thumb|right|O ilustrație cu negustori de blănuri europeni și amerindieni în America de Nord, 1777 Comerțul cu blănuri din America de Nord este negoțul, de obicei istoric, cu blănuri și alte mărfuri practicat în America de Nord, predominant în provinciile de est ale Canadei și în coloniile din nord-estul Americii (care aveau să devină statele din nord-estul Statelor Unite). Comerțul a fost inițiat în principal prin coloniști și exploratori francezi, olandezi și englezi, în colaborare cu diferite triburi amerindiene din regiune, cum ar fi Wyandot-Huron și irochezii; în cele din urmă, beneficiile financiare și culturale ale comerțului cu blănuri avea să facă operațiunea să se extindă rapid pe tot continentul și în mai multe zone continentale ale Statelor Unite și Alaskăi.
Europenii și-au început participarea la comerțul cu blănuri din America de Nord încă din perioada inițială a colonizării Americilor, și au adus câștigurile financiare și materiale ale comerțului în Europa. Negustorii europeni din Franța, Anglia și Republica Neerlandeză și-au înființat posturi comerciale și forturi în diferite regiuni din estul Americii de Nord, în primul rând pentru a efectua tranzacții comerciale cu amerindienii și comunitățile locale. Comerțul și-a atins apogeul importanței economice în secolul al XIX-lea, moment în care întreaga operațiune era alimentată de poteci cunoscute, cunoștințele și experiențele a numeroși coloniști ai frontierei, și de sistemul de rețele comerciale elaborate.
Comerțul a devenit în curând unul dintre principalii factori economici din America de Nord, și a dus la concurență între națiunile europene care dețineau interese comerciale în America. Statele Unite au încercat să înlăture substanțialul control britanic asupra comerțului cu blănuri din America de Nord în primele decenii ale existenței sale. Multe popoare indigene aveau în curând să ajungă dependente de comerțul cu blănuri ca sursă principală de venit și metodă de obținere a bunurilor fabricate în Europa (cum ar fi arme, articole de uz casnic, ustensile de bucătărie și alte produse utile). Cu toate acestea, până la mijlocul secolului al XIX-lea, schimbarea modei în Europa a dus la o prăbușire a prețurilor blănurilor și a dus la prăbușirea mai multor companii de blănuri. Multe comunități indigene (și europene) care se bazau pe comerțul cu blănuri s-au trezit brusc cufundate în sărăcie și, în consecință, și-au pierdut o mare parte din influența politică pe care o dețineau cândva.
Numărul de castori și vidre americane ucise în timpul comerțului cu blănuri a fost devastator pentru populațiile acestor animale din America de Nord. Ecosistemele naturale care se bazau pe barajele construite de castori, gestionarea râurilor și a apelor și alte nevoi vitale au fost și ele devastate, ducând la distrugeri ecologice, schimbări semnificative de mediu și chiar secetă în anumite zone. În urma acestei degradări, atât populațiile de vidră americană, cât și de castori din America de Nord au continua să scadă, fără o îmbunătățire semnificativă până la jumătatea secolului al XX-lea.
Origini În cele trei călătorii ale sale în Golful Sfântul Laurențiu în anii 1530 și 1540, Jacques Cartier a efectuat unele dintre primele schimburi comerciale cu blănuri între popoarele europene și cele amerindiene asociate cu explorările din perioada începând cu secolul al XVI-lea în America de Nord. Cartier a încercat să facă puțin comerț cu blănuri cu amerindienii din Golful Sfântul Laurențiu și de-a lungul râului Sfântul Laurențiu. El s-a concentrat pe comerțul cu blănuri folosite ca accesorii și podoabe. El nu s-a ocupat cu vederea blănurile care aveau să devină forța motrice a comerțului cu blănuri din nord, anume cele de castor, care aveau să ajungă la modă în Europa.
thumb|left|upright|Instrumente de curățare a blănurilor Primele activități de comerț european cu piei de castor datează din industria pescuitului de cod, practică ce s-a răspândit în zona Marilor Țărmuri ale Atlanticului de Nord în secolul al XVI-lea. Noua tehnică de conservare a peștelui uscat le permitea pescarilor, în principal basci, să pescuiască lângă coasta Newfoundlandului și să transporte peștele înapoi în Europa pentru vânzare. Pescarii căutau porturi potrivite cu acces la mult lemn pentru a usca cantități mari de cod. Aceasta a generat primul contact al acestora cu popoarele indigene locale, cu care pescarii au început mici activități comerciale.
Pescarii dădeau articole din metal la schimb pentru îmbrăcăminte din blană de castor, făcută din piei de castori cusute împreună și tăbăcite de localnici. Ei foloseau hainele pentru a se încălzi în călătoriile lungi și reci de întoarcere peste Atlantic. Aceste (în franceză) au devenit apreciate de pălărierii europeni în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, ei transformând pieile în pâslă. Descoperirea calităților superioare ale pâslei din blană de castor, împreună cu popularitatea în creștere rapidă a pălăriilor din pâslă de castor, a transformat accidentalul comerț al pescarilor într-o ramură economică în sine în teritoriile franceze și mai târziu britanice în secolul al XVII-lea.
Noua Franță în secolul al XVII-lea thumb|right|Harta Noii Franțe (Champlain, 1612) Tranziția de la un comerț sezonier din zonele de coastă la un comerț permanent cu blănuri a fost marcată în mod oficial odată cu întemeierea Quebecului pe râul Sfântul Laurențiu în 1608 de către Samuel de Champlain, prin care s-a consfințit oficial formarea Noii Franțe. Această așezare a marcat începutul mișcării către vest a negustorilor francezi din prima așezare permanentă Tadoussac aflată la gura râului Saguenay în Golful Sfântul Laurențiu, în susul râului Sfântul Laurențiu și în („Țara de Sus”) din jurul Marilor Lacuri. Au urmat în prima jumătate a secolului al XVII-lea mișcări strategice ale grupurilor franceze și indigene în vederea promovării propriilor ambiții economice și geopolitice.
Champlain s-a aflat în avangarda expansiunii, centralizând în același timp eforturile franceze. Deoarece popoarele autohtone aveau rolul principal de furnizori în comerțul cu blănuri, Champlain a creat rapid alianțe cu algonquinii, Montagnais (care se aflau pe teritoriul din jurul Tadoussacului) și, cel mai important, cu huronii din vest. Acesta din urmă, un popor vorbitor al unei limbi irocheze, a servit ca intermediar între francezii de pe Sfântul Laurențiu și popoarele din . Champlain a sprijinit triburile nordice în lupta lor militară deja în desfășurare cu Confederația Iroquois din sud. El a asigurat ruta de pe râul Ottawa către Golful Georgian, extinzând foarte mult comerțul. Champlain a trimis tineri francezi să trăiască și să lucreze printre băștinași, în special pe Étienne Brûlé, ca să învețe pământul, limba și obiceiurile acestora, precum și pentru a promova comerțul cu ei.
Champlain a reformat comerțul, creând primul trust neoficial în 1613, ca răspuns la pierderile tot mai mari din cauza concurenței. Trustul a fost ulterior oficializat printr-o cartă regală, și a dus la o serie de monopoluri comerciale în timpul mandatului Noii Franțe. Cel mai notabil monopol a fost Compania celor O Sută de Asociați cu sediul în Franța, cu o perioadă în care a încercat să facă tranziția către alte companii de tranzacționare cu acțiuni, cum ar fi Compania Habitanților în anii 1640 și 1650, lăsând unui grup mic de investitori din Canada să dețină la început monopolul, ca apoi să se retragă rapid și să limiteze comerțul și investițiile la interiorul coloniei. Monopolurile dominau comerțul, dar cartele lor impuneau și plata de venituri anuale către guvernul național, cheltuieli militare și așteptarea că vor încuraja colonizarea Noii Franțe, care era slab populată.
Bogăția imensă rezultată din comerțul cu blănuri a creat probleme de aplicare a monopolului. Negustori independenți nelicențiați, cunoscuți sub numele de coureurs des bois (adică „alergători ai pădurilor”), au început să facă afaceri la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. De-a lungul timpului, mulți metiși au fost atrași de comerțul independent; ei erau urmașii vânătorilor francezi și ai femeilor indigene. Utilizarea din ce în ce mai mare a monedei, precum și importanța contactelor personale și a experienței în comerțul cu blănuri, a oferit un avantaj negustorilor independenți față de monopolurile mai birocratice. Coloniile engleze nou înființate din sud s-au alăturat rapid comerțului profitabil, atacând valea râului Sfântul Laurențiu și capturând și controlând Quebec-ul între 1629 și 1632.
Deși a adus bogăție câtorva negustori francezi și regimului francez, comerțul cu blănuri a adus și schimbări profunde comunităților indigene care trăiau de-a lungul râului Sfântului Lawrence. Mărfurile europene, cum ar fi capetele de topor de fier, ibricele de alamă, pânza și armele de foc au fost obținut la schimb cu piei de castor și alte blănuri. Practica pe scară largă a trocului de blănuri la schimb cu rom și whisky a dus la probleme asociate cu ebrietatea și abuzul de alcool. Distrugerea ulterioară a populațiilor de castori de-a lungul râului Sfântul Laurențiu a intensificat competiția acerbă dintre irochezi și huroni pentru accesul la ținuturile bogate cu blană din Platoul Canadian.
Se crede că competiția pentru vânătoare a contribuit la distrugerea timpurie a irochezilor de pe Sfântul Laurențiu din vale până în 1600, probabil de către tribul irochez Mohawk, care se afla cel mai aproape de ei, era mai puternic decât huronii și avea cel mai mult de câștigat prin controlul acestei părți a văii.
Accesul irochezilor la arme de foc prin intermediul negustorilor neerlandezi și mai târziu englezi de-a lungul râului Hudson a crescut numărul de victime ale războaielor. Această creștere a vărsării de sânge, nevăzută până atunci în războiale irocheze, a sporit practica „războaielor de doliu”. Irochezii efectuau raiduri în rândul triburilor vecine doar pentru a lua prizonieri, care erau adoptați ceremonial ca noi membri ai familiilor lor pentru a le lua locul irochezilor morți; astfel a escaladat un ciclu de violențe și războaie. Mai semnificativ, noile boli infecțioase aduse de francezi au decimat comunitățile autohtone. Combinate cu războaiele, bolile au dus la cvasi-distrugerea huronilor până în 1650.
Competiția anglo-franceză
Războaiele Castorilor dreapta|miniatura|250x250px| Harta posesiunilor franceze și britanice din America de Nord la începutul secolului al XVIII-lea. Se observă expansiunea franceză în Lacul Winnipeg și controlul britanic asupra Golfului Hudson, ambele zone principale pentru producția de blănuri. În anii 1620, irochezii deveniseră dependenți de unelte de fier, pe care le obțineau prin comerțul cu blănuri de la olandezii din Fort Nassau (astăzi Albany, New York). Între 1624 și 1628, irochezii și-au alungat vecinii, pe mohicani, pentru a fi ei singurul popor din valea râului Hudson capabil să facă comerț cu olandezii. Până în 1640, cele Cinci Națiuni au epuizat rezerva de castori din Kanienkeh („Țara Silexului”, numele dat de irochezi teritoriului lor de baștină din ceea ce este astăzi nordul statului New York) și, în plus, în Kanienkeh nu existaseră nici înainte castori cu pielea groasă, ca cei pe care îi doreau europenii și pentru care plăteau cel mai bine, castori care se găseau mai la nord, în ceea ce este astăzi nordul Canadei.