Chad de Lichfield () a fost un episcop anglo-saxon, al doilea episcop de York. Cele mai multe informații despre Sfântul Chad provin din „Istoria ecleziastică a poporului englez”, scrisă de Beda Venerabilul. Acesta s-a născut în anul morții Sfântului Chad și a fost elevul lui Trumbert, unul din ucenicii Sfântului Chad care, spunând el, „m-a instruit în scripturi și am fost crescut în mănăstirea sa și sub conducerea sa”.
Creștinismul ortodox celtic Religia practicată aici era care fusese introdusă în Marea Britanie în secolele al III-lea și al IV-lea, probabil adusă din Galia. Se diferenția de forma introdusă în Anglia de Sfântul Augustin de Canterbury și de adepții săi la sfârșitul secolului al VI-lea. Au existat diferențe tehnice cu privire la data Paștelui și forma tonsurii, dar, mai important, ea a susținut un tip strict de monahism derivat din cel urmat în deșerturile egiptene de primii călugări creștini. Sfântul Columba a întemeiat cea mai celebra dintre aceste mănăstiri celtice din Marea Britanie pe insula Iona în 563, dar cea mai mare a fost cea de la Bangor Iscoed care a fost distrusă în 616. Mănăstirea de pe Lindisfarne fusese înființată de Sfântul Aidan, unul dintre călugări din Iona, la invitația regelui Oswald al Northumbriei.
stanga|miniatura|Sfântul Columba, Luminătorul Scoției Liturghia celtică pe care Chad ar fi cunoscut-o la Lindisfarne era diferită de cea a Romei: dovezile limitate pe care le avem sugerează că a fost derivată din ritul gallican și a fost mai strâns legată de liturgia orientală. Cea mai bună dovadă pe care o avem este Misalul Stowe, care datează din secolul al VIII-lea. Trăsăturile răsăritene distincte ale acestui rit sunt ectenia dintre Epistolă și Evanghelie, absența adaosului „Filioque” din Crez și includerea unei „epiklesis” (invocarea Duhului Sfânt) în rugăciunea euharistică. Ni se spune că picții au fost foarte impresionați de Sfântul Columba și călugării săi cântând o formă timpurie de cântare care era probabil similară cu stilul bizantin de cântare folosit în Galia. Cântarea gregoriană a fost introdusă în Marea Britanie abia mai târziu de misiunea romană a Sfântului Augustin de Canterbury, la cererea Sfântului Ierarh Grigorie cel Mare, episcopul Romei. La Lindisfarne, Saint Aidan a început o școală pentru doisprezece băieți, printre care și Chad și cei trei frați ai săi, Cedd, Cynebil și Caelin, au studiat aici. miniatura|286x286px|Lindisfarne
Viața
Primii ani Sfântul Chad a fost unul dintre cei trei frați născuți în Northumbria, probabil dintr-o familie nobilă în anii 620. Numele „Chad” este de origine celtică, dar nu se știe nimic despre trecutul său. Frații au fost educați la mănăstirea de pe Lindisfarne sub ocrotirea Sfântul Aidan.
Aici, împreună cu ceilalți elevi, trebuie să fi învățat să cânte psalmii și să citească în latină. În cele din urmă, Chad și unii dintre ceilalți elevi au fost trimiși la o mănăstire din Irlanda unde se spune că era „în mod constant ocupat în rugăciune, post și studierea Sfintele Scripturi” și aici a devenit preot.
Ulterior, Cedd a fost ridicat la rangul de episcop în timp ce lucra la înființarea mănăstirilor celtice printre sașii din est. Cu toate acestea, numele său este amintit în mare parte pentru că a întemeiat o mănăstire la Lastingham, pe moșiile pustiite din Yorkshire, unde el împreună cu fratele său Cynebil și ceilalți călugări și mulți clerici au căzut victime ale ciumei în 664. Doar un băiețel a supraviețuit prin mijlocirea Sfântului Chad. Ca răspuns la dorința lui Cedd, înainte să moară, Chad i-a urmat ca stareț.
Sinodul de Whitby și urmările sale Misiunea romană, condusă de Sfântul Augustin, care și-a stabilit scaunul la Canterbury, câștiga forță și conflictul dintre practicile celtice și romane a ajuns la un punct culminant în anul 663/664 la Sinodul de la Whitby. Argumentul pentru respectarea practicilor romanilor a fost susținut cu forță de Wilfred care, deși educat în tradiția celtică la Lindisfarne, fusese de partea ortodocșilor latini ca urmare a călătoriilor sale pe continent și a timpului petrecut la Roma. Rezultatul a fost decizia de a abandona obiceiurile celtice neregulate precum sistemul arhaic de datare a Paștelui, forma tonsurii și regulile de sfințire a episcopilor. Cu toate acestea, problemele adesea supraevaluate prezentate de această decizie nu au avut ca rezultat nici un impediment în calea numirii lui Chad la scaunul din York în absența fostului episcop, Wilfred.
miniatura|Sfântul Ierarh Wilfred Situația dificilă care a urmat Sinodului de la Whitby a fost agravată de ciuma bubonică, care a venit din Asia și a măturat Europa de Vest în verile anilor 663 și 664. Pe lângă Cedd și comunitatea de la Lastingham, au murit nu numai Tuda din Lindisfarne, ci și de asemenea, atât Deusdedit, Arhiepiscopul de Canterbury, cât și succesorul său desemnat Wighard înainte de consacrare. Între timp, Wilfred fusese consacrat cu multă splendoare de la scaunul din York la Compiègne în Galia pentru a evita ritul celtic, a cărui validitate o considera dubioasă.
Această situație confuză a fost una dintre problemele care trebuiau rezolvate de proaspătul consacrat Arhiepiscop de Canterbury, Teodor de Tars, un călugăr creștin ortodox răsăritean foarte respectat și cărturar în vârstă de 67 de ani. Consacrarea Sfântului Chad la scaunul din York în timpul interregului de cinci ani de la Canterbury, Wini, episcopul sașilor de vest și doi episcopi celtici a fost considerat neregulat, după care Chad a cedat imediat, ni se spune, cu mare umilință spunând că nu se considerase niciodată vrednic să ocupe această funcție. Wilfred i-a luat locul la York, iar Chad s-a întors la mănăstirea sa din Lastingham.
Episcop de Lichfild Consolidarea bisericii din Anglia într-un sistem diecezan centralizat datorat supunerii față de Roma prin Canterbury și reglementat de un sistem sinodic a fost opera arhiepiscopului Teodor. Astfel, riturile pe care le-au urmat, calculul roman al datei Paștelui și chiar muzica au fost conformate cu uzul Romei. Pentru a se asigura că Teodor nu a introdus nicio influență orientală, Papa Vitalian a trimis cu el un reprezentant numit Hadrian, un stareț formidabil din Africa de Nord. La cererea regelui Wulfhere al Merciei în 669, arhiepiscopul, impresionat de smerenia cu care Chad a acționat asupra episcopiei din York, l-a chemat de la mănăstirea sa din Lastingham pentru a fi episcop de Lichfield. Teodor l-a resfințit condiționat, conform ritului roman și a insistat că Chad trebuie să renunțe la obiceiul celtic. Ni se spune că, atunci când Chad a protestat, arhiepiscopul însuși l-a ridicat cu forța pe un cal.
Potrivit lui Bede, alegerea lui Lichfield ca locație a principalei episcopii Merciană a fost a lui Chad, în timp ce Eddius Stephanus, biograful lui Wilfred, spune că alegerea a fost a lui Wilfred. Cine a făcut alegerea nu are o importanță reală; locul primei catedrale a lui Chad a fost la Stowe, la capătul estic al piscinelor Minster. Aici, probabil o insulă înconjurată de mlaștini la acea vreme, Ciad a găsit un sit care corespunde cât mai aproape posibil în Mercia cu Lindisfarne sau Iona. Bede ne spune că locul era în apropierea bisericii și regretatul profesor Finberg a sugerat că oratoriul lui Chad ar fi putut fi situat sus deasupra Stowe și catedrala, în ceea ce este acum, curtea bisericii Sfântul Mihail pe Greenhill. Știm că un membru al familiei de șapte sau opt frați era Owini, care slujise cu mare distincție reginei Aethelreda în calitate de camerlan, devenise călugăr la Lastingham cu Chad și venise cu el la Lichfield. Neavând aptitudini pentru studiu, Owini se oferise ca postulant ținând un topor și o secure, oferindu-și în schimb munca manuală.
miniatura|Catedrala din Lichfield Lângă oratoriul lui Chad era un bazin format dintr-un izvor natural. A fost descrisă în secolul al XVI-lea de Leland ca „un izvor de apă pură, unde se vede o piatră în partea de jos, pe care, spun unii, Sfântul Chad obișnuia să stea în apă și să se roage”. Aceasta a fost o practică ascetică asociată în special cu monahismul celtic. Bazinul era folosit atât pentru botez, cât și pentru a furniza apă. Astăzi, Fântâna Sfântului Chad se găsește în curtea bisericii din Stowe, în partea de nord a centrului orașului Lichfield, pe marginea de nord a piscinei Stowe. Legenda spune că într-o ocazie un cerb fără suflare a răsărit din pădure și a început să bea din fântână înainte de a dispărea înapoi în pădure. Totuși, Wulfhade, fiul lui Wulfhere, regele Merciei, vâna cerbul. Chad s-a rugat apoi pentru întoarcerea cerbului, care a ieșit din pădure. Wulfhade, uimit de acest lucru, a implorat botezul imediat pentru el și fratele său Rufine. La descoperirea că fiii lui deveniseră creștini, Wulfhere i-a ucis. Apoi, într-un acces de remușcare, s-a grăbit la chilia lui Chad unde l-a găsit pe sfânt în rugăciune înconjurat de lumina cerească. Chad se ridică și își atârnă veșmintele de o rază de soare. Chad a acceptat remușcările lui Wulfhere și, ca penitență, l-a rugat să dărâme toate sanctuarele păgâne și să le înlocuiască cu mănăstiri.
Decesul Una dintre acestea a fost la Peterborough, unde a fost păstrată această legendă. Oricare ar fi adevărul din spatele legendei, amploarea influenței lui Chad este impresionantă, având în vedere perioada foarte scurtă a episcopiei sale, mai puțin de trei ani. Bede consemnează relatarea lui Owini despre moartea lui Chad la 2 martie 672. Cu aproximativ o săptămână înainte, în timp ce lucra în afara oratoriului lui Chad, Owini a auzit „un sunet dulce de cântare și bucurie coborând din cer pe pământ” venind din direcția răsăritului de iarnă din sud-est și intra în oratoriul episcopului unde Chad se ruga singur. Când cântatul s-a terminat, Chad l-a chemat pe Owini uluit și i-a spus să-i adune pe ceilalți șapte călugări. Chad le-a spus că este pe cale să moară și i-a îndemnat să trăiască împreună în dragoste și pace în disciplina monahală pe care i-a învățat. El i-a cerut lui Owini să nu vorbească despre corul angelic decât după moartea sa și la 2 martie 672, Chad „a plecat spre bucuriile cerului”. Beda povestește și un alt martor care a spus „a văzut sufletul fratelui său Cedd, cu o ceată de îngeri, coborând din ceruri, care, după ce a luat cu ei sufletul lui Chad, s-a întors din nou în împărăția cerească”.
Sfântul Chad a fost bine descris de C.J. Godfrey, „Chad a fost un om care a trăit aproape de cer, în așteptarea zilnică a morții. A auzit glasul lui Dumnezeu în vânt. Îngerii erau tovarășii lui familiari.”. Beda, în ciuda dispoziției sale pro-romane, îi laudă pe Sfântul Chad pentru meritele sale de profesor, pentru smerenia, devotamentul și sărăcia sa de călugăr și înțelepciunea sa de episcop al Merciei.
Moaște Trupul Sfântului Chad a fost îngropat pentru prima dată în Biserica Maicii Domnului, unde în curând au fost mărturisitre minuni de vindecăre la mormântul său, iar Beda raportează eliberarea unui om de infirmitatea mintală. În anul 700 episcopul Headda a construit o nouă catedrală închinată Sfântului Apostol Petru și a mutat moaștele într-un altar descris ca „un monument de lemn, făcut ca o căsuță, acoperit, având o gaură în zid, prin care sunt cei care merg acolo cu evlavie care obișnuiesc să scoată o parte din praf”. O catedrală normandă făcută din piatră a înlocuit biserica săsească de lemn, iar aceasta a fost la rândul său înlocuită de actuala catedrală începută în 1195. Altarul Sfântului Chad a fost un loc popular de pelerinaj, iar episcopul Walter de Langton a fost responsabil pentru construirea unui complex și elaborat format dintru altar de marmură foarte scump, împodobit cu aur și pietre prețioase, la est de Altarul Mare. La Reformă altarul a fost cruțat inițial, la mijlocirea episcopului Robert Lee, dar ulterior a fost complet distrus. Unele fragmente din moaștele Sfântului Chad au fost salvate și se găsesc acum în Catedrala romano-catolică din Birmingham.
Icoane și artefacte istorice