Bătălia de la Tours (10 octombrie 732), adesea numită bătălia de la Poitiers, (în arabă بلاط الشهداء Balâ al-Shuhadâ’) Curtea MartirilorHenry Coppée scrie "Același nume a fost dat și bătăliei de la Toulouse și este aplicat mai multor câmpii unde musulmanii au fost învinși: ei au fost întotdeauna martiri pentru credință" (Coppée, 1881/2002, p. 13.) a avut loc lângă orașul Tours, aproape de granița dintre teritoriul Franc și regiunea independentă Aquitania. Combatanții au fost francii și burgunzii Bachrach, 2001, p. 276.Fouracre, 2002, p. 87 citând Vita Eucherii, ed. W. Levison, Monumenta Germaniæ Historica, Scriptores Rerum Merovingicarum VII, pp. 46–53, ch. 8, pp. 49–50; Gesta Episcoporum Autissiodorensium, ed. G. Waitz, Monumenta Germaniae Historica, Scriptores XIII, pp. 394–400, ch. 27, p. 394. sub conducerea lui Charles Martel împotriva unei armate invadatoare a califatului Umayyad, în frunte cu Abdul Rahman Al Ghafiqi, governatorul general al provinciei al-Andalus. Francii au fost victorioși, Abdul Rahman Al Ghafiqi a fost ucis, iar Martel și-a extins influența înspre sud. Detalii legate de bătălie, inclusiv locul exact al desfășurării și numărul de combatanți, nu se pot determina din sursele care au supraviețuit.Schoenfeld, 2001, p. 366.

Cronicarii secolului al IX-lea, care au interpretat rezultatul bătăliei ca fiind rezultatul judecății divine în favoarea sa, i-au dat lui Charles porecla Martellus ("Ciocanul"), probabil amintind de Iuda Macabeul ("Ciocanul") din Revolta Macabeilor.Riche, 1993, p. 44. După cum cronicarii de mai târziu l-au lăudat pe Charles Martel ca fiind "campionul Creștinătății, istoricii secolelor 18 și 19 au început să se refere la această bătălie ca fiind un moment decisiv în lupta împotriva Islamului.Ranke, Leopold Von. "History of the Reformation," vol. 1, 5Hanson, 2001, p. 166.

Deși istoricii contemporani sunt de păreri diferite referitor la faptul că victoria a fost sau nu responsabilă pentru salvarea Creștinătății și oprirea cuceririi Europei de către Islam, bătălia a pregătit stabilirea fundațiilor Imperiului Carolingian și a dominației france asupra Europei timp de un secol.Davis, 1999, p. 106.

Situația premergătoare 300px|thumb|left|"Era Califilor" arată dominația Umayyazilor din Orientul Mijlociu până la Peninsula Iberică, inclusiv portul Narbonne, c. 720 Bătălia a avut loc după douăzeci de ani de cuceriri Umayyade în Europa, începând cu invazia regatelor creștine ale vizigoților din peninsula Iberică în 711 și continuând în teritoriile france din Galia, foste provincii ale Imperiului Roman. Campaniile militare ale Umayyazilor au ajuns până înspre nord în Aquitania și Burgundia, incluzând o bătălie mare la Bordeaux și un raid la Autun. Unii istorici susțin că victoria lui Martel a oprit avansul forțelor Umayyade spre nord din peninsula Iberică și a salvat religia creștină în Europa în timpul unei perioade când Islamul și-a impus dominația asupra resturilor Imperiilor Roman și Persan."Musulmanii nu au mai invadat teritoriile france, iar victoria lui Charles este adesea considerată decisivă pentru istoria mondială, deoarece a salvat vestul Europei de cucerirea musulmană și Islamizare." Alții susțin că bătălia înseamnă doar respingerea unui raid și nu a fost un eveniment marcant.Cowley and Parker, 2001, p. xiii.

Locul exact al bătăliei de la Tours nu se cunoaște nici astăzi. Sursele istorice păstrate, atât islamice cât și creștine, sunt similare în unele detalii și contrastează în altele. Majoritatea istoricilor presupun că cele două armate s-au ciocnit la încrucișarea râurilor Clain și Vienne, între Tours și Poitiers. Numărul de combatanți de ambele părți nu se cunoaște. Unele estimări apreciază că umayyazii aveau circa 80.000 de oameni, iar francii în jur de 30.000Davis, Paul K. "100 de bătălii decisive: din antichitate până în prezent"Davis, p. 105.. Istoricul Edward J. Schoenfeld respinge estimările vechi de 60–400.000 umayyazi și 75.000 franci, susținând că "estimările de peste 50.000 de soldați de ambele părți sunt imposibile din punct de vedere logistic". Alt istoric militar contemporan, Victor Davis Hanson, crede că ambele armate aveau mărimi aproximativ egale, circa 30.000 oameniHanson, Victor Davis. “Cultură și carnaj: bătălii marcante din ridicarea puterii apusene". Istoricii moderni sunt probabil mai aproape de adevăr decât sursele medievale, deoarece estimările moderne sunt bazate pe abilitățile logistice ale regiunilor rurale de a susține aceste numere uriașe de oameni și animale. Atât Davis cât și Hanson subliniază că ambele armate trăiau din resursele provinciale, nici una din ele neavând un sistem de aprovizionare pus la punct.

Pierderile suferite sunt necunoscute, dar cronicarii de mai târziu au scris că Martel a pierdut doar circa 1.500 de oameni, în timp ce umayyazii ar fi suferit pierderi masive de până la 375.000 oameni. Aceste numere au fost notate în Liber pontificalis pentru victoria ducelui Odo din Aquitania la bătălia de la Toulouse (721). Diaconul Paul menționează corect în a sa Historia Langobardorum (scrisă circa 785) că Liber pontificalis a numit aceste cifre în relație cu victoria lui Odo la Toulouse (deși a scris că Charles Martel a luptat alături de Odo), însă cronicarii de mai târziu, probabil "influențați de Cronica lui Fredegar, au atribuit numărul de victime sarazine doar lui Charles Martel, iar bătălia în care au căzut a devenit fără ambiguitate cea de la Poitiers."Fouracre, 2000, p. 85 citând pe U. Nonn, 'Das Bild Karl Martells in Mittelalterliche Quellen', in Jarnut, Nonn and Richeter (eds), Karl Martel in Seiner Zeit, pp. 9–21, la pp. 11–12. Vita Pardulfi, scrisă în mijlocul secolului al optulea, raportează că după bătălie forțele lui Abd-al-Raḥmân's au jefuit și pârjolit totul în cale până la Limousin pe drumul de întoarcere la Al-Andalus, ceea ce implică faptul că nu au fost distruse în modul menționat în Cronica lui Fredegar.Fouracre, 2000, p. 88.

Combatanții thumb|350 px|Sarazinii la zidurile Parisului Invazia Hispaniei și ulterior a Galiei, a fost condus de dinastia Umayyadă (în arabă بنو أمية banū umayya / الأمويون al-umawiyyūn), prima dinastie de califi a Imperiului Islamic după ce domnia celor Patru Califi (Abu Bakr, Umar, Uthman și Ali) a luat sfârșit. Califatul Umayyad era la vremea aceea (posibil) principala putere militară a lumii. Califatul a fost extins mult în timpul Umayyazilor. Armatele musulmane au cucerit Africa de Nord și Persia spre sfârșitul anilor 600, mărind granițele imperiului de la peninsula Iberică în vest, la Pakistanul de astăzi în est. Imperiul Islamic al Umayyazilor a fost un domeniu vast care cuprindea mai multe nații. Umayyazii au distrus cele două mari puteri precedente, Imperiul Sassanid, pe care l-a absorbit complet, și Imperiul Bizantin, majoritatea căruia a fost de asemenea asimilată, incluzând Siria, Armenia și Africa de Nord, deși Leo Isaurianul a apărat cu succes Anatolia la bătălia de la Akroinon (739), în campania finală a dinastiei Umayyade.Eggenberger, 1985, p. 3.

Francii sub comanda lui Charles Martel au fost principala putere militară din vestul Europei. Teritoriul acestora era compus din majoritatea Germaniei de astăzi, țările de jos și o parte din Franța (Austrasia, Neustria și Burgundia). Regatul Franc era în curs de a deveni prima putere imperială din Europa de după căderea Imperiului Roman, în timp ce lupta împotriva hoardelor de barbari de la hotare, ca de exemplu ferocii Saxoni, și oponenți interni ca Eudes, ducele Aquitaniei.

Cuceririle musulmane din Hispania right|thumb|350px|Granițele Frantei in secolul VIII Trupele umayyazilor, sub conducerea lui Al-Samh ibn Malik, guvernatorul-general al provinciei al-Andalus, au invadat Septimania în 719, după ce au năvălit peninsula Iberică. Începând din anul 720, Al-Samh și-a organizat capitala la Narbonne, numită de mauri Arbūna. Odată ce portul Narbonne a fost asigurat, umayyazii au atacat și cucerit cu repeziciune orașele slab apărate Alet, Béziers, Agde, Lodève, Maguelonne și Nîmes, aflate sub controlul vizigoților.Aramco historical site din Arabia Saudită,

Campania militară a umayyazilor în Aquitania a suferit o întârziere temporară la bătălia de la Toulouse (721), când ducele Odo al Aquitaniei (cunoscut și ca Eudes cel Mare) a spart asediul orașului Toulouse, surprinzând forțele lui Al-Samh ibn Malik și reușind să-l rănească mortal pe guvernatorul-general Al-Samh ibn Malik însuși. Această înfrângere nu a oprit însă incursiunile în vechea Galie romană, deoarece arabii, bazați în Narbonne și aprovizionați fără probleme pe mare, au pornit spre est în anii 720, ajungând până la Autun în Burgundia (725).

Amenințat de umayyazi la sud și de franci la nord, în 730 Eudes s-a aliat cu emirul berber Uthman ibn Naissa, numit "Munuza" de franci, guvernatorul zonei care mai târziu a devenit Catalonia. Ca zălog, Uthman a primit-o pe Lampade, fiica lui Eudes, ca soție pentru a întări alianța, iar raidurile arabilor peste Pirinei, hotarul de sud al lui Eudes, au încetat.

Cu toate acestea, în anul următor, Uthman s-a revoltat împotriva guvernatorului al-Andalusiei, ‘Abd-al-Rahmân, care a zdrobit revolta imediat și și-a îndreptat atenția contra lui Eudes. ‘Abd-al-Rahmân avea o armată uriașă formată din cavalerie grea arabă și cavalerie ușoară berberă, plus trupe din toate provinciile Califatului, în încercarea umayyazilor să cucerească Europa la nord de Pirinei. Ducele Eudes (numit și rege de unii cronicari), i-a întâmpinat pe arabi la Bordeaux cu armata sa, dar a fost învins, iar orașul Bordeaux a fost prădat. Măcelul creștinilor de la bătălia de la râul Garonne a fost evident îngrozitor; Cronica Mozarabică din 754atribuită anterior lui Isidorus Pacensis, Episcopul de Béja — vezi O'Callaghan, 1983, p. 189. spune (în latină) solus Deus numerum morientium vel pereuntium recognoscat ("numai Dumnezeu știe numărul celor uciși").Wolf, 2000, p. 145. În continuare umayyazii au devastat în totalitate acea porțiune a Galiei, cronicarii lor notând "credincioșii au trecut peste munți, au călcat peste teren neted și bolovănos, prădând și jefuind adânc în țara francilor, ucigând totul cu sabia, astfel că atunci când Eudo a sosit la luptă la râul Garonne, a fugit."

Istoricul Sir Edward Creasy spune: "Abia sub conducerea unuia din cei mai capabili și mai renumiți comandanți ai lor, cu o armată de veterani, și profitând de toate avantajele aparente de timp, loc și circumstanțe, au pornit arabii la cel mai mare efort al lor de a cuceri Europa la nord de Pirinei. Victorioasa armată musulmană din Spania, dornică să jefuiască noi orașe și locuri sfinte creștine, și plină de o încredere fanatică în invincibilitatea puterii lor."

Eudes cere ajutorul francilor

După nimicirea lui Eudes și distrugerile din sudul regiunii, cavaleria umayyadă a avansat spre nord, pe urmele lui Eudes, jefuind și distrugând totul în cale. Eudes a cerut ajutorul francilor, ajutor acordat de Charles Martel abia după ce Eudes a devenit vasalul francilor.

Se pare că umayyazii nu au estimat corect adevărata putere a francilor. Umayyazii nu și-au făcut nici o grijă în privința triburilor germanice, inclusiv a francilor, iar cronicile arabe arată că renumele francilor ca putere militară în creștere a apărut abia după bătălia de la Tours.

Mai mult, se pare că umayyazii nu au cercetat teritoriile dinspre nord pentru potențiali adversari, deoarece în mod sigur l-ar fi remarcat pe Charles Martel ca fiind o forță de care va trebui să țină seama, datorită dominației totale a acestuia în Europa începând din anul 717; această detaliu ar fi trebuit să atragă atenția umayyazilor că o putere reală condusă de un general talentat se renăștea din cenușa Imperiului Roman de Apus.

Avansul spre Loara