miniatura|Grafitti împotriva închiderii unei fântâni publice și a privatizării apei în Turnhout, Flandra Privatizarea apei reprezintă implicarea din sectorul privat în serviciile de alimentare cu apă și de asanare. Istoria privatizării apei a cunoscut suișuri și coborâșuri, în funcție de piața economică și politică. Una dintre cele mai comune forme de privatizare este parteneriatul public-privat (PPP, 3P sau P3). PPP permit o combinație de proprietate publică și privată și/sau management al infrastructurii și al surselor de apă și asanare. Potrivit susținătorilor, pe lângă dezvoltarea eficienței și a calității serviciilor, privatizarea ar mări și beneficiile financiare. Există mai multe regementări legale pentru sistemul actual de privatizare.
Implicarea sectorului privat în alimentarea cu apă și asanare este controversată. Susținătorii sectorului privat afirmă că s-au înregistrat progrese în ceea ce privește eficiența și calitatea serviciilor pentru utilități. În plus, că a dus la o creștere a investițiilor și a contribuit la un nivel mai mare de acces. Sunt menționate ca exemple orașele Manila, Guayaquil, București, mai multe orașe din Columbia și Maroc, precum și Côte d'Ivoire și Senegal. Pe de altă parte, criticii argumentează că implicarea sectorului privat a dus la creșterea tarifelor, iar sistemele privatizate de alimentare cu apă nu sunt compatibile cu respectarea dreptului internațional la apă al oamenilor, ajungându-se ca apa publică să nu mai fie publică. Tot criticii menționează eșecul unor privatizări abandonate din Cochabamba și Dar es Salaam, sau sistemele private de alimentare cu apă din Jakarta și Berlin. În 2019 Austria a interzis prin constituție privatizarea resurselor de apă.Barlow, Maude: Blue Covenant: the Global Water Crisis and the Coming Battle for the Right to Water. New York, 2008. Modelele de privatizare a apei din Buenos Aires și Anglia sunt date ca exemplu atât pozitiv, cât și negativ.
Cifrele care indică accesibilitatea apei în cadrul sectorului privat afișează și controversa legată de sursele private de alimentare cu apă: una dintre aceste surse susține că în 2011, la nivel global, 909 milioane de oameni au fost alimentați cu apă de către furrnizori privați, față de 681 milioane în 2007. Cifrele au inclus și oamenii deserviți de companiile publice care au transferat către sectorul privat doar o parte din construcții, operațiuni și echipamente, cum ar fi conductele pentru apele reziduale. Banca Mondială a estimat că numărul populației din țările în curs de dezvoltare aprovizionate direct de furnizorii de apă din sectorul privat în 2007 era mult mai mic, respectiv 170 milioane. Dintre aceștia, doar 15 milioane de oameni, toți din Chile, erau aprovizionați de companii private. Restul erau aprovizionați de companii publice, care prin contracte de concesiune, management sau închiriere aveau conducere privată.
Istoric miniatura|Hampton Waterworks din Londra a fost vândută în 1989 în cadrul privatizării alimentării cu apă în Anglia Spre sfârșitul sec. al XIX-lea, serviciile private de alimentare cu apă erau răspândite în Europa, SUA și America Latină. Treptat, până la începutul sec. al XX-lea, și-au pierdut din importanță deoarece nu reușeau să asigure un acces satisfăcător, în timp ce serviciile publice câștigau tot mai mult teren. La începutul anilor 1990, serviciile private de alimentare cu apă au cunoscut o nouă creștere, ca urmare a acțiunilor de privatizare organizate de Margaret Thatcher în Anglia și Țara Galilor, căderea comunismului și afirmarea politicilior de piață liberă. Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au jucat un rol crucial în cadrul acestui proces prin împrumuturile acordate.
În Anglia și Țara Galilor, primele companii private în domeniul apei au apărut încă din sec. al XVII-lea. În 1820, în Londra funcționau șase companii de apă private. Cu toate acestea, s-a înregistrat o scădere pe piață a consumului de apă privată de la 40% în 1860 la 10% în 1900. În anii 1980, procentul înregistrat în Anglia și Țara Galilor era de 25%. Situația s-a schimbat complet în 1989 când guvernul conservator condus de Margaret Thathcer a privatizat toate companiile publice de alimentare cu apă și canalizare din Anglia și Țara Galilor. În Scoția, unde conducea Partidul Laburist, s-au păstrat sistemele publice de alimentare cu apă. miniatura|Alimentarea cu apă din Paris a fost administrată de două companii private din 1985 până în 2010, fiecare responsabilă de jumătate din oraș Pe de altă parte, în Franța întotdeauna a existat o colaborare între sistemul public și privat, cu fluctuații de-a lungul timpului. Cele mai mari companii private sunt Veolia Environnement, anterior Compagnie Générale des Eaux și apoi Vivendi Environnement, și Suez Environnement, anterior Lyonnaise des Eaux și apoi Ondeo. Compagnie Générale des Eaux a fost fondată în 1853, iar Lyonnaise des Eaux în 1880. La sfârșitul sec. al XIX-lea, guvernele municipale, nemulțumite de tarifele ridicate și lipsa rețelelor de apă în cartierele sărace, nu au mai reînnoit contractele private și au creat în schimb servicii deținute de municipalitate. Procentul operatorilor privați a scăzut la 17% în 1936. Cifrele au crescut treptat până la 32% în 1954, 50% în 1975 și 80% în 2000, folosind un nou model. În locul contractelor de concesiune, în care responsabilitatea de a finanța investițiile revenea companiei private, în noile contracte de închiriere (affermages) operatorul privat era responsabil doar de funcționare și întreținere, iar investițțile majore deveneau astfel responsabilitatea municipalității.Cezon, P.; L. Breuil: Les PPP pour développer les services d'eau potable:quelques leçons de l'experience française pour les PED (PPP pentru a dezvolta serviciile de apă potabilă: câteva lecții din experiența franceză pentru țările în curs de dezvoltare) în Aymeric Blanc și Sarah Botton: Services d'eau privé dans les pays en développement (Serviciile private de alimentare cu apă în țările în curs de dezvoltare), Agence française de développement, 2011, p. 56. De asemenea, companiile franceze de alimantare cu apă au scăpat de naționalizările de după război și apoi din timpul președintelui François Mitterrand, deoarece guvernul central nu dorea să intervină în autonomia municipalităților și nu era dispus să finanțeze investiții masive.Bertrand Dardenne: Avant le public était le privé (Înainte de public a fost privat), în: Aymeric Blanc și Sarah Botton: Services d'eau privé dans les pays en développement (Servicii private de apă în țările în curs de dezvoltare), Agence française de développement, 2011, pp. 36-37.Alimentarea cu apă a orașului Paris a fost privatizată în 1985, când un primar conservator a acordat două contracte de închiriere, fiecare acoperind jumătate de oraș. În 2010, un primar socialist a remunicipalizat sisitemul de alimentare cu apă din capitala franceză. miniatura|Alimentarea cu apă în Barcelona este administrată începând cu 1867 de o companie privată, Aguas de Barcelona În Spania, companiile private de apă și-au menținut poziția și s-au încadrat în curentul mondial de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea. Cea mai mare companie privată de alimentare cu apă din Spania este Aguas de Barcelona. Creată de investitori francezi și belgieni, a fost vândută investitorilor spanioli în 1920, însă a revenit treptat sub controlul francezilor la începutul sec. al XXI-lea.
În Germania, o companie privată britanică de alimentare cu apă a instalat primul sistem de conducte de apă și tratare a apei, în Berlin, în 1852, însă orașul, nemulțumit de lipsa de investiții în sistemul de canalizare, a anulat contractul în 1873. În 1887 a fost înființat Gelsenwasser, care este în continuare un furnizor important de apă în districtul Ruhr. Sectorul german de alimentare cu apă a fost dintotdeauna dominat de serviciile deținute de municipalitate. Totuși, sistemul de apă din Berlin a fost privatizat parțial în 1999 din motive financiare.Beveridge, Ross (iunie 2017). „The partial-privatisation of the Berlin Water Company in 1999 and urban development in 1990s Berlin". Waterlat-Gobacit Network Working Paper. 4: 27–40.
În SUA, 60% din sistemele de conducte de apă au fost privatizate în 1850. Însă procentul a scăzut la 30% în 1924. Începând cu 2010, 2000 de servicii de apă din SUA au trecut sub conducerea unui parteneriat public-privat, un efort comun al grupului privat și al municipalității respective. miniatura|Demonstrație în Johannesburg, împotriva privatizării apei, decembrie 2008 În Chile, regimul dictatorial Pinochet a proclamat prin constituția din 1980 legile privind apa, care reprezintă baza sistemului de alimentare cu apă în Chile. În plus, guvernul a promulgat Codul apei din 1981, un regim legal prin care se elimina implicarea guvernului în controlul sistemului de alimentare cu apă, iar cetățenilor li se permitea dreptul de a exploata resurse de apă. Prin Codul apei, guvernul din Chile a reușit să obțină privatizarea apei, sistem ce încă funcționează. Astfel, guvernul a redus implicarea sa în administrarea resurselor de apă; prin urmare, 90% din rezervele de apă potabilă din Chile sunt controlate de corporațiile transnaționale. Acest sistem însă cauzează și un dezechilibru în distribuirea drepturilor asupra apei în Chile. De exemplu, deoarece Codul apei permite companiilor să exploateze resursele de apă, 71% din rezervele de apă din Chile sunt folosite pentru irigații, fiind echivalentul unui consum anual pentru 243 milioane de locuințe. Această distribuție inegală a drepturilor de consum produce o penurie de resurse de apă pentru cetățenii din Chile.
Companiile private de apă europene și locale s-au extins în America Latină, Africa și Asia începând cu cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în timp ce în Europa au cunoscut o perioadă de declin. În Uruguay, rezervele de apă s-au aflat sub conducere privată din 1867 până în 1950; în Buenos Aires, pentru o scurtă perioadă între 1887 și 1891, apoi între 1993 și 2006; în Cairo și Alexandria, între 1867 și 1956; în Beirut, din sec. al XIX-lea până în 1951; în Shanghai din 1875 până în 1949; în Casablanca din 1914 până în 1962 și apoi după 1997; în Senegal până în 1971 și apoi din nou după 1996; în Côte d'Ivoire din epoca colonială până în prezent, fără întrerupere.Bertrand Dardenne: „Avant le public était le privé”, în: Aymeric Blanc și Sarah Botton:Services d'eau privé dans les pays en développement, Agence française de développement, 2011, pp. 38-45.
În Europa Centrală și de Est, companiile private s-au extins la sfârșitul anilor 1990, mai ales în Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria și România.
Cu toate acestea, unele sisteme de privatizare a apei au dat greș, cele mai cunoscute cazuri fiind în 2000, în Cochabamba, Bolivia, ceea ce a creat premisele unui nou pragmatism și o reducere a accentului pe privatizare, apoi în 2019, când Austria a interzis prin constituție privatizarea rezervelor de apă.
Forme de privatizare În linii mari, există două forme de participare a sectorului privat în alimentarea cu apă și canalizare. Într-o privatizare completă, activele sunt vândute definitiv unui investitor privat. Într-un parteneriat public-privat, proprietatea asupra activelor rămâne publică și doar anumite funcții sunt delegate unei companii private pentru o anumită perioadă. Privatizarea completă a serviciilor de alimentare cu apă și canalizare a devenit o excepție, fiind limitată la Anglia, Chile și unele orașe din Statele Unite. Parteneriatele public-privat (PPP) sunt în prezent cea mai comună formă de participare a sectorului privat la alimentarea cu apă și canalizare.
Cele mai comune forme de PPP, în ordinea responsabilităților crescânde pentru partenerul privat, sunt: