Martin ar avea rădăcini în tradiții precreștine, iar copiii ar reprezenta „cel mai adânc strat” al acestor tradiții. Cu toate acestea, John Clark pune la îndoială această teorie, argumentând că nu există dovezi care să asocieze Sfântul Martin cu o „altă lume” sau că povestea copiilor ar avea legături cu un „ritual arhaic de seceriș”. Madej, pe de altă parte, sugerează că Țara Sfântului Martin menționată în poveste ar putea fi legată direct de sfânt, reflectând o teorie avansată anterior de Anne Witte, care a sugerat că Sfântul Martin ar putea fi asociat cu lumea de Dincolo. În folclorul medieval, Sfântul Martin a fost frecvent legat de simboluri ale morții, cum ar fi imaginea sa călare pe un cal—un psihopomp, un conducător al sufletelor morților, comun în acea perioadă—și purtând un baston ce simboliza învierea. Madej sugerează că cei doi copii ar putea reprezenta simultan viața și moartea, un simbol similar cu alte povestiri contemporane, precum cea despre Cavalerul Verde. Schimbarea culorii pielii copiilor ar putea semnifica trecerea de la moarte la viață, o „revigorare” ce are loc după sosirea lor în lumea de deasupra.
Un alt aspect remarcabil al poveștii este consumul de fasole, care a atras atenția cercetătorilor de folclor. K. M. Briggs a remarcat că fasolea, hrana preferată a copiilor, era văzută în unele tradiții drept „hrana morților”. Ea menționează această legătură în lucrarea sa din 1967, The Fairies in English Tradition and Literature. Totuși, John Clark contestă această asociere, argumentând că „identificarea fasolei ca hrana morților” nu este justificată în mod clar. Madej susține că nu doar fasolea verde a fost simbol al morții și corupției din antichitate, dar a fost asociată și cu fenomene opuse, precum renașterea și fertilitatea. Această dualitate ar putea explica preferința copiilor pentru acest aliment și ar putea simboliza legătura dintre moarte și renaștere. miniatura| Ilustrație cu „abandoned Babes in the Wood” de , 1879 O versiune modernă a poveștii asociază copiii verzi cu legenda „Babes in the Wood” (Copiii din Pădure). Deși există mai multe variante ale acestei povești, un motiv comun este că acești copii sunt abandonați în pădure—adesea identificată ca fiind sau Pădurea Thetford—unde mor din cauza otrăvirii cu arsenic, administrată de unchiul lor răuvoitor. Această otrăvire ar fi dus la o nuanță verzuie a pielii lor. După ce au scăpat din pădure, copiii ar fi ajuns în Woolpit, unde au fost descoperiți în apropierea gropilor pentru lupi. Acest fir narativ modern este menționat de autorul și cântărețul popular Bob Roberts, care scrie în cartea sa din 1978, A Slice of Suffolk: „Mi s-a spus că încă există oameni în Woolpit care sunt 'descendenți ai copiilor verzi', dar nimeni nu mi-ar spune cine sunt!”.